MEMORIA CULTURALĂ Pentru actorul Gheorghe Cozorici, teatrul însemna arta cuvântului rostit cu inflexiuni poematice. După interpretarea lui Becket din spectacolul ,,Becket sau onoarea zeilor” de Jean Anouilh, a fost comparat cu marele actor de film Richard Burton.
Un articol de Monica Andrei|16 iulie 2014
Gheorghe Cozorici s-a născut la 16 iulie 1933 în comuna Arbore, jud. Suceava şi a decedat la 18 decembrie 1993 în Bucureşti. Se trage dintr-un neam de săpători de fântâni din comuna Arbore şi a ales să sape în adâncul uman al personajelor pe care le avea de interpretat.
Era muncitor la Uzinele Vulcan din Bucureşti când s-a prezentat la admitere la IATC, Facultatea de Teatru, secţia Actorie, şi a fost admis la clasa Aurei Buzescu despre care va declara prin interviuri: „Aura Buzescu ne spunea: «Să ştiţi, copii, că nu sunteţi decât un boţ de lut. Personajul trece în tine şi deci tu eşti boţul de lut… Şi în prima zi modelezi în el ca un sculptor. E lutul tău. Dar dacă l-ai lăsat aşa, el se usucă şi a doua zi nu-l mai poţi modela, pentru că se sfarmă. Ş-atunci, întotdeauna trebuie să ai personajul cu tine, să-l ţii moale, să te gândeşti tot timpul la el, pentru că numai gândurile tale îl modelează.»”
În 1956, după absolvirea Facultăţii de Teatru, pleacă împreună cu promoţia din care făceau parte: Silvia Popovici, Sanda Toma, Eliza Plopeanu, Amza Pellea, Constantin Rauţki, Victor Rebengiuc, Radu Penciulescu, alături de regizorul Vlad Mugur, fără George Constantin, la teatrul din Craiova, ca să facă ,,un altfel de teatru” unde joacă doi ani în nouă spectacole roluri total diferite ca gen.
Din 1959 este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde va fi distribuit în spectacole montate de către regizorii: Sică Alexandrescu, Andrei Şerban, Radu Penciulescu, Horea Popescu, Alexandru Finţi şi alţii.
Gheorghe Cozorici nu vorbea despre lecturile şi dorurile lui, despre sfâşierile lăuntrice, despre chinul creaţiei. Pentru că, aşa cum spunea: “Un actor trebuie să ştie cu precizie matematică ce are de gândit, pentru ca să ştie mai apoi cum să rostească acele gânduri.” În relaţiile cu ceilalţi degaja firesc şi naturaleţe, observa atent viaţa şi nu lăsa să se vadă nimic din viaţa sa personală.
Viaţa sub reflectoare
Ghiţă Cozorici – aşa cum i se spunea – avea stil în interpretare. Dotat cu o voce care uimea prin timbrul său inconfundabil, avea o disciplină a gestului care era înnobilat prin eleganţă şi expresivitate pe scenă. A fost un interpret de geniu al versului. “Luceafărul” eminescian rămâne o dovadă vie în acest sens, un document sonor unde actorul comunică prin inflexiunile vocii sale sensurile filosofice ale poemului, nu relatarea cu mare efect la public a poveştii.
De-a lungul carierei sale, evita să vorbească despre procesul creaţiei ce presupune drumul spre găsirea personajului de interpretat: “Mi-a fost frică de întrebări stereotipe de genul: «Cum aţi făcut rolul?»” Întrebare la care Calboreanu a răspuns pe vremuri cuiva astfel: «Cum l-am făcut? Cum l-ai văzut!»” “În teatru, textul trebuie visat. Spontaneitatea vine pe urmă, ea este parte din arta actorului, iar arta actorului nu se face pe moment, cu un text improvizat, ci este rezultatul unei munci de laborator intim.” (Eva Sârbu- Interviuri uitate)
A fost unul dintre creatorii personajului Hamlet, rol pe care l-a jucat la numai 24 de ani, într-o distribuţie alături de: Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Silvia Popovici şi alţii.
