Gabriel Coveșeanu: „Între marii actori ai României şi noua generaţie nu mai este liant“
http://www.ziarulmetropolis.ro/gabriel-coveseanu-intre-marii-actori-ai-romaniei-si-noua-generatie-nu-mai-este-liant/

Gabriel Coveşeanu a absolvit Facultatea de Teatru la UNATC, în 1996. Apoi s-a supus unui test: va fi în stare să facă altceva, în afară de actorie, în vremuri nesigure pentru artă? După ce a absolvit un master, la ASE, cu note mari, concluzia fericită a fost „Da“. Și totuşi, soarta a făcut ca el să rămână în profesia pe care şi-a ales-o cu inima, nu cu raţiunea.

Un articol de Florina Tecuceanu|30 Aprilie 2014

Constant, de ani buni, Gabriel Coveşeanu joacă în spectacole pentru copii la Teatrul Ion Creangă, ca actor angajat acestei instituţii. Actoria rămâne prima sa dragoste, deşi, financiar, este „acoperit“: în fiecare duminică, de la ora 15.00, cel al cărui diminutiv este „Cove“ prezintă emisiunea „Bingo România“, la Kanal D.

Florina Tecuceanu: Te-ai format ca actor, fiind absolvent al UNATC. Care este prima ta amintire legată de teatru și actorie?

Gabriel Coveşeanu: Prima oară când am urcat pe o scenă, în postura de actor amator, a fost în liceu, la un festival de teatru de amatori, pe scena Casei Armatei. Nu-mi aduc aminte în ce consta rolul meu, nici cum se numea piesa, dar știu că aveam un rol mic.

Tot în perioada liceului îmi dezvoltasem abilitatea de a imita personaje ca Toma Caragiu sau Amza Pellea. Le știam toate replicile din scenete. În clasă se adunau colegii în jurul catedrei și mă ascultau de zeci de ori spunând aceleași glume ale marilor actori români.

Ești angajat al Teatrului Ion Creangă. De ce ai ales teatrul pentru copii? A fost o alegere programată sau a fost o oportunitate, într-un moment când actoria nu îți oferea stabilitate?

Am terminat Facultatea de Teatru în anul 1996, imediat după am fost luat în armată, pentru că pe vremea aceea încă se mai făcea. La întoarcere, un an mai târziu, singurul teatru care avea un post scos la concurs era Teatrul Ion Creangă. M-am înscris și am luat job-ul. Așa am devenit angajatul lor.

Recunosc, nu știam prea multe despre teatrul de copii, dar am descoperit acolo o lume care m-a atras. Mi-a plăcut și lucrurile au mers în așa fel încât să rămân angajat al acestui teatru până în prezent. Între timp, am colaborat și în alte spectacole, companii de teatru independent.

Ce spectacole sau roluri ți-au adus satisfacții?

Au existat câteva spectacole care mi-au adus satisfacții și s-au bucurat de mult succes. „Cum se face“, în regia Teodorei Herghelegiu, este un spectacol pe care l-am jucat la Teatrul Act, timp de 10 ani; „Dacă te naști luni, probabil vei muri într-o zi de vineri“, în regia aceleiași Teodora Herghelegiu, la Clubul „La Scena“.

Mai nou, pregătesc piesa „Craca de la miezul nopții“, în regia lui Octavian Jighirgiu, la Clubul „La Scena“. În stagiunea aceasta, la Teatrul Ion Creangă, joc în „Carolina și Poneiul“, „Albă ca Zăpada“ și „Cartea Junglei“.

Gabriel Coveseanu

Gabriel Coveşeanu, în spectacolul „Un lup, o capră şi trei iezi“, de la Teatrul „Ion Creangă“

Surprinzător pentru un artist, în biografia ta găsim și un master în Management la ASE. Ai căutat mult, până să îți găsești drumul?

Nu, n-am căutat mult. Masterul l-am făcut destul de târziu, la 10 ani de la terminarea facultății. Am avut un moment în care m-am gândit că ar fi bine să am mai multe opțiuni în viață. Pentru că arta în România nu îți poate asigura un nivel de trai decent, am hotărât că trebuie să am și o altă pregătire.

