George Calboreanu şi maeştrii teatrului interbelic
http://www.ziarulmetropolis.ro/george-calboreanu-si-maestrii-teatrului-interbelic/

Vocea de metal a lui Vraca, gestul discret al lui Tony Bulandra, forţa dramatică a Mariei Filotti – George Calboreanu povesteşte despre maeştrii săi, cei mai cunoscuţi actori din perioada interbelică.

Un articol de Liliana Matei|27 Noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ Născut în 1896, George Calboreanu, unul dintre cei mai apreciaţi actori ai secolului trecut, a strălucit atât în comedie, cât şi în tragedie. În Bucureşti, a debutat în compania Bulandra. La 30 de ani, juca prima oară pe scena Naşionalului, în spectacolul „Vlaicu Vodă”. Avea să rămână angajat al Naşionalului bucureştean până la sfârşitul carierei.

În 1966, a publicat în revista „Teatrul” textul „Maeștrii și colegii mei” în care vorbea despre începuturile carierei și despre actorii care i-au fost model. Reproducem un fragment din acest articol:

„După moartea lui State Dragomir, în 1920, am poposit o stagiune la Cluj şi apoi am devenit slujitor statornic al Teatrului Naţional din Bucureşti — după ce jucasem pe scenele celorlalte două Naţionale din provincie.

Aici «domnea» Nottara, marele inegalabil, societar de onoare prin vîrstă, talent şi personalitate, cel care dădea sonorități de harfă cuvîntului pe scena unde ardea totdeauna sub flăcările marilor sale roluri.

Am preluat rolul lui Vlaicu Vodă de la Demetriade — şi am rămas tilular, la cererea lui Davila, care a asistat la premieră bolnav, paralizat, în cărucior.

Apoi, de la Nottara – generos şi dornic să-și ajute colegii tineri – am «moştenit» pe Ştefan din Apus de soare (unul din rolurile cele mai apropiate de sufletul meu) şi Oedip. Se transmiteau solii de generații, se legau decenii prin artă, prin scenă.

Aşa am preluat şi alte roluri ale lui Manolescu, Demetriade. Tot Demetriade mi l-a încredințat pe Hamlet. Dar mai ales am jucat cu multă dragoste în piesele originale. Un amănunt: am jucat rolul principal în 13 piese de N. Iorga şi tot în 13 – de Victor Eftimiu.

Citiţi şi: Birlic, ţinta unei farse clasice din istoria teatrului

Mari actori, azi umbre venerate, reînviate în tablouri şi dulapurile cu amintiri ale muzeului… Silueta fermecătoare a lui Demetriade, intuiția sa scenică, vocea sa vibrantă, emoţională: masivitatea puternică a lui Bulfinski, complexitatea, varietatea lucrurilor pe care le interpreta; umorul sec, discret, precis şi direct al lui Soreanu; umorul copios, de esenţă populară, surprinzător și inventiv al lui Iancu Brezeanu; solemnitatea cu care îşi oficia rolurile Iancu Petrescu; nonşalanța comică a lui Timică; marea disponibilitate scenică, adîncul umanism al lui Bălţăţeanu; forţa dramatică şi disponibilitatea clasicizantă a Mariei Filotti, sinceritatea fermecătoare a Soniei Cluceru…

În peisajul teatral al Bucureștiului din perioada interbelică, înscria mari izbînzi artistice trupa soţilor Bulandra — străluciți actori şi animatori, avînd ca asociați pe Maximilian, Manolescu, Storin.

Un teatru de valoare era şi cel care lucra, ascultînd de bagheta rcgizorală a lui V. I. Popa, sub egida Mariei Ventura. Din cînd în cînd, mai răsărea, îndrăzneață, cîte o nouă trupă, uneori cu spectacole de calitate, dar, condiţiile vremii, dificile, le sileau la un trai de efemeride.

george-calboreanu-174726l

George Calboreanu (1896 – 1986)

Nu simple amintiri ocazionale. Mari personalităţi, servitori credincioși ai publicului românesc, soldaţi neînfricaţi ai primei scene a ţării, dintre care mulţi n-au părăsit-o niciodată. Fiecare dintre ei, printr-o artă unică, inimitabilă, a compus cu migală, cu răbdare, nemistuit decît de patima creaţiei, mozaicul atît de complex și unitar totodată al teatrului românesc.

Îi purtăm moştenire în noi, poate cu o intonaţie a lui Nottara, cu un gest discret al lui Tony Bulandra, cu sonoritatea vocii de metal a lui Vraca. Topiţi în noi, dascăli iluștri, ei nu ne cheamă doar înapoi spre trecut și reverie.

Istoria teatrului românesc e o istorie de luptă şi zbucium, care invită la mers înainte, spre comuniunea cu un public larg, generos, cu care actorii au împărţit inima lor bogată şi totdeauna tînără.”

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto George Calboreanu: cinemarx.ro, cinemagia.ro

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

Page 1 of 2012345...1020...Last »