George Ivaşcu: „Vreau să merg în teatru ca un maratonist, nu ca un sprinter“
http://www.ziarulmetropolis.ro/george-ivascu-vreau-sa-merg-in-teatru-ca-un-maratonist-nu-ca-un-sprinter/

În cele ce urmează va fi vorba despre teatru, despre Metropolis, despre Festival, despre maestrul Radu Beligan, dar şi despre omul George Ivaşcu, despre Don Quijote şi Cristofor Columb, eroii preferaţi ai acestui visător care se îngrijeşte de un teatru.

Un articol de Andrei Crăciun|26 Octombrie 2014

Va mai fi vorba şi despre cum a căzut de două ori primul sub linie la actorie, despre ce va fi scris pe piatra funerară a omului nostru, despre cartierul Militari, despre Marea Neagră și alte mări și oceane…

Actorul George Ivașcu (46 de ani), directorul Teatrului Metropolis, a oferit un interviu în avanpremiera Festivalului Național de Teatru, pentru site-ul www.fnt.ro. Publicăm acest interviu şi în Ziarul Metropolis.

Teatrul Metropolis are trei spectacole selectate în acest la Festivalul Național de Teatru. E mult, e puțin?

E foarte bine ținând cont că anul ăsta împlinim șapte ani de existență.

Mulți înainte!

Mulțumesc.  A fi invitat și selectat în Festivalul Național de Teatru, asta înseamnă că strategia noastră repertorială e în regulă, dacă reușim să intrăm în categoria spectacolelor importante pe care le vom vedea la FNT. Îi mulțumesc selecționerei și directoarei Marina Constantinescu, care a avut în comparație cu alți colegi de-ai ei bucuria de a fi alături de noi la premiere, la spectacole.

Cum a fost Marina Constantinescu ca selecționer?

Mi s-a părut corectă. A muncit foarte mult, a mers foarte mult, a văzut multe spectacole, nu doar a auzit de ele. E o mare diferență. Și asta mă bucură. Totul ține de importanța pe care o ai în breaslă. Ea a reușit să nu aibă parti-pris-uri.

Întotdeauna vor fi oameni nemulțumiți.

E firesc. Dar important e că ea a căutat echilibru și imparțialitate. Pot fi ani cu roade mai bogate, cum pot fi și ani slabi.

În acești șapte ani au fost și ediții mai bune pentru Metropolis?

Au fost ani buni, am crescut puțin câte puțin. N-a fost un boom. Ne-am dezvoltat pas cu pas. Ca selecție, e cel mai bun an, categoric, dar e o încununare a celor șapte ani de acasă. Nu încercăm să părem noi cei mai buni, cei mai viteji, cei mai înalți.

Nu s-au ars etapele, așadar.

Și nici nu cred că era bine să ardem etapele, pentru că rămâneam într-un formalism și publicul nu merită să fie înșelat.

Cele trei spectacole sunt “Tartuffe sau Impostorul”, “Lecția de violoncel” și “Vocea umană”. Ar fi meritat și altele de la Metropolis?

Sunt convins că da, dar nu se numește “Festivalul Metropolis”. Lăsând gluma la o parte, eu am o privire subiectivă.

“Îngeri în America” (n.m. – spectacol în care joacă și actorul George Ivașcu)?

S-a dorit, chiar s-a dorit, dar una dintre actrițe nu e în țară în perioada respectivă. Dar sunt subiectiv – pentru mine, toate spectacolele de la Metropolis sunt importante. De ce? Pentru că le cunosc de la primul pas, atunci când se propune proiectul, până la aplauzele finale de la premieră.

Și cum e să cunoști tot drumul, să ai în vedere tot acest proces? Bănuiesc că atunci când erați doar actor nu vă preocupau lucrurile acestea.

Deloc chiar.

S-a schimbat mult perspectiva în ultimii ani?

Da, pentru că trebuie să ai grijă de spectacol, trebui să ai grijă de sensibilități, de orgolii, pentru că toate fac parte din actul de creație. Am înțeles că ea, creația, trebuie să devină produs cultural.

A fost greu să acceptați această realitate?

Nu știu dacă a fost neapărat greu. Nu mă gândesc dacă a fost sau nu greu, cât m-am întrebat ce pot eu să fac eu în mod real. Mi-am suflecat mânecile și mi-am asumat acest frumos rol – de a construi un teatru, un concept, un repertoriu, lucruri care vor rămâne.

