Gábor TOMPA: „Mă consider un exponent al şcolii româneşti de regie“
http://www.ziarulmetropolis.ro/gabor-tompa-ma-consider-un-exponent-al-scolii-romanesti-de-regie/

Marele regizor Gábor TOMPA montează pentru prima oară un spectacol la Teatrul Nottara din Bucureşti. „Noul locatar“, după o piesă de Eugène Ionesco, are primele reprezentaţii pe 5 şi pe 6 iulie, în sala „Horia Lovinescu“, de la ora 19.00.

Un articol de Dan Boicea|3 Iulie 2014

Director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, din 1990, Gábor TOMPA vorbeşte, într-un interviu acordat Ziarului Metropolis, despre noul său spectacol de la Teatrul Nottara, despre performanţă în teatru, despre strategii manageriale, dar şi despre familie.

Spectacolul de la Teatrul Nottara este o încercare interesantă. Am făcut această piesă în 2004, la Newcastle, apoi am adus-o la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, dar şi pentru două reprezentaţii la Cluj-Napoca. Nu s-a jucat niciodată în Bucureşti.

Producţia de la Newcastle Playhouse avea în proiect un mare turneu în Anglia şi în Europa, care a şi început, la Copenhaga. După doar două spectacole, actriţa care juca rolul portăresei a decis să plece şi să se angajeze la Cirque du Soleil, pentru patru ani. Iar directorul teatrului, care voia să transforme instituţia teatrului într-un centru dramatic internaţional, a demisionat. Deci turneul nu a mai avut loc.

Producătoarea de atunci, Mandy Stewart, care va fi prezentă şi acum la Bucureşti şi care este apropiată de Barbican Centre din Londra, a propus să reluăm acest spectacol cândva. Şi după câteva discuţii cu Teatrul Nottara, m-am gândit să propun acest text, care nu s-a mai montat în România. La Nottara am mai adus o coproducţie, Cvartetul, acum 10 ani, dar acesta ar fi primul spectacol produs în totalitate de Teatrul Nottara.

Teatrul a acceptat propunerea mea de a-l aduce în spectacol pe actorul spaniol care a jucat şi în Anglia. Am vrut ca noul locatar să fie, în orice condiţii, chiar un străin. Aşa că am făcut această distribuţie cu trei remarcabili actori de la Nottara, cu Ada Navrot, cu Ion Grosu şi cu Gabriel Răuţă, dar şi cu spaniolul Francisco Alfonsín.

noul locatar

Gabriel Răuţă, Ion Grosu şi Francisco Alfonsín, într-o scenă din spectacolul „Noul locatar“ Foto: Mihaela Marin

Eugène Ionesco a scris „Noul locatar“ în trei zile, exact în acele trei zile în care s-a mutat în ultima lui locuinţă, pe Montparnasse. Este o piesă extraordinară, poetică, deosebită, care vorbeşte despre, probabil, ultima noastră mutare.

Miza este chiar temporalitatea noastră, trecerea prin timp, acea trecere în care, spre sfârşitul vieţii, nu ne rămân decât amintirile. În momentul în care a fost creată această piesă, Ionesco voia să vorbească şi despre alienarea noastră, despre pierderea moştenirii culturale. Iar pe mine mă interesează piesele care vorbesc despre acest fenomen.

Cei de vârsta mea (n.r. regizorul are 56 de ani) au primit o moştenire culturală din generaţie în generaţie. Eu mai am cărţi, mobilă sau obiecte, moştenite din tată în fiu, de la străbunici.

În această epocă a iPhone-urilor se pierd toate aceste lucruri, de aceea mă interesează, de exemplu, şi o altă piesă înrudită cu „Noul locatar“, „Livada de vişini“ a lui Cehov, care vorbeşte despre dispariţia acestei forme de cultură, ceea ce mi se pare un semn destul de îngrijorător. Dispare o dimensiune a sufletului uman şi odată cu el trebuie să ne punem din nou întrebările: ce căutăm aici, ce facem, de unde venim şi încotro mergem?

● La ora actuală există biblioteci cu mii de volume care nu ştiu ce soartă vor avea în viitor. Donaţiile către bibliotecile publice nu sunt o soluţie. Cunosc oameni de litere şi intelectuali care au donat bibliotecilor naţionale zeci de mii de volume, iar cărţile au ajuns în nişte cutii, în pivniţe.

Dacă cineva aspiră la premii, poate fi foarte inhibat de asta.

În forma ei poetică, piesa „Noul locatar“ este foarte actuală. Mă preocupă şi ideea de a fi străin. Predau de câţiva ani în Universitatea din California, San Diego şi, atunci când sunt acolo, am acest dialog cu mine însumi. Dar putem fi străini şi în propria noastră ţară, în propriul nostru trup, în propria noastră familie.

● Am vrut, la un moment dat, să fac o integrală Ionesco. Mi se pare un vis… Dar ar trebui ca viaţa să fie mai lungă. Şi totuşi, nu renunţ. O să continuu să pun Ionesco. Am montat „Cântăreaţa cheală“ de trei ori, am montat „Jacques sau Supunerea“, am făcut „Rinocerii“ la Teatrul Naţional din Praga, în 2012, un spectacol care se joacă şi acum cu sala plină. Ionesco şi Beckett continuă să fie autorii mei preferaţi.

