George Constantin: „Când actorul intră în scenă, are un Dumnezeu al lui“
http://www.ziarulmetropolis.ro/george-constantin-cand-actorul-intra-in-scena-are-un-dumnezeu-al-lui/

Pe 30 aprilie 1994 a murit George Constantin. Ștefan Iordache spunea despre el: „Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”. Valeria Seciu adăuga: ,,La George până şi clişeul era ceva bogat.”

Un articol de Monica Andrei|30 Aprilie 2014

„Sunt un timid“, spunea mereu George Constantin (1933 – 1994). S-a dezvăluit cu zgârcenie şi niciodată n-ar fi vrut ca viaţa lui diurnă să fie adusă în pagini de carte. Discret cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş. În 40 de ani de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa.

La un moment dat i s-a cerut un curriculum vitae; atunci a numărat personajele: 50 la Teatrul “Nottara”, 12 în alte teatre, 11 la televiziune, peste 200 la radio. Rigoarea cu care se autocenzura e dovedită de faptul că, dintr-o filmografie de 50 de roluri, pomenea doar de vreo patru.

Într-un interviu făcea o declaraţie cutremurătoare: n-a contat viaţa sa, bună sau rea, ci esenţiale şi acaparatoare au fost „vieţile care i s-au dat”, adică personajele din rolurile interpretate.

Cu imense eforturi şi-a corectat dicţia, găsind un alt fel de rostire, „o sintaxă personală, inimitabilă” – cum spunea George Banu – dar care a făcut din el “un vers din Shakespeare, o pagină din Dostoievski”. Se apropia de personaj cu “foarte multă spaimă”; nu avea tracul obişnuit, ci spaima că “nu va găsi personajul” pe care-l caută, că nu “va afla în personaj o viaţă”.

Cu două săptămâni înainte de dispariţia sa, Florica Ichim l-a întrebat într-un interviu dacă se consideră un actor mare.

„În comparaţie cu marii actori din lume (ce i-am văzut doar în filme) sau cu ruşii stanislavskieni, văzuţi în tinereţe, precum Cerkasov… răspunsul este nu. În comparaţie cu ce se întâmplă la noi sunt doar un actor bun. Acum la noi toţi sunt «actori mari», «mari personalităţi», «maeştri». S-a pierdut noţiunea de valoare. Ţara aceasta a avut actori mari, unii monumente de teatru. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în faţa lor cu pălăria pe cap şi mâinile în buzunare. Mă gândesc la Aura Buzescu, Maria Filotti, Nicolae Bălţăţeanu, Sonia Cluceru şi alţii. În vremurile acestea golăneşti şi aspre aş putea fi numit actor bun.”

După 1989, pe faţă i s-a întins un val de tristeţe. Distribuit puţin, hărţuit de ameninţarea evacuării din casa naţionalizată, plictisit de vacarmul politic, luptând cu boala, George Constantin pleacă din această lume la nici 61 de ani, pe 30 aprilie 1994.

George Constantin, în proiectorul amintirilor

Valeria Seciu: „La George, până şi clişeul era ceva bogat. De pildă, intrările în scenă. Cum acoperea spaţiul, cum îl înghiţea, cum îl filtra, cum alegea din spaţiu punctele de forţă, energiile pe care le putea folosi, pe care se putea bizui.

Cu oamenii făcea la fel. Elimina orice energie care-l încărca. Asta se întâmpla dintr-o privire, cu un gând, în zecimi de secundă. Când jucai cu el simţeai pe viu relaţia pe care o stabilea cu tine. Lângă el, foarte greu puteai greşi. Punea pe tine o lumină crudă şi am văzut actori dispărând cu totul în fascicolul necruţător.

Când venea la mine, îşi amintea mereu că în blocul în care stau a dus el o butelie unei doamne, fiind ucenic şi trimis de patronul lui. Stând pe butelie, în drum, a văzut o paradă de 10 mai. Era uimit de ceea ce i se întâmplă, de faptul, că el, copilul acela cu butelia, e un mare actor. În clipele acelea stăpânea timpul.”