Și acum, că tot v-am luat dintre muncitori, extindeți și o clădire.

Asta zic. Până la urmă… Nu știu cât de mare actor sunt eu, dar cred că menirea mea în teatrul românesc  a fost asta din acești ultimi ani – să construiesc un teatru. Sigur, au fost ani grei, uneori nedrepți, uneori mi-am sacrificat viața de actor. Pe vremuri eram unul dintre cei mai solicitați actori din București. Jucam peste tot și îmi făcea plăcere. Acum nu mai am timp de mine deloc.

L-ați sacrificat pe actorul George Ivașcu? Pe el l-ați zidit aici, la temelia Metropolisului?

Da, da. Până la îndemnul profesorului meu Gelu Colceag sau la al lui Tocilescu, Dumnezeu să-l ierte, bunul meu prieten Toca, au fost vreo trei ani de zile în care eu n-am mai jucat. Deloc! Din proprie voință am decis că e mai important ce am de făcut administrativ. Evident că m-au tras de urechi și bine au făcut. Nu e bine.

George Ivascu

Trece talentul?

Poate că talentul nu, fiindcă nu știm ce e talentul – un dar, un har… Trece altceva: ca la orice profesionist, dacă nu ții bisturiul în mână, pierzi…

Îndemânarea?

Da. Și intervine – mai ales în profesia noastră, care e expusă public și unde lucrezi cu vulnerabilități – frica. Ți se face frică. Recunosc cu mâna pe suflet că după perioada de pauză, mi s-a făcut frică.

Mai frică decât la debut?

Mult mai frică. La debut nutrești speranțe. Aici vii pe un fond de așteptări – pro sau contra. Nu toată lumea te iubește, e o profesie subiectivă. Așteptările te fac mult mai responsabil. Frica, recunosc, m-a însoțit după anii când n-am jucat. Jucasem mult până atunci și pauza a fost bruscă.

Dar plăcerea de a juca n-a dispărut.

Nici n-o să dispară. Cineva care are ca vocație profesia asta nu poate să-și piardă bucuria. Ăsta e drumul pe care vreau să merg. Și vreau să merg în teatru ca un maratonist, nu ca un sprinter. Dacă gândești așa, îți lipsește mult jocul.

Ce a adus bun pauza asta?

Teatrul Metropolis.

Pentru dumneavoastră, personal?

Pentru mine? O gândire mult mai rațională. Am fost obligat să învăț legi, să învăț aia, să învăț aia, să învăț, să învăț, să învăț.

E cumplit să manageriezi artiști?

Nu e deloc cumplit. Pentru a nu intra în derută, eu nu-mi spun director. Îmi spun “un actor care are grijă de un teatru”.

Și oamenii cum vă strigă pe aici – “Domnule actor care aveți grijă de un teatru”?

Nu. Îmi spun “domnule director”.

Păi vedeți!

Dar ar fi foarte mișto să mă strige așa (râde). Chiar, ce idee! Când m-or duce la groapă, la mormânt tot actor o să scrie, acolo n-o să scrie niciodată director sau altceva. Există normele standard de comunicare  – ele te obligă să păstrezi formalul.

În termeni strict contabili, Metropolisul are succes, are profit?

Dovezile sunt consemnate în raportul de activitate. Anul trecut am jucat în vreo 250 de zile! Cea mai mare cerere e cererea de bilete. Ni se reclama mereu că nu se găsesc locuri, că sună ocupat telefonul. În fiecare an noi ne-am depășit cheltuielile. Jucăm des, aproape în fiecare zi a săptămânii, uneori de două ori pe zi. E bine, da.

Cât de mult contează relația specială pe care o are maestrul Radu Beligan cu Teatrul Metropolis în această ecuație financiară?

Contează enorm pentru că un actor cu operă, cum este maestrul Beligan și cum sunt ceilalți mari actori care sunt în Metropolis sau vor veni să joace aici, îţi acordă un credit pe care îl primești ca instituție. Ei nu-și mai doresc să intre într-o zonă în care să fii – vorba lui Caragiale – atât de ieftin compromis. Ei simt nevoia unui loc în care numele lor să fie apărat. Cei care înconjoară spectacolul țin, aici, la un tip de standard, de calitate.