Poate se vor închide teatrele, poate nu vor mai fi spectacole și va trebui să am și o altă profesie, îmi ziceam. A fost un pariu cu mine, am vrut să văd dacă sunt în stare să fac ASE-ul. M-am înscris, l-am terminat cu o notă mare și mi-am demonstrat că sunt în stare să fac și altceva în afară de teatru.

Pe ce criterii a învins, până la urmă, televiziunea? Cât a contat cel financiar?

Am intrat în televiziune în anul 1998, când regretatul Liviu Tudan făcea o emisiune muzicală la Televiziunea Română și avea nevoie ca între melodiile pe care le difuza să insereze și câteva scenete. Un coleg de-al meu, actor, m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez în acest proiect. Așa am ajuns în televiziune.

Apoi a venit propunerea domnului Valeriu Lazarov de a face parte din emisiunea „Surprize, Suprize“, unde nu eram neapărat tipul de prezentator clasic. Eram un actor care făcea momente în emisiune, mă ocupam și de divertisment, aveam și câteva roluri, mai și prezentam.

Le-am îmbinat așa până am descoperit că-mi place televiziunea. Am rămas în povestea aceasta pentru că ceea ce am făcut a plăcut și a avut continuitate. Am mers dintr-un proiect în altul. E evident că, lucrând în televiziune, există și avantaje financiare pe care, din teatru, nu le poți obține. Nu mi-am dezvoltat cariera în televiziune pentru bani, dar a fost binevenit că au venit și resurse financiare din asta.

Ce trebuie să „ai în spate“, să fii asigurat, cum se spune, ca să îți poți permite să faci artă de dragul artei, în România?

Ca să faci artă în România trebuie să vii dintr-o familie înstărită, care să te finanțeze, ori să ai o afacere care să funcționeze și să nu-ți mai bați capul. Așa poți să-ți permiți să joci spectacole benevol, să nu ai grija zilei de mâine. Din artă, cel puțin în perioada aceasta, nu se poate trăi.

Fără trucuri actoriceşti la TV

În facultate fiind, visai să ajungi un Robert de Niro, un Pacino al României?

Da, normal că visam să joc în spectacole sau filme memorabile! În perioada respectivă, statutul actorului era altul în România. În teatre exista o altă emulație, se produceau multe spectacole de teatru. Acum sunt din ce în ce mai puține producții, deși public pentru teatru există.

Prezinți emisiunea „Bingo Romania“ la Kanal D. La ce „tips-uri“ din actorie recurgi ca prezentator al uni format foarte dinamic?

În emisiunea „Bingo România“ îmi place că pot face români fericiți în fiecare duminică, oferindu-le șansa de a câștiga sume importante de bani, într-o perioadă în care țara nu o duce bine din punct de vedere economic. Acest tip de emisiune-concurs oferă speranță românilor, dar și oportunitatea de a-și schimba viața măcar pentru o perioadă scurtă.

În show nu recurg la trucuri actoricești, pur și simplu sunt eu, Cove, care stă de vorbă la telefon cu niște oameni. Oameni de la care vreau să aud manifestările de bucurie pe care aceste câștiguri le oferă.

Faptul că ai rămas în teatru, deși televiziunea este mult mai ofertantă finaciar, este dovada faptului că actoria rămâne prima ta dragoste?

În mod cert, teatrul rămâne prima dragoste. Îmi place foarte mult și nu aș renunța pentru nimic în lume la contactul direct cu emoția publicului, chiar dacă vorbim despre copii sau adulți. E o emoție puternică, adevărată, pe care nu ai cum să o simți când faci o emisiune televizată. Teatrul îți oferă posibilitatea de a fi genial într-o seară, pentru publicul din fața ta.

Gabriel Coveseanu

Gabriel Coveşeanu, în spectacolul „Carolina şi poneiul“, de la Teatrul „Ion Creangă“ din Bucureşti

Ce înseamnă, pentru un om care a muncit în facultate ca să devină actor, a fi „vedetă“?