Lucian Pintilie. „Îmi amintesc de George când am lucrat prima oară. Aveam 18 ani şi fusesem trântit la examenul de regie, rămăsesem repetent. George era un vulcan în care fierbea lava tuturor sentimentelor, care din când în când revărsa această lavă. Nobleţea lui se hrănea din sonde proiectate în zone foarte adânci ale conştiinţei umane.”

Vlad Mugur: „L-am văzut prima oară la examenul de admitere, după ce căzuse de trei ori, iar eu, care aveam o calitate, pe lângă alte defecte, adică intuiam talentele, am descoperit la băiatul acela slab şi deşălat, cu mişcări incoerente, o privire care râdea.

Când am ieşit din sală, i-am spus Aurei Buzescu şi lui Mony Ghelerter «acesta trebuie să treacă», şi aşa s-a trezit George în anul I, la clasa lui Nicolae Bălţăţeanu – un mare profesor. La repetiţiile noastre veneau Camil Petrescu, Mihai Ralea, Tudor Vianu. George mi s-a părut totdeauna un clovn tragic, nu actor romantic, epic sau doar tragic, cum îl vede Ciulei de pildă. Avea o vorbire specială, întretăiată, avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziţie la propoziţie.”

Victor Rebengiuc: „Pe George îl ştiu din şcoală, din Institut. Amândoi eram din grupul celor mai speriaţi, speriaţi de-a binelea în faţa altor colegi care veneau cu aerul că sunt actori…. Ceilalţi jucau ba pe lângă Ghiţă (acesta era Calboreanu), ba lângă Gicu (adică Vraca), să nu mai spun de Nicu (chiar Bălţăţeanu).

Noi eram umili, cei mai tăcuţi, ce mai, speriaţi. După doi ani s-au schimbat ierarhiile. Totuşi, de atunci îl ştiu cât de serios lucra. De la Vlad Mugur am învăţat seriozitatea, care ne zicea: «în teatru nu se marchează, la repetiţie se joacă la fel ca la spectacol, cu toate motoarele în plin».”

Sanda Manu: „George este cel care mi-a spus într-un moment greu când mă chinuia piesa: «Încearcă să-ţi aduci aminte că te-ai apucat de această meserie din plăcere. Regăseşte-ţi plăcerea.» Plăcerea aceasta de lucru n-a existat cu nimeni decât cu George, dar cu nimeni nu m-am certat mai mult. Urlete, rugăminţi, plâns, câteodată.”

Florian Pittiş: „George Constantin mi-a contrazis teoriile. Nu contează ce faci tu în scenă, important este ca spectatorul din sală să plângă sau să râdă. Îl vedeai pe George care trecea prin scenă diurn, senin. Erau trei-patru momente când apăsa pe pedală şi, în sală, li se făcea pielea de găină. Momentele acestea erau ca nişte piloni care susţineau restul, şi ţie, care-l priveai, îţi luminau întregul.”

Emil Hossu: „Acest uriaş actor devenise idolul generaţiei mele. Şi în viaţa mea s-a întâmplat o minune. Am jucat împreună la «Nottara» în multe spectacole. Dar câte nu ar fi de povestit despre această prietenie cu care mă mândresc: generozitate, candoare, timiditate, rigoare, bun-simţ, tandreţe. Într-un cuvânt: George Constantin.”

Ştefan Iordache: „Am jucat mult, ca parteneri; este unul dintre dascălii mei. Nu-mi ieşea o scenă din «Crimă şi pedeapsă» de Dostoievski. A stat cu mine nopţi întregi, cu răbdare de înger, mi-a jucat scena, mi-a spus o sumă de poveşti similare, apoi, la final, m-a pupat. Nu pot să-i uit ochii. Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai.”

Eugenia Vodă: „La începutul anilor ’90, l-am sunat pe George Constantin, pentru un interviu. (…) După tot ce am vorbit atunci, am ales pentru revistă câteva idei despre «ciulamatografie», cum îi plăcea să spună. Astăzi, aş alege alte momente de pe bandă după ce aş reasculta banda. De pildă, momentul când George Constantin îmi povestea cât de frumoasă este viaţa. …«Îmi aduc aminte de mama, ce mult iubea viaţa! Când a murit, mama mea a murit plângând. A trecut dincolo cu lacrimile şiroind pe obraji. Îi părea rău după viaţă… Înseamnă că viaţa e frumoasă, dacă mama s-a despărţit de ea plângând…»

A povestit – a trăit sfârşitul mamei cu o asemenea strălucire în priviri, şi cu o asemenea putere de fascinaţie. Au trecut opt ani şi întreaga poveste a mamei care a murit plângând mi-a rămas întipărită în minte.”