Ce amintiri mai nostime aveți cu maestrul Beligan? Ceva ce se poate spune public. Oamenii așteaptă lucruri de genul ăsta.

Mă uitam la cât de tânăr e maestrul Beligan… După cum se vede, biroul meu e la ultimul nivel. Atunci când a venit să discutăm despre proiectul “Lecția de violoncel” , evident că eu i-am spus portarului, din respect pentru maestru, să mă anunțe când vine Radu Beligan, fiindcă o să cobor eu. Și am avut marea surpriză ca domnia sa să urce până la biroul meu, așa, încet-încet, treaptă cu treaptă, să se uite cu mare atenție la fiecare detaliu care e pe aici. Și cum mie îmi place să-i onorez pe cei care au jucat la noi, să pun peste tot afișe cu actorii în spectacol, domnia sa, cum nu jucase la Metropolis, a remarcat că nu e nicio fotografie cu el. Mi-a și spus: “Observ că nu ai nicio fotografie cu mine!”.

Radu Beligan

Sâmbătă, 14 decembrie 2013, Teatrul Metropolis l-a sărbătorit pe maestrul Radu Beligan, la împlinirea vârstei de 95 de ani de viaţă şi 75 de ani de carieră, în Piaţa Timpului din Bucureşti

A fost prima remarcă a maestrului?

Nu. A venit firesc în conversație. Și eu sunt foarte fericit că maestrul a venit să joace aici acest spectacol minunat care este “Lecția de violoncel”. Domnia sa îmi povestea de toate detaliile pe care le-a observat pe drumul până aici. Și mi-am dat seama cât de atent, de viu e. Sunt oameni care vin, își fac treaba și pleacă imediat, fără să se uite la nimic în jurul lor.

Nu observă că acolo, în colțul din spatele meu, sunt trei diplome de la “Premiile VIP” spre exemplu.

Nu se uită. Exact! Și vedeam cât de atent la detalii e. Probabil că de-asta a făcut și o carieră așa de îndelungată – fiindcă a fost atent la detalii. Poate acesta este secretul, nu știu. Îmi mai trebuie ceva timp să mă dumiresc. Întâmplări nostime? E greu de spus pentru că domnia sa farmecă prin personalitate și inteligență. Mă așteptam să fiu copleșit de personalitatea sa.

Nu e, deci, un om care-și duce statuia în spate, e un om firesc?

Asta spun, că era o relație firească.

Nu impune o barieră.

În raportul cu mine și cu Metropolis, nu. Deloc. A fost o relație care s-a bazat pe căldură și prietenie. Dânsul și venea la spectacolele teatrului nostru, i-a plăcut ce a văzut, s-a obișnuit cu locul.

Are o energie bună Metropolisul.

Probabil că de-aia a și propus acest proiect aici. Spectacolul trebuie să-și găsească timpul său și cred că “Lecția de violoncel” și-a găsit timpul lui. A coincis chiar cu ziua maestrului – 14 decembrie. Paranteză: fiecare spectacol având propria distribuție, într-un teatru de proiect, cum e Metropolisul, cel mai greu e să le programezi într-o zi și la o oră.

Fiecare actor are alte obligații, are altceva de făcut.

Trebuie să ții cont și de programele celorlalte teatre, căci ele au întâietate, unii actori fiind angajații lor. Apoi, fiecare actor mai are și alte job-uri, are filmări, are înregistrări. E greu. Dar fiecare spectacol își găsește timpul său.

Se joacă iar anul acesta pe 14 decembrie?

Cu siguranță. Da.

E anunțat deja?

Am și vorbit cu maestrul. Cel mai frumos cadou pentru un actor e să îi spui la mulți ani când e pe scenă, aplaudându-l.

Vi s-a întâmplat?

Nu.

Despre iubire, ţigări şi roluri importante

Când e ziua dumneavoastră?

Pe 15 februarie. Sunt vărsător. Nu mi s-a întâmplat. Dar așa simt. Acum, că mi-ai zis, mă gândesc deja la 15 februarie anul viitor. Cred că orice actor asta își dorește – să fie aplaudat, nu să îi cânți la mulți ani.

Să fie iubiți – asta vor actorii?

Toți avem nevoie de iubire.

Actorii mai mult?