 Gábor Tompa, locatarul

● Unde mă simt acasă? E o întrebare grea, pe care mi-o pun aproape zilnic. Cred că cel mai aproape de acasă mă simt acolo unde sunt şi cei trei copii ai mei. Fata mea cea mare are deja 30 de ani, deocamdată trăieşte la Berlin. E şi actriţă, a terminat la clasa domnului David Esrig, a jucat la Teatrul German din Timişoara.

Din păcate, de ea m-am despărţit când era mai mică, în anii 80, şi port în mine acest sentiment de remuşcare şi de vid. Îmi lipseşte foarte mult, îmi lipsesc anii pe care i-am fi putut petrece împreună. Am vrut să nu mai repet această situaţie cu ceilalţi doi copii, pe care am încercat să-i aduc şi în SUA, când am stat acolo mai mult.

● Acasă e şi un loc. În anii 80 au plecat atâţia artişti din România, dar eu n-am plecat niciodată. Cred că motivele sunt chiar foarte simple: am iubit un pom, o stradă şi câţiva prieteni. Am revenit, la maturitate, în Bucureşti, locul în care am petrecut cinci dintre cei mai frumoşi ani ai mei. N-o să uit niciodată anii de studenţie, ani pentru care sunt recunoscător.

În continuare, peste tot şi tot timpul eu mă consider un exponent al şcolii româneşti de regie.

Mi-am regăsit foarte mulţi prieteni şi cred că mi-am pus această întrebare: care sunt locurile în care aş putea să continua să mă retrag sau să trăiesc atunci când îmi cresc copiii? Bucureştiul este, în mod ciudat, unul dintre aceste locuri. Plimbându-mă alături de copiii mei, au fost foarte uimiţi să vadă cum mă descurc cu maşina pe străduţe şi cât de mult cunosc oraşul.

Teatrul, un fel de tenis jucat relaxat

● Premiile nu trebuie să ne deruteze. Sunt o onoare sau de multe ori o plăcere, dar trebuie să le uităm a doua zi şi să începem totul cu foaia albă. O datorie a fiecărui artist este să-şi asume riscurile necunoscutului, ţinând în acelaşi timp mâna pe pulsul omenirii, adică încercând să vadă ce se întâmplă cu semenii lui, în societate. Doar acest lucru cred că poate să motiveze un artist care, de asemenea, trebuie să uite repede de orice dorinţă de afirmare.

● Compar performanţa în teatru cu performanţa în tenis. Sunt un mare iubitor al tenisului, joc dar şi urmăresc marile turnee. O admir pe Simona Halep, o jucătoare care e un exemplu foarte interesant pentru artişti. Artiştii trebuie să înveţe de la ea cum să joace relaxat şi pentru plăcerea jocului, cu o strategie a fiecărui punct, luat pe rând. Trebuie să fii atent la mingea următoare, adică la ce ai de făcut în momentul următor, aşa cum face şi Federer, de exemplu, un alt jucător care îmi place. Teatrul este o artă a momentului, a prezentului.

● Trebuie să-ţi asumi eşecurile. Îmbrăţişându-le, înveţi foarte mult. Nimeni nu este asigurat împotriva lor şi nici nu trebuie. Eşecul te face să-ţi menţii umanitatea.

● În teatru, într-un proces de repetiţii, e foarte important ca un regizor să fie pregătit, dar, în acelaşi timp e foarte important să poată să spună la un moment dat, sincer, şi „Nu ştiu!“, fără să piardă încrederea celor din jur. Ei trebuie să continue să aibă încredere şi în pofida acestui nu ştiu. Acesta este un moment de graţie în teatru.

● Nu se poate face teatru astăzi aşa cum ai făcut ieri. Eu am făcut teatru repetând anumite piese, uneori foarte diferit, alteori cu formă asemănătoare, dar nu vrând să copiez ce am făcut, ci recreând aceeaşi formă aşa cum un dirijor dirijează aceeaşi simfonie cu altă orchestră. Deşi notele sunt aceleaşi, totuşi, sună altfel.

Acribia unor vremuri

● Există filmul facerii marelui spectacol de la Grădina Icoanei cu „Furtuna“, în regia lui Liviu Ciulei. Am participat ca student în anul al II-lea la aproape toate repetiţiile şi l-am considerat pe Ciulei unul dintre maeştrii noştri. A fost un proces de neuitat, de la realizarea acelui minunat decor până la stilul spectacolului, la scene, imagini şi relaţii dintre personaje, cu mari actori: George Constantin, Victor Rebengiuc, Ştefan Bănică, Ion Caramitru, Mircea Diaconu… Foarte rar se poate ajunge la o asemenea echipă cum a fost atunci la Teatrul Bulandra.

gabor tompa

Regizorul Gabor TOMPA. Foto: Biro Istvan

● Timpul ne presează într-un fel, dar nu ne mai putem permite să repetăm doi sau trei ani… A fost o epocă la care nu ne mai putem întoarce. Aşa era cu filmul sovietic: cu cât filmai mai mult, cu atât primeai mai mulţi bani. Dar trebuie să şi recunoaştem că opera lui Andrei Tarkovsky nu s-ar mai fi putut realiza în condiţiile de astăzi.