George Constantin, despre teatru şi rolurile sale

● Higgins din ,,Pigmalyon” – „Un rol imens. Am învăţat două lucruri. Primul: ce înseamnă să faci o mare creaţie dintr-o apariţie oarecare. Al doilea lucru: cum se lucrează un rol. Cum ajungi să întri într-un personaj şi în viaţa lui. Când am înţeles taina, mi s-a părut cumplit. Pentru că mi-e teamă pentru fiecare viaţă pe care o trăiesc pe scenă. Mi se pare că răspund de ea. (Almanah Gong, interviu de Alexandra Diacu)

● „Am lucrat cu Radu Penciulescu «Steaua polară». Am învăţat că nici o clipă din repetiţie nu trebuie pierdută; lucrul cu el te solicită la maxim şi se desfăşoară cu o intensitate extraordinară, fortifiantă. Penciulescu îţi cere o participare totală. Te obligă să gândeşti personajul, te împinge să te desfăşori singur!”

● „Profesorul Anzelm! A fost o dragoste la prima vedere. Ne întâlneam în spaime, în chinuri… Creaţie este doar atunci când artistul reuşeşte să fie una, minte şi corp, cu personajul, deşi sunt doi oameni deosebiţi care se privesc, se admiră şi se critică unul pe altul.”

● „Aş vrea să cred că păstrez o distanţă faţă de personaj. Mi se pare că actorul trebuie să lucreze la personaj ca pictor folosind nuanţe mai deschise sau mai închise, pentru că aceste nuanţe se amestecă în orice personaj. Trebuie să-ţi poţi vedea personajul pe care îl interpretezi, să-i poţi doza culorile, să-l poţi rectifica, să-l poţi îndrepta, să-l poţi îmbunătăţi. Da, actorul trebuie să fie lucid faţă de personajul său, să-l poată controla şi să-şi impună punctul de vedere.”

● „Tangou” de Mrozek la Teatrul Mic – „Era o luptă îngrozitoare în scenă şi spectacolul era extraordinar, cu Olga Tudorache, Victor Rebengiuc, Cotescu, nici nu erau de imaginat amenajări reciproce. În clipa când intră în scenă, fiecare nu mai are decât un singur Dumnezeu: al lui. Şi dacă nu eşti cu Dumnezeul tău, gata, ai pierdut trenul…”

● „Pentru Falstaff m-am consumat cel mai mult. Acest personaj cu zeci de faţete, cu hazul lui robust, cu viaţa lui plină de culoare violentă, de nebunie şi poezie, era cât p-aici să mă coste propria viaţă!…”

„Cum am lucrat Prospero? Puţin speriat. La prima lectură nu mai ştiam să citesc. Dar Ciulei are o mare calitate sufletească, cu multă înţelegere, cu multă răbdare şi a ştiut să mă apropie de el. Jucam la Bulandra la sala din Icoanei, unde actorul este înconjurat din toate părţile de public. Am avut la primele spectacole senzaţia că oamenii năvălesc spre mine. Îmi era teamă.”

● „De la cei bătrâni, de la maeştri, înveţi mereu, înveţi mereu ştiind ce nu poţi învăţa. De la cei tineri poţi avea surprize. Dar oricum, tot trebuie să înveţi mereu.”

● Ultimul rol: Harpagon din „Avarul” de Molière. În ajunul premierei: „Sunt obosit. Am jucat 50 de roluri numai pe scena Teatrului «Nottara», ca să nu mai vorbim de alte colaborări cu alte teatre. Harpagon a venit prea târziu. Trei ani n-am jucat absolut nimic în teatrul meu. Nu are importanţă cine este vinovat. Dacă ne gândim că rolul Harpagon se atacă la o anumită vârstă, atunci aş putea spune că nu e târziu. Acum se doreşte succesul de public neapărat.” (Florica Ichim – “George Constantin şi comedia sa umană”, Editura Gramar)

Foto George Constantin: cinemagia

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234