Evident. Pentru că actorul, oricât am încerca noi să-l definim, e un copil mai mare care, exact ca pe vremuri când ziceai “hai să ne jucăm de-a doctorul și pacientul”, iubește să se joace. Avem în noi un spirit de copil, intrăm într-o convenție, ne jucăm de-a ceva, noi naștem poveștile, trăim în poveștile respective. Așa îmi place mie să cred. Nu vreau eu să pară că e ceva incredibil, nemaipomenit, greu. Când ți se pare greu, te și inhibi. Bineînțeles că e greu să joci un rol important, și nu mă refer la cel principal neapărat. Atunci când un rol e important, dacă îl mai vezi și greu, te blochezi.

E mai bine să te joci cu el.

Noi folosim cuvântul “repetiție”. Dar mie mi se pare mult mai bun cuvântul german – “probă”, să încerci, să probezi, să verifici cu nervii tăi, cu sentimentele tale, în practică, nu doar teoretic. Dacă spui că e greu, intră în acțiune mintea și omori din intuiție.  Nu mintea trebuie să fie locomotiva, ci inima, afectele, cum vrei să le spunem. Nu știu unde sunt sentimentele localizate. Din fericire. La cum e de curioasă natura umană, ar opera și acolo.

S-ar face implanturi de sentimente?

Da. Și e mai bine să nu știm. Spunem generic “suflet”. Important e că e zona aia care uneori dă emoții. De-aia și când te îndrăgostești nu ești lucid și te mai lași purtat de val.

Actoria e o permanentă relație de dragoste? O dragoste între om și o meserie?

E dragoste cu meseria, dar în mod special cu rolul. Nu poți să faci un rol doar pentru că ești la serviciu, de serviciu, căci se va vedea. Trebuie să te apropii de rolul acela.

Cât de greu e să faci asta în fiecare zi sau de două ori pe zi? Înțeleg că ați fost primul actor care a jucat două roluri într-o zi, în anii `90, deci știți.

Da. Nu e greu dacă te îndrăgostești de poveste. Când îți place și ești îndrăgostit îți dorești și a doua oară. Nu poți să spui când iubești că te vezi cu dragostea ta doar joia. Nu! Vrei și vinerea și sâmbăta, la micul-dejun, la prânz, seara, la miezul nopții… Vrei mereu!

V-ar mai plăcea să duceți viața asta de actor care joacă mai multe roluri într-o zi, să alergați dintr-un teatru în altul, ca la douăzeci și cinci de ani?

Acum sunt un pic obosit. Instinctul mi-ar spune nu. Mi-aș dori mai multă odihnă, mai multă acumulare. Mi-e dor să îmi dau mai mult timp să citesc.

De când n-ați mai fost în concediu?

Nu mai știu. Aproape că nu mai știu ce e un concediu. Concediile sunt doar niște weekend-uri pe care le petrecem la mare, la munte… Probabil că sunt o natură dinamică și mi-e frică atunci când nu mai sună telefonul, deși mi-aș dori să nu mai sune, să mă lase în pace!

Mi-e frică atunci când nu mă mai întâlnesc cu oameni. Ce să fac și la mare? Să stau două săptămâni cu fața la soare? Nu e un act de curaj, de eroism, de dăruire totală, e ceva uman – acum, dacă tot pot, hai să fac! Mereu spui: ce mișto era la 25 de ani și mi-aș dori să fiu iar așa! Și se poartă acest dialog cordial în mine – ce bine ar fi să ai mai mult timp pentru tine, George, și în același timp mă întreb ce să fac cu timpul? Nu înot, nu nimic. Să stau ca micul pe grătar? Să mă prăjesc așa, aiurea?

Nu știți să înotați. N-aveați mare în Crângași, de unde sunteți, să învățați să înotați în ea.

Nu în Crângași. În Militari.

Așa, scuze.

Nu, n-aveam, dar mergeam la mare în fiecare an. Și la șase ani m-a aruncat un coleg de înot în apă și m-am speriat tare. Îmi place mult să mă bălăcesc, dar să văd eu limitele, fundul apei. De atunci am rămas cu frica asta. Mama m-a dat la înot mai departe, a vrut ea să mă scape de fobie. Am și brevet de înotător, dat de pe vremea aia!

Aveți de gând să fumați pachetele astea de țigări până diseară (n.m. – interviul s-a desfășurat în jurul orelor 17.00, actorul mai avea o singură țigară într-un pachet, și alte două neîncepute pe masă)?

Da.

Câte țigări fumați pe zi?

Două pachete.

Nu e mult?

E foarte mult. Și e și de demult.

De cât timp fumați?

La 16 ani am început să pufăi.

Treizeci de ani! Enorm.

Da și de la 18 am început rău, de când am plecat în Armată, cum se pleca atunci când picai la facultate.

Ați picat la facultate?

Am picat de două ori primul sub linie!

Și nu v-ați lăsat!

Nu. De ce? Ce altceva mai bun puteam să fac?

Se obișnuiseră cei din comisie cu dumneavoastră? Sau n-ați nimerit la aceiași profesori?

Nu nimerisem. Nu se obișnuiseră. Eram și eu un candidat acolo. Nu eram special. Adică acum cred că nu eram special. Atunci credeam că sunt special și mi se face o nedreptate dacă nu intru.

Ați mai văzut și alte spectacole selectate la FNT dintre cele care nu se joacă la Metropolis?

Din păcate – asta-ți spuneam – mi-aș dori mai mult timp. Nu mai ajung la spectacole, îmi lipsește! Astăzi dacă ar fi un spectacol n-aș ajunge, căci la șapte seara, am o întâlnire, la ora opt, la fel!

În ce spectacole jucați în afară de “Îngeri în America” și “Tarelkin”, în care aveți rolul dublat?

Nimic în rest.

Nu e puțin?

La douăzeci și cinci de ani, dacă mi s-ar fi spus “vrei să joci două roluri, importante, dar doar două?”, aș fi răspuns că e puțin. Asta, atunci. Acum spun că nu vreau să îi încurc pe colegi. La ce program am, nu vreau să nu se programeze un spectacol tocmai din cauza mea!

Vi s-a întâmplat vreodată să îi încurcați?

N-am încurcat, dar mă simt ușor nedrept față de colegii mei să zic că nu jucăm din cauza mea… Paradoxul e că am și puterea să decid! Am zis că e mai bine așa – să nu încurc.

Cum e cu puterea de decizie – v-a schimbat? Ce aduce rău?

Puterea de decizie ce aduce rău?

Puterea de orice fel. Trebuie să fie și părți rele.

Ți-am spus că nu-mi zic director, ca să nu uit ce e important. Te poți îmbăta cu puterea, dacă nu te privești în oglinda care trebuie, dacă oglinda aia deformează și pari mai înalt decât ești… Nu aduci niciun beneficiu bunei tale intenții, că probabil ai bune intenții. Toată lumea își doreşte succesul, orice s-ar spune, tu trebuie să contribui la succesul proiectului, al spectacolului, și dacă nu mai știi cine ești… De-aia zic: sunt un actor care îngrjiește un teatru.

george ivascu

Ați mai făcut și ceva care nu se mai face în ziua de azi. Ați făcut un ziar – Ziarul Metropolis -, nu doar un teatru. De ce?

Pentru că mi se pare incredibil câte lucruri minunate se întâmplă în cultura românească, în arta românească, și câți oameni de valoare avem. Și nu sunt vehicule prin care să fie promovați, prin care să știi ce fac oamenii ăia. Mi se pare incredibil! În orice capitală civilizată te duci, cultura e la mare preț! Tocmai cultura vinde! Despre asta este vorba. Dacă tot am avut puterea de a decide, am decis să fac ziarul acesta, fiindcă avem nevoie.

Drept dovadă că a și mers, merge bine, a prins, era cerere.

Era cerere foarte mare și merge bine tocmai pentru că eu vreau să știu ce se mai întâmplă pe lângă mine, prin țară, ce mai face colegul meu, chiar dacă nu am timp să merg la spectacolul lui. E un paradox ca tocmai în epoca aceasta a comunicațiilor, a telefoanelor, să știm atât de puțin. Nu e firesc! În luna martie, când e luna femeii, a avut un imens succes rubrica “Actrița de la pagina întâi”! Avem actrițe superbe, actrițe cu o poveste, cu roluri minunate și noi nu promovăm exact acest omagiu către frumusețe, către dăruire, către carieră? Îmi pare rău, cred că suntem idioți. E păcat să nu spui poveștile astea. Nu sunt adeptul de a impune modele cu forța.

Dar măcar să avem grijă de ce avem, nu?

Exact! Măcar să putem să nu distrugem prin ignoranță, prin necunoaștere. Primul lucru pentru a fi recunoscut e să fii cunoscut. Primul vechicul e întâi să cunosc. Mai vin cu taximetrul și mă înciudez când mă întreabă taximetristul: ooo, dar ce actori mai sunt astăzi, domnule? Și eu îi întreb: ați mai fost la teatru, ca să-i vedeți, ați mai citit ceva despre ei? Ei sunt buni, dar nu-i știe nimeni!

Auziți discursul ăsta cu “Generația noastră de Aur”, care nu mai există și nu mai…

Sunt de acord, marii actori sunt unici.

Atunci, în timpurile “de aur” erau opt absolvenți pe an, acum sunt de zece ori mai mulți.

Un mare actor e unic. Și publicul de această unicitate se îndrăgostește. Un mare actor poate fi și tânăr, nu doar bătrân. Actorul e la vedere, în prim-plan, e expus. El are nevoie de vehicule de promovare. Toți avem nevoie de asta, să mai aflăm și de lucrurile frumoase. Arta ce înseamnă? A cultiva frumosul din tine și din ceilalți. Indiferent care e tipul de poveste pe care o împărtășim, ca mijloace, până la urmă spui o poveste, nu? De aici, cu ziarul.

Vă felicit, a fost o idee bună.

Mulțumesc. Și îți mulțumesc că scrii la noi. Îmi place că scrii și frumos. Primul ziar pe care îl citesc în fiecare zi este Ziarul Metropolis. Nu pentru că e al nostru, ci pentru că e interesant. Nu am nicio influență, nu mă bag în politica editorială, îl las pe Dan Boicea (n.m. – redactorul-șef), mă interesează să se exprime ceilalți, sunt bucuros să aflu ce mai fac. Când eram puști eram înnebunit să-mi iau almanahul “Cinema”. Avea și pagini de divertisment, erau scrise acolo tot felul de lucruri despre actori, pentru mine era superb să citesc așa ceva!

Aveați spre ce modele să vă uitați.

Cred că ăsta e și sensul nostru acum, apropo de a forma opinia, nu de a deforma opinia.

Ce actor vă plăcea când erați puști?

Charlie Chaplin. Spun chestia asta ca să nu fiu nedrept cu actorii mari cu care am avut șansa să joc.

Cu Charlie Chaplin n-ați avut șansa să jucați.

Cu Chaplin nu. Și dacă zic de Chaplin nu supăr pe nimeni.

E greu să ai obiecții la Chaplin.

El îmbina absolut colosal drama și comedia.

Am citit, într-un interviu mai vechi, că Don Quijote și Cristofor Columb sunt eroii dumneavoastră preferați. Cum și de ce acești doi mari visători?

Și eu sunt un visător, în sensul că dacă m-am apucat de visare a fost pentru că nu totdeauna ce se întâmplă în realitate îmi și place. Teatrul e pentru mine o oază de vise.

Despre America lui George Ivaşcu

Teatrul e o ieșire din realitate?

Da, e așa “mă duc la teatru, ce mișto!”. Eu mă trezesc greu dimineața. Când eram copil, doar bunica știa să mă trezească într-un fel care să-mi placă dimineața.

Și cum vă trezea?

Spunea într-un anume fel “George…”, încât era o trezire din aia caldă. Sigur că atunci când mi-am ales meseria, a contribuit și asta – că la teatru ai repetiții de la zece sau dacă nici repetiții n-ai, ai treabă doar seara. A contat și asta în alegerea mea, vă spun! Bineînțeles că nu mi-au ieșit socotelile. Am treabă acum de la prima la ultima oră.

Teatrul vă lasa iluzia unei libertăți absolute.

Cel puțin în perioada aia în care teatrul reprezenta un spațiu al libertăților, nu al libertinismului. Trebuie să știm să facem diferența, să nu cădem în panta cealaltă. Da, sunt un visător! Și din acest motiv, Quijote și Columb.

Și ce Americă ați descoperit?

Teatrul. Teatrul e America mea. Dacă aș fi întrebat rapid cu ce aș putea să înlocuiesc teatrul, n-aș ști ce să răspund. Ca orice om, poți să fii dezamăgit, poți să dai și mari rateuri, dar toate acestea fac parte din frumoasa noastră călătorie.

Ați dat-o în bară rău cu vreun rol?