● Un lucru este să repeţi 3, 4 sau 5 luni intens şi altul este să-ţi laşi o lejeritate care să-ţi permită să nu vii la repetiţii, să amâni, să nu repeţi săptămâni întregi. Cred că şi o perioadă de patru săptămâni se poate transforma într-un atelier important.

Spectacolele lui Vlad Mugur de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj s-au realizat într-o medie de 6-7 săptămâni. Noi, care avem această ingrată situaţie de a împărţi scena mare a teatrului cu Opera, nu avem opt ore de repetiţii pe zi. Avem doar 3-4 ore de repetiţii.

Şi spectacolul lui Andrei Şerban cu „Unchiul Vania“ s-a făcut aşa, şi îl avem pe afiş de opt ani, cu casa închisă. Biletele online se vând în cinci minute, chiar dacă anunţăm pe site că spectacolul se va juca peste două luni.

Spectacolul lui Silviu Purcărete, „Cumnata lui Pantagruel“ sau „Gianni Schicchi“, montat în 3 săptămâni şi jumătate, un Puccini cântat de actori, şi acestea au fost ateliere în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă perioada de timp a fost scurtată.

Aplauze pentru tehnicieni

● În 2008 am reuşit, după ani de aşteptare şi de dorinţă profundă să găsesc un spaţiu alternativ pentru scena mare de la Cluj, sala Studio. Aici, lucrurile s-au schimbat. Chiar dacă perioada nu este de luni de zile de repetiţii, se poate repeta toată ziua şi nu există această presiune de a demonta repede decorul, de a preda scena la o anumită oră Operei sau unui alt spectacol.

Aş menţiona şi extraordinara echipă de tehnicieni care lucrează la teatrul nostru, pentru că sistemul este chiar nebun. O zi arată în felul următor: dimineaţa se montează decorul marcat al unui spectacol în curs de repetiţie. La prânz se demontează, vine Opera, repetă două-trei ore, demontează şi ei decorul marcat şi seara se joacă un spectacol într-un alt decor, care se montează şi se demontează după spectacol. Şi acest lucru se întâmplă, în alternanţă, între teatru şi operă.

● Visul meu pentru Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca ar fi să putem să construim o sală independentă de teatru, pe care să n-o mai împărţim cu nimeni.

● O sală nu trebuie să aibă 870 de locuri, cum este acum, pentru că este foarte greu de umplut, chiar şi în oraşele metropolă ale lumii. Poate în Asia, la Seul, s-ar putea face asta. Am fost anul trecut cu „Moartea lui Danton“. Acolo vin 1.000 de spectatori seară de seară şi umplu sălile. Dar e altceva. Un oraş de 21.000.000 de locuitori nu poate fi comparat cu un oraş de 350.000 de locuitori, cât are Clujul.

● Clujul are o populaţie maghiară de 15-16%. La spectacolele noastre vin, din fericire, şi mulţi spectatori români, pentru că noi, începând din anii 90, am tradus textul prin traducere simultană. Mai nou, toate spectacolele Teatrului Maghiar sunt titrate în limba română, ceea ce este un lucru care ar trebui ştiut, pentru că nu toată lumea din Cluj ştie lucrul acesta. Toate spectacolele, fără excepţie, sunt titrate în româneşte. Clujul este un oraş multicultural şi toate instituţiile de artă de aici sunt ale tuturor clujenilor.

● Cred că se poate. Doar dacă suntem pregătiţi şi suntem determinaţi de fiecare dată să ne asumăm riscul să facem ceva ce nu ştim şi nu să ne sprijinim pe ceea ce deja ştim.

INFO

Teatrul Nottara, Bucureşti

Noul locatar

De Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regia: Gábor Tompa

Asistenţă regie: Mirela Sandu

Decorul: Helmut Stürmer

Costumele și asistență decor: Corina Grămoșteanu

Cu: Ada Navrot, Ion Grosu, Gabriel Răuţă, Francisco Alfonsín

Într-o epocă a globalizării în care toţi circulăm sau ne mutăm în permanenţă dintr-un oraş în altul, în care trecerile de la o limbă la alta se întâmplă atât de repede încât ajungem să nu mai ştim cine suntem, piesa lui Eugène Ionesco, Noul locatar, pare să vorbească chiar despre noi. Un locatar într-o locuinţă nouă pentru el, dar mult prea veche pentru Portăreasă, doi hamali şi multe, foarte multe bagaje.

Un spectacol despre adaptare şi despre neputinţa de a renunţa la amintirile de lângă şi din noi, în drumul nostru spre marea şi eterna mutare. Şi totuşi, cu ce rămânem în afara amintirilor? E greu de acceptat ideea, de aici şi comicul…

Foto cu Gabor Tompa – Biro Istvan

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234