“Să nu uităm că prin «nebunie», Hamlet face parte din marea galerie de clovni tragic. Actorul care are fericirea să ajungă la acest pisc al dramaturgiei tuturor timpurilor, care se cheamă Hamlet, trebuie să pornească la drum de la frumuseţea textului – nu de la «a fi sau a nu fi», care vine mai târziu, – ci de la acea lecţie pe care Shakespeare însuşi, prin Hamlet, le-o dă actorilor din piesă, ca şi celor de azi: «Potriveşte fapta cu vorba şi vorba cu fapta/ Ia aminte să nu depăşeşti măsura» fiindcă tot ce se abate de la scopul teatrului, acest scop fiind încă de la începuturile sale şi până-n zilele noastre «Să fie o oglindă a firii, s-arate virtuţi adevărate./ Păcatului icoane lui şi tuturor lucrurilor adevărata lor înfăţişare».”(Gong, 1987)
Destinul cinematografic al actorului Gheorghe Cozorici
În dicţionarul actorilor de film, Gheorghe Cozorici este trecut cu un curiculum vitae sumar, chiar lipsit de importanţă. Destinul cinematografic al actorului Gheorghe Cozorici este unul dintre cele mai ciudate. “Nu e vina nimănui când mi-au cerut «datele» nu le-am dat, mi se părea că n-am ce, am făcut puţine filme, că nu se cade”. (Eva Sârbu – Interviuri uitate)
Se ştie că, în film, a debutat în 1960, cu rolul din “Mândrie”, în regia lui Marius Teodorescu, ca apoi să fie distribuit şi în alte filme regizate de către: Liviu Ciulei, Savel Stiopul, Constantin Vaeni, Mircea Daneliuc şi alţii. „Ştefan cel Mare” în regia lui Mircea Drăgan, „Pădurea spânzuraţilor” în regia lui Liviu Ciulei, „Gioconda fără surâs” în regia Malvinei Urşianu, „Moartea unui artist” în regia lui Horia Popescu, „Capcana mercenarilor” şi „Ciuleandra” în regia lui Sergiu Nicolaescu, “Dragostea şi revoluţia” şi ‘Clipa” în regia lui Gheorghe Vitanidis, “Moartea unui artist”, în regia lui Horea Popescu, sunt doar câteva filme în care a jucat roluri memorabile.
“Pelicula nu iartă nimic – golul şi panica, frica de a nu găsi cuvântul, verbul, panica lipsei timpului de gândire. Teama că înşir vorbe pe care nu am avut timp să le gândesc. Sigur că mie mi-a dispărut acea frică de aparat şi nu pot să trec peste asta fără să-l amintesc pe Mircea Drăgan şi «Fraţii Jderi» şi «Ştefan cel Mare»”.
Despre rolul din filmul “Clipa” : “Filmul pe care l-a făcut Vitanidis după cartea lui Săraru reprezintă, şi ca timp de gândire şi ca travaliu, această trecere a omului prin purgatoriu.” “Există comanda aceea «Motor!» Şi oamenii din spatele aparatului de filmat care îmi vânează expresia în timp ce eu rostesc un text învăţat cu o oră înainte, ca nu cumva să-l tocesc, ca să fiu spontan.
După părerea mea nu se creează astfel spontaneitatea, ci golul acela din privire…. Acolo, pe platou, ştiu că-mi vine travelling-ul peste picioare, că-mi intră reflectoarele în ochi, că strigă regizorul «Intră, Ghiţă!» Şi de toate acestea trebuie să fac abstracţie şi să ţin cont în acelaşi timp. Spontaneitatea vine pe urmă. Ea se face printr-o muncă de elaborare, ea face parte din arta actorului. Iar arta actorului nu se face «pe moment» şi cu un text improvizat, ci este rezultatul unei munci de laborator, de studiu.”
Gheorge Cozorici despre…
Evoluţie
“Ştiţi povestea lui Leonardo da Vinci de pe timpul când lucra fresca de la Santa Maggiore? Este aşa: avea totul gata. Numai pe Iuda nu-l avea, nu-l găsise. Şi umblând el prin piaţă, într-o zi, vede un om şi-şi spune: «Ăsta-i Iuda!» Vorbeşte cu el, se tocmeşte, se înţeleg şi-l duce la frescă. Fresca este sub o draperie. Da Vinci trage draperia şi când se întoarce, modelul, Iuda, plângea. «De ce plângi domnule?» Se miră Vinci. «Te-a impresionat fresca?» «Nu!»- spune omul –«nu, dar ştiţi, acum zece ani v-am pozat pentru Cristos! » Totul depinde de modul cum evoluezi. Şi asta nu depinde numai de tine. Depinde de om. De cel care este supus unui efort firesc să urce o treaptă a umanităţii în tendinţa lui de a ajunge cât mai bine, spre cât mai frumos. Dar acolo se ajunge numai trecând prin purgatoriu.”
Putere
,,Am întâlnit funcţii, nu oameni! Important mi se pare mie că, oricând, dar mai ales atunci când porţi însemnul puterii, este să fii om. Un om, acolo. Un om care să dea tot ce are mai bun şi să nu pună în balanţă ce a primit pentru asta.”
Personaj
„Mă încredinţez unui personaj. Asta poate să sune a «depersonalizare», dar face parte din meseria actorului. Şi este o chestiune paradoxală: cu cât te depersonalizezi, cu atât capeţi o mai mare personalitate. Cu cât intri mai adânc în biografia personajului, cu cât te întorci mai în urmă în acea biografie, cu atît faci un salt mai mare înainte.”
În 1967, Gheorghe Cozorici a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
Foto cu Gheorghe Cozorici: cinemagia.ro