Nu. Asta trebuie să-ți spună colegii mei. Unii vor spune că da, alții vor spune că am dat-o cu toate. Nu contează. Pentru mine, cel mai important este că atât cât sunt, sunt onest în relația mea cu teatrul. De-asta e importantă e America asta. E un teritoriu atât de vast. Nu pot să spun “teatrul e așa:…”.

La fiecare om, teatrul e altfel.

Descoperi de fiecare dată un continent. Oricât ai crede că îl cunoști, de fapt nu-l cunoști încă! Teatrul e un continent imens, se face de atâtea mii de ani. Au fost milioane de actori…

Nu se sfârșește lumea cu tine.

Niciodată. Fiecare avem doar o bucată de drum de parcurs și fiecare descoperă alte și alte teritorii în continentul ăsta, alte frumuseți.

Și morile de vânt care vă sunt?

Realitatea. Uneori simt și o spun cu regret – realitatea e o mare dezamăgire, trăim într-o realitate care nu mai face acel demers simplu de recunoaștere a valorilor noastre, ele nu mai sunt nici măcar cunoscute.

E de luptat, așadar.

Nu o spun neapărat cu tristețe, caut să înțeleg, să definesc termenii, să-mi explic. E greu să te faci cunoscut și cel mai greu e pentru că nu e un sistem firesc care să-ți și recunoască valoarea și să o pună la locul ei.

E o bulversare generală a valorilor.

Cultura românească e și identitatea noastră. Ne definește. E ca acel “cine ești TU?”, cu majuscule, ca la Pirandello. Cine ești tu, societate? Cine ești tu, națiune? Cultura ne definește. E păcat să ne folosim doar de exemplele trecutului: în perioadă interbelică…. Ooook, în regulă, dar acolo era un sistem care recunoștea valoarea. Și astea sunt morile de vânt. Căci ți-am spus, cultura nu face rău, chiar nu face rău. Deloc.

Deși nu face rău, ea poate fi periculoasă pentru autorități.

Asta așa e. Dar mi se pare și mai periculos să nu ai cultură. Vorbim ca strategie. Chiar dacă e o strategie locală. Domnule, în orașul Y s-a hotărât să se suprime orice act de cultură, o închidem cu totul!

Chiar, ce s-ar întâmpla dacă într-un loc s-ar renunțat cu totul, dar cu totul, la cultură? Dacă s-ar interzice.

Să-ți spun banalități? Că lumea ar fi mai urâtă?

Chiar ar fi mai urâtă.

Da. Ce ai face atunci? Ai trăi într-un ev mediu întunecat.

Te-ai uita la televizor.

E absurd! E ca și cum ai spune că ție nu-ți place decât un anotimp. Da, e bine să preferi un anotimp, dar fiecare are frumusețea lui. Căderea frunzelor toamna e superbisimă, când mergi la ski și vezi albul ăla imaculat… e superb! Cum să zici că ție îți place doar vara? Poți să o preferi, dar frumusețea vine din diversitate. Diversitatea te face să vezi în ROGVAIV.

Cultura te face să înțelegi că există diversitate. Fără cultură, habar n-ai de una ca asta.

Prin formele ei, cultura asta îți arată. Îți place muzica clasică! Dar ce frumos că există o diferență între Mozart și Chopin! Mie asta mi se pare interesant. Eu nu îndrăznesc să spun că Mozart e mai mare decât Chopin, pentru că fiecare om are spectrul lui de vibrații, în funcție de așteptările lui, de speranțele lui, de iubirile lui, de tristețile lui, de mâhnirile lui. Tu când spui pe scenă “te iubesc”, “te iubesc-ul” tău vibrează în fiecare altfel. Nu putem cuantifica sentimentele, nu putem să le afișăm ca pe lista de întreținere la bloc.

Cum e să mori pe scenă?

Orice actor își dorește asta.

Nu ca om, ca personaj. Să mori în spectacol, apoi să te ridici și să te duci acasă. Cum e când ești mort acolo, în poveste?

E ciudat!

Vi s-a întâmplat des?

Da. Această mare necunoscută – ce urmează după? – te face să-ți pui tot felul de întrebări. Știi cum e? După ce “mori”, mai și stai în scenă “mort”. Și stai acolo, trup, cu ochii închiși, încerci să-ți ții respirația, să nu se vadă că ești un personaj, și în jurul tău se dau replici, povestea merge mai departe. Și atunci te întrebi dacă așa e și în viața adevărată.

Așa o fi? – tu stai acolo întins și totul continuă? Marele meu semn de întrebare se naște în cele câteva minute de după ce “mori”. Îți dorești în carieră să mori cât mai des, că e tot un fel de căutare în zona vieții. Fiecare rol îți naște un semn de întrebare. E frumosă meseria noastră! Mai toți actorii au murit cel puțin o dată în scenă. E o șansă. E minunat să poți să-ți pui întrebări despre om.

Cred că teatrul, continentul ăsta despre care vorbiți, e, de fapt, natura umană.

Da! Da! Și eu cred la fel. Nu cred că un spectacol de teatru te poate face mai bun sau mai rău – dacă nu cauți unde trebuie. Căutarea corectă aduce răspunsurile. Nu știu să definesc teatrul. Cu cât parcurg mai mult acest continent și trec anii, cu atât sunt mai multe întrebări decât răspunsuri. Mă întreb mereu “Oare?”.

Când erați tânăr vă orbea setea de glorie?

Setea de afirmare. Dacă nu o ai atunci, când să o ai?

E un pic caraghios, într-adevăr, să te apuce setea de afirmare la șaizeci de ani.

Da, e. Tinerii trebuie să caute și caută afirmarea. E firesc.

Ați fost – ca să înțeleagă și publicul nostru tânăr – un Marius Manole al anilor `90.
(râde)

Sau el e un George Ivașcu al anilor 2000?

A fost, lăsând iar gluma la o parte, o perioadă în care am muncit imens. Am muncit mult pentru că am avut și cu cine. Eu cred că sunt cine sunt astăzi datorită întâlnirilor pe care le-am avut – cu mari artiști, cu mari actori, cu mari regizori. Eu sunt suma acestor întâlniri. E normal ca tinerii să caute cât mai multe întâlniri și cu oameni valoroși.

E important, te formează. Care e cheia succesului? Nu există o rețetă. Cheia succesului e aia de mă întoarce tot timpul la origini – da, sunt un băiat din cartierul Militari, care visam să apar și eu la televizor, care visam și eu să fiu aplaudat pe o scenă. Nu e voie să uiți asta niciodată.

george ivascu

Acum în ce cartier stați?

Acum stau în centru. E mai aproape de teatru, îmi place să vin pe jos la teatru. Îmi place să merg, să am timp să mă gândesc la ceea ce urmează să fac. Nu-mi place să conduc, să fiu tot timpul stresat, să mă feresc, să nu fac greșeli, să fiu claxonat. Îmi place să-mi adun gândurile.

Vă cunosc oamenii pe stradă?

Da!

Și ce vă spun?

Am venit cu un taximetrist și-mi spunea: “Să știți că am dus multe personalități în acest taximetru și m-am comportat cu ei absolut normal”. I-am răspuns: “Să știți că și noi ne-am comportat la fel de normal cu dumneavoastră”. Depinde de la om la om. Unii sunt drăguți.

Vă știu de la televizor sau de la teatru?

Mulți și de la televizor, au fost perioade în care am făcut lucruri în televiziune. Sunt amestecați. Taximetristul ăsta de care îți spun cred că mă știa de la teatru, pentru că se vedea că nu e genul de om care are timp de televizor, îmi spunea că regretă că nu mai are timp să vină la teatru, că are doi copii acasă de crescut, dar că înainte, în tinerețea lui, venea mereu. Probabil că dânsul mă știa de la teatru. Mai dai un interviu, te mai văd oamenii pe colo, pe dincolo, și nu te uită.

Pe internet sunteți activ?

Nu-mi place. A fost și un refuz de-al meu. Mie îmi place comunicarea asta de foc de tabără, să ne întâlnim, să vorbim. Poate sunt desuet, asta și apropo de Don Quijote. Sunt niște reflexe care îmi dau confortul creativității. Nu știu să scriu cu prescurtari, fara diacritice, păi mie îmi ia imens de mult să scriu un sms! Mai bine te sun.

Oamenii știu de unde să vă ia, dacă au nevoie de dumneavoastră, vă găsesc aici, la teatru.

Am parcurs o perioadă lungă în teatru, ca să fiu tot aici. Chiar dacă îmi schimb domiciliul, din Militari în centru, tot la teatru ajung.

Fotografii cu George Ivascu  – Petrică Tănase

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »