George Vraca. Viaţa actorului „frumos ca un zeu“
http://www.ziarulmetropolis.ro/george-vraca-viata-actorului-frumos-ca-un-zeu/

MEMORIA CULTURALĂ Pe 17 aprilie 2014 se împlinesc 50 de ani de la dispariţia lui George Vraca (1896-1964). Copilul care fugea de acasă şi care era educat de nuieluşa învăţătorului îşi schimbă destinul de student la Agronomie şi devine unul dintre cei mai mari actori din România.

Un articol de Monica Andrei|17 Aprilie 2014

La premiera spectacolului cu piesa „Faust“, de la Teatrul Naţional, în 1925, care a avut un succes imens, George Vraca primeşte la cabină vizita părinţilor săi, emoţionaţi. Mama sa, Maria Vraca, îi face următoarea mărturisire: „Ştii, în ajun de a te naşte, am vorbit cu tatăl tău îndelung despre Faust, despre acest Faust pe care ţineam să-l văd pe scenă. Am aşteptat cam mult, dar am fost răsplătită din plin, căci până la urmă pe tine te-am aşteptat!“

Copilăria i-a fost o serie lungă de încercări neizbutite de acomodare cu lumea. Pleca des de acasă şi, până la zece ani, ştia toate cărările şi catacombele Bucureştiului.

„Primul meu dascăl avea un unic argument: nuiaua lungă şi roşie de 5 mm diametru. Am cunoscut-o atât de intim, încât şi azi aş recunoaşte-o… Tata? Îi semăn mult. Poate de aceea mi-a iertat toate năzbâtiile mele de copil, cum m-a iertat când m-am înapoiat acasă o dată cu ivirea zorilor“, se confesa actorul într-un interviu pentru Revista „Rampa”, din 1929.

„Începuturile mele artistice sunt destul de curioase, la prima vedere. Ca student la Agronomie, trăiam într-o atmosferă familială şi nu exista nimic care să mă îndrituiască să gândesc vreodată că aş putea fi un fiu de artist dramatic. În şcoală nu fusesem ales nici corist, nici să spun poezii. În familie aveam medici, matematicieni, dascăli… Şi, totuşi, în războiul din 1916, când am întrerupt studiile şi am plecat pe front, s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat drumul.

Rănit într-o luptă, am fost internat într-un spital din Iaşi. Într-o zi, spre a ne alina suferinţele, au intrat pe uşa salonului de spital trei oameni. Unul era Constantin Nottara, al doilea – George Enescu, a treia persoană – Maria Ventura. I-am ascultat. Până atunci nu avusesem nici o consonanţă cu lucrurile de artă, dar am simţit că se trezeşte undeva în mine acea bucurie a descoperirii unui nou conţinut frumos de viaţă. Am început chiar acolo, în patul de spital, să cer cărţi, să citesc versuri. Uneori cu glas tare. Nu ştiu dacă mă auzeau, dar îmi plăcea.” (Revista „Teatru”, februarie 1958)

„Nu te-ai gândit niciodată la teatru, adică să te faci actor?”, l-a întrebat Maria Ventura. „…Actor? O, nu!” (Dinu Bondi şi Valeria Vraca, „ George Vraca” Editura Meridiane)

Freamătul din culise, de dinaintea spectacolului, decorurile şi manevrele maşiniştilor au început să-l intereseze în momentul când a făcut o vizită la cabina actorilor de la Teatrul Naţional, invitat de nişte prieteni actori pe care-i cunoscuse pe front, la Iaşi. Atunci şi-a amintit de ce-i spusese Maria Ventura. A învăţat nişte poezii, s-a înscris la Conservator şi a fost admis primul.

george vraca

George Vraca: „Drumul cel mai scurt către tine însuţi duce în jurul lumii”

Era licenţiat în Agronomie când a absolvit Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică la clasa Soreanu, în 1921. Find încununat cu premiul întâi, devine angajatul Teatrului Naţional.

Ca debutant, joacă alături de actori mari: Aura Buzescu, Romald Bulfinsky şi Maria Filotti. Despre primul său rol vorbește Maria Filotti, în cartea sa de amintiri („Am ales teatrul”): „…în 1922 am jucat pe Circe în «Glauco» alături de un debutant strălucit, George Vraca, a cărui biruinţă de atunci constituia o afirmare definitivă.”

Şi, de atunci, George Vraca a urcat mereu fără să coboare, n-a căutat şi nici n-a aşteptat roluri pentru că au venit. Uriaşul succes a confirmat un mare actor de dramă şi tragedie.

Cronicarii vremii îl remarcă pe prima scenă a ţării şi consemnează în publicațiile vremii: „Interpretând pe Glauco, domnul George Vraca a dezvăluit temperament puternic, o voce timbrată, cu talent deosebit.” (Revista “Rampa”, 1929)

„Într-una din seri am asistat la spectacolul «Prometeu». George Vraca poseda un glas cu un timbru unic, avea dicţie perfectă şi era frumos ca un zeu. O şuviţă de păr negru corb atârna pe frunte, în timp ce, răstignit cu lanţuri grele de stâncă îşi striga revolta faţă de Zeus nemilostiv.” Aşa îl descrie Elena Zamora în volumul „Am slujit cântecul”.

La cinci ani de la debut, în 1927, este numit societar clasa a III-a la Teatrul Naţional alături de marile glorii ale teatrului românesc: G. Calboreanu, Sonia Cluceru, Nicolae Bălţăţeanu, Aura Buzescu.

Neprevăzutul are un cuvânt de spus întotdeauna. Deşi primeşte în 1929 din partea Teatrului Naţional un Premiu de creaţie, își dă demisia. Va juca o vreme la Teatrului “Maria Ventura”- teatrul înfiinţat de marea actriţă care l-a îndrumat spre meseria de actor.