Cred că termenul de vedetă este folosit exagerat. Vedeta, în accepțiunea generală a publicului din România, este o persoană care apare la televizor, indiferent de ce face. Orice domnișoară care e implicată într-un scandal amoros e vedetă. Cred că termenul e folosit într-un sens greșit.

Vedeta e acea personalitate care stârnește o emoție, o mișcare, creează niște trenduri, deschide orizonturi, este un fel de formator de opinie. Vedetele adevărate din sistemul occidental nu o să le întâlnești la Piața Matache în timp ce îți cumperi roșii. N-ai ocazia să le tragi de brăcinari.

Dacă un Mefisto imaginar ți-ar cere să alegi între a fi o vedetă foarte populară și a fi un mare actor – care nu este evaluat în funcție de punctele de rating, ci de talent – ce ai alege?

Mi-aș dori să fiu un mare actor. Ar fi ideal ca marii actori să fie și vedetele acelea „populare”. Există, însă, actori excepționali care nu sunt vedete. O problemă a teatrului românesc actual este că, după 1990, fiecare a început să alerge pe cont propriu.

Fiecare a văzut Revoluția din ‘89 ca un fel de start. Fiecare pe culoarul lui a încercat să alerge cât mai mult, de unul singur. Dar n-au mai tras nimic după ei, n-au mai oferit ajutor nimănui.

Sunt o mulțime de actori care n-au avut șansa să fie luați de un maestru lângă ei, așa cum marii actori au fost luați și îndrumați, la un moment dat. Cred că între marii actori ai României și noua generație nu mai este liant.

Ai fost asistentul Andreei Marin la „Surprize Surprize“. Erai pe locul doi, ea era „diva“. Ce simte un actor în preajma unei dive, când lucreaza permanent cu ea? Vrea să devină și el o „divă“, la masculin?

Dacă eram actriță, poate mi-aș fi dorit (râde). Colaborarea cu Andreea Marin a fost una productivă. Eu n-am fost asistentul ei, am fost colegul ei de prezentare, dar, într-adevăr, rolurile erau diferențiate, pilonul principal era Andreea, emisiunea se construia în jurul ei, iar rolul meu era ceva mai mic.

Mă bucur că am avut ocazia să lucrez cu ea, pentru că dincolo de tot ce s-a spus despre ea, este un profesionist, un om de televiziune foarte serios, de la care am învățat foarte multe lucururi. Nu aveam cum să tânjesc la rolul ei, pentru că niciodată nu s-a pus problema să existe o astfel de abordare între noi – eram doi oameni care lucrau la un proiect, doi colegi. Andreea a fost un partener extraordinar, un om generos. Niciodată nu a avut față de mine atitudinea de „divă“, am avut o relație de prietenie.

Gabriel Coveseanu

Actorul Gabriel Coveşeanu. Foto: Kanal D

Te consideri un om împlinit? Mai ai vise care așteaptă să devină realitate?

Dacă te consideri atât de împlinit încât să nu mai ai vise, te poți pregăti de moarte. Am vise, chiar dacă viața a fost foarte generoasă cu mine. Am speranțe și vise care sper să mi se împlinească.

Cum te vezi la vârsta de 60 de ani? Dar la 70?

Sper să mă văd (râde). Dat fiind că trăim într-o tensiune permanentă, speranța de viață s-ar putea să scadă. Ar fi extraordinar să-mi ajute Dumnezeu să mai funcționez la acea vârstă în aceeași parametri, să pot apărea la televizor, să spun „Noapte bună, copii!“, sau să intru în spectacole și să mai pot lega o replică. Mi-aș dori să fiu activ la vârsta aceea.

Dă-ne o replică astfel încât să merite aplauze!

E grea propunerea voastră! Singurul lucru care-mi trece prin minte e un moment în care, alături de cațiva colegi, discutam la posibilitatea de a face un film autobiografic. Evident, în discuțiile noastre, care au luat „proporții“ comice, am ajuns la un momentul dat și la titlu. După lungi momente de gândire, le-am zis: „Gata! Știu! Titlul să fie: «Cove. Om? Sau zeu?»“.



29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »