Generaţii sacrificate pe altarul eficienţei / Teatru si fotbal
https://www.ziarulmetropolis.ro/generatii-sacrificate-pe-altarul-eficientei-teatru-si-fotbal/

Căzut în capcana eficienţei cu orice preţ, fotbalul nostru a început să moară, puţin câte puţin. La orice colţ de stradă strâmbă se găseşte câte un specialist care te întreabă răstit: „Ce doreşti, spectacol sau eficienţă?”. Aş vrea să răspund nuanţat, cu procente, dar deja răbdarea umanităţii a expirat şi mai avem doar variantele DA sau NU.

Un articol de Dan Nicolaie (Dedes)|16 octombrie 2014

Cum vin din altă epocă nu pot răspunde aşa. Evident, dacă mă duc la stomatolog vreau eficienţă, cum ar fi să asist la un spectacol desfăşurat în gura mea, cu dinţi care fac salturi mortale peste cleşti aflaţi în şpagat? Dacă merg la teatru vreau spectacol, sincer nici nu îmi dau seama cam cum ar arăta eficienţa în acest caz, deşi pot să-mi închipui o scenă în care toţi actorii îşi declamă rapid şi în acelaşi timp rolurile, pentru ca într-o singură zi să se desfăşoare cât mai multe spectacole.

La fotbal vreau şi spectacol dar şi ceva eficienţă, pentru că spectacolul înfrângerii este unul amar pe care nu-l vreau repetat de foarte multe ori. Profitând de rezultatele momentului, Victor Piţurcă este transformat, de prietenii lui, într-un zeu al eficienţei. Trec peste faptul că oamenii uită că nu demult cu acelaşi comandant echipa era şi inestetică şi ineficientă, şi admit că este cel mai eficient dintre antrenori.

La asta se rezumă totul? Visăm la un stahanovism fotbalistic, cu planul la producţia de puncte depăşit sistematic? Vom povesti peste ani despre statistici, posesie şi cornere? În cazul acesta, de ce să mă uit la fotbal şi nu la un cetăţean care sapă şanţuri, şi el poate fi eficient şi nici măcar nu este plătit cu sute de mii de euro.

Să luăm victoria cu Finlanda. Dacă din întâmplare o generaţie de copii ar fi privit un meci de fotbal în premieră şi se uitau la prima repriză a meciului Finlanda – România, puteam vorbi de o generaţie pierdută pentru fotbal. În cele 45 de minute de chin de la Helsinki nu a existat nici măcar un cârlig care să agaţe un nou membru în marea sectă a iubitorilor de fotbal.

Gicu Dobrin (în violet, normal), pe maidanul/altarul fotbalului românesc

Gicu Dobrin (în violet, normal), pe maidanul/altarul fotbalului românesc

Un chin şi o jale, care mai că te îmbiau pe tine, un suflet tare, să schimbi canalul şi să te uiţi la una dintre emisiunile cu bucătari care au invadat televiziunile (cred că şi aici e o formulă perversă, cu cât avem mai puţină mâncare în frigidere cu atât se înmulţesc emisiunile culinare).

Eficienţa ne răreşte rândurile şi odată cu noi- generaţiile crescute alături de Dobrin, Balaci, Hagi- moare şi fotbalul. Nu e totul pierdut, dar să nu uităm că nici Sânmărtean nu mai e tânăr, îl dor oasele şi uneori sufletul, iar când încearcă să scrie câte o poezie cu piciorul drept, eficienţii de pe margine îi solicită rapoarte de conformitate.

Ilustraţie: Teatru  si fotbal – Pantacruel

07
/08
/23

Termeni precum doliu, pierdere, angoasă, suferință, nostalgie aparțin zonei afectului, individul trecând, în anumite momente ale vieții lui, prin această arie aproape sinonimică.

09
/07
/23

TESZT e uneori o nuntă pe o scenă. E o fată care plânge. O îmbrățișare în întuneric. O tărie pe care o bei ca să-ți faci curaj în fața adevărului. TESZT e uneori un cuvânt pe care îl așteptai, un om pe care îl admiri, care are în spatele lui alți 100 de oameni pe care îi admiri.

19
/07
/22

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieșită din comunism, perspectiva unei călători în America, și nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

10
/03
/22

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta și victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureștene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.