„De la Maria Ventura aveam să mai învăţ ceva: comuniunea cu publicul, dar şi o putere de concentrare atât de mare, încât să poţi ignora la un moment dat întreaga sală pentru a trăi cu eroii tăi, în ficţiunea creată de autor, ca în unica realitate existentă, ca în singura viaţă adevărată.”

Teatrul, bombardat de americani

Anii trec. Întrebat de un gazetar cum va interpreta Hamlet, Vraca îi răspunde: „E dificil să mă pronunţ. Voi avea de luptat cu amintirile rămase pe urma lui Nottara, Demetriade, Bulandra”. (Revista „Rampa”, 1936)

După premieră, un cronicar scria: „A studiat bine psihologia caracteristică a personajului shakespearian; a luat în seamă şi alte interpretări din trecut, reţinând în joc, şi în debit, ceea ce i-a convenit mai bine şi a căutat să scoată în relief drama interioară sufletească, de ordin uman, intelectual, moral…” (Universul, oct.1941)

Era în plin Război Mondial. Împlinea 45 de ani şi sărbătorea 25 de ani de carieră actoricească: „Deşi joc de un sfert de veac, e departe de mine gândul că am învăţat tot; mă apropii de orice nouă piesă pe care o voi interpreta, cu aceeaşi teamă ca acum 25 de ani, şi fără să mă silesc să fiu altul cu fiecare rol.”

În aprilie 1944 teatrul iubit, unde a debutat şi a devenit consacrat, va fi bombardat şi distrus de către americani, în aprilie; pe 12 decembrie se încarcă 41 de vagoane cu bunurile și recuzita teatrului, cu destinație spre Rusia. Bunurile au fost confiscate în contul despăgubirilor de război.

Neavând patrimoniu, reconstrucția teatrului ar fi costat foarte mult, așa că se decide demolarea lui, în 1945. Trupa teatrului joacă prin teatrele bucureştene şi în provincie. (Revista Secolul XIX, Cezara Mucenic, “Un veac de arhitectură civilă”)

George Vraca, despre teatru şi despre viaţă

● „N-am voit pentru mine decât o scenă pe care să mă pot manifesta; n-am urmărit alte bogăţii decât acelea pe care le poate da visul pe care-l vezi realizându-se…”

● „La teatru se învaţă bunul gust, conversaţia frumoasă, raporturile dintre oameni, costumul, găteala, ţinuta şi mişcarea. Atât ar fi de ajuns. Şcoala teatrului e mult mai vastă…”

● “Etapa cea mai importantă nu-i debutul meu artistic, nici premiera Hamlet, nici evenimentul împlinirii al o sutălea rol sau al două sutălea… Etapa importantă în biografia mea este una singură: ziua când mi-am dat seama şi totodată am simţit marea bucurie că munca mea nu mai reprezintă o ambiţie personală, fie ea cât de nobilă, ci că această muncă e dăruită oamenilor, şi anume acelor oameni care nu mai fuseseră niciodată la teatru.”

● „Odată cu interpretarea lui Faust, lungul monolog al îndoielilor care a însemnat prima confruntare cu publicul mi-a dat sentimentul unei prezenţe străine, masive, puternice care mă supune unei aspre judecăţi. Mi-a părut atunci că numai de comuniunea care se stabileşte între mine şi sală, de intensitatea cu care spectatorii respiră o dată cu mine, depinde reuşita mea.”

● „Marile transformări în artă corespund marilor transformări sociale şi politice.”

● „Rareori regizorul ştie sau poate să urce la febra creatoare a actorului.”

● „Educaţia în artă şi prin artă dă mai mult ca oricând întreaga frumuseţe a adevărului; în acelaşi timp ascute şi mintea.”

● „Poţi juca un Oedip, sau un Hamlet, sau un Faust, într-o vreme când fiinţa ta nu vibrează la o înaltă temperatură de dăruire pentru un ideal şi nu înregistrezi o biruinţă. Dar, în condiţiile dăruirii integrale faţă de un ideal înaintat, fie că joci roluri mari sau interpretezi figuri episodice cu mesaje limitate, nu poţi să nu înregistrezi un real succes.”

Ultimul rol pe scenă, ultima replică în viaţă

În1961, George Vraca devine directorul Teatrului “C.I. Nottara”. „Eşti singurul nostru actor care îl poate juca pe acest tridimensionat… Interpretul lui Richard trebuie să aibă glasul tău, privirea ta caldă şi învăluitoare, forţa ta de persuasiune. Fără aceste calităţi Richard nu trece rampa”, îi va spune regizorul Ion Şahighian, când îl va distribui în spectacolul cu piesa “Richard al III-lea”.

Cu un an înainte, în timpul repetiţiilor pentru rol, i se declanşează şi primele simptome ale bolii, dar George Vraca nu se lasă, joacă până în ultima clipă a vieţii.

Într-o noapte de veghe, aflat pe patul de spital, toate fantomele trecutului s-au adunat parcă, la un sfat: învăţatul Faust, îndrăgostitul Romeo, tragicul Prometeu, Jacques şi Trolius, George Hell, Raskolnikov, frământatul Hamlet, tragicul Orin, Horaţiu, Ovidiu, Vlaicu vodă, Brâncoveanu… Şi ultimul era Richard al III-lea… Ultimele cuvinte pe care George Vraca le-a rostit pe scenă, apoi pe patul de spital înaintea morţii, au fost: “Un cal! un cal! Regatul meu pentru un cal!” (Dinu Bondi şi Valeria Vraca „George Vraca” Editura Meridiane)

Foto cu George Vraca: cinemagia.ro / wikipedia

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 1 of 2012345...1020...Last »