Hai să mai dăm vina şi pe regie!
https://www.ziarulmetropolis.ro/hai-sa-mai-dam-vina-si-pe-regie/

Încerc să merg la teatru de fiecare dată cu inima deschisă. Încerc să nu am păreri deja formate înaintea unui spectacol, deşi ascult cu interes opiniile spectatorilor care l-au văzut înaintea mea. Dar ce se întâmplă la revederea unui spectacol?

Un articol de Judy Florescu|4 februarie 2014

Încerc să merg la teatru de fiecare dată cu inima deschisă. Încerc să nu am păreri deja formate înaintea unui spectacol, deși ascult cu interes opiniile spectatorilor care l-au văzut înaintea mea. Dar ce se întâmplă la revederea unui spectacol?

Încerc să mă abțin de la a deveni prea critică, fiindcă