George Calboreanu şi maeştrii teatrului interbelic
http://www.ziarulmetropolis.ro/george-calboreanu-si-maestrii-teatrului-interbelic/

Vocea de metal a lui Vraca, gestul discret al lui Tony Bulandra, forţa dramatică a Mariei Filotti – George Calboreanu povesteşte despre maeştrii săi, cei mai cunoscuţi actori din perioada interbelică.

Un articol de Liliana Matei|27 Noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ Născut în 1896, George Calboreanu, unul dintre cei mai apreciaţi actori ai secolului trecut, a strălucit atât în comedie, cât şi în tragedie. În Bucureşti, a debutat în compania Bulandra. La 30 de ani, juca prima oară pe scena Naşionalului, în spectacolul „Vlaicu Vodă”. Avea să rămână angajat al Naşionalului bucureştean până la sfârşitul carierei.

În 1966, a publicat în revista „Teatrul” textul „Maeștrii și colegii mei” în care vorbea despre începuturile carierei și despre actorii care i-au fost model. Reproducem un fragment din acest articol:

„După moartea lui State Dragomir, în 1920, am poposit o stagiune la Cluj şi apoi am devenit slujitor statornic al Teatrului Naţional din Bucureşti — după ce jucasem pe scenele celorlalte două Naţionale din provincie.

Aici «domnea» Nottara, marele inegalabil, societar de onoare prin vîrstă, talent şi personalitate, cel care dădea sonorități de harfă cuvîntului pe scena unde ardea totdeauna sub flăcările marilor sale roluri.

Am preluat rolul lui Vlaicu Vodă de la Demetriade — şi am rămas tilular, la cererea lui Davila, care a asistat la premieră bolnav, paralizat, în cărucior.

Apoi, de la Nottara – generos şi dornic să-și ajute colegii tineri – am «moştenit» pe Ştefan din Apus de soare (unul din rolurile cele mai apropiate de sufletul meu) şi Oedip. Se transmiteau solii de generații, se legau decenii prin artă, prin scenă.

Aşa am preluat şi alte roluri ale lui Manolescu, Demetriade. Tot Demetriade mi l-a încredințat pe Hamlet. Dar mai ales am jucat cu multă dragoste în piesele originale. Un amănunt: am jucat rolul principal în 13 piese de N. Iorga şi tot în 13 – de Victor Eftimiu.

Citiţi şi: Birlic, ţinta unei farse clasice din istoria teatrului

Mari actori, azi umbre venerate, reînviate în tablouri şi dulapurile cu amintiri ale muzeului… Silueta fermecătoare a lui Demetriade, intuiția sa scenică, vocea sa vibrantă, emoţională: masivitatea puternică a lui Bulfinski, complexitatea, varietatea lucrurilor pe care le interpreta; umorul sec, discret, precis şi direct al lui Soreanu; umorul copios, de esenţă populară, surprinzător și inventiv al lui Iancu Brezeanu; solemnitatea cu care îşi oficia rolurile Iancu Petrescu; nonşalanța comică a lui Timică; marea disponibilitate scenică, adîncul umanism al lui Bălţăţeanu; forţa dramatică şi disponibilitatea clasicizantă a Mariei Filotti, sinceritatea fermecătoare a Soniei Cluceru…

În peisajul teatral al Bucureștiului din perioada interbelică, înscria mari izbînzi artistice trupa soţilor Bulandra — străluciți actori şi animatori, avînd ca asociați pe Maximilian, Manolescu, Storin.

Un teatru de valoare era şi cel care lucra, ascultînd de bagheta rcgizorală a lui V. I. Popa, sub egida Mariei Ventura. Din cînd în cînd, mai răsărea, îndrăzneață, cîte o nouă trupă, uneori cu spectacole de calitate, dar, condiţiile vremii, dificile, le sileau la un trai de efemeride.

george-calboreanu-174726l

George Calboreanu (1896 – 1986)

Nu simple amintiri ocazionale. Mari personalităţi, servitori credincioși ai publicului românesc, soldaţi neînfricaţi ai primei scene a ţării, dintre care mulţi n-au părăsit-o niciodată. Fiecare dintre ei, printr-o artă unică, inimitabilă, a compus cu migală, cu răbdare, nemistuit decît de patima creaţiei, mozaicul atît de complex și unitar totodată al teatrului românesc.

Îi purtăm moştenire în noi, poate cu o intonaţie a lui Nottara, cu un gest discret al lui Tony Bulandra, cu sonoritatea vocii de metal a lui Vraca. Topiţi în noi, dascăli iluștri, ei nu ne cheamă doar înapoi spre trecut și reverie.

Istoria teatrului românesc e o istorie de luptă şi zbucium, care invită la mers înainte, spre comuniunea cu un public larg, generos, cu care actorii au împărţit inima lor bogată şi totdeauna tînără.”

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto George Calboreanu: cinemarx.ro, cinemagia.ro

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 1 of 2012345...1020...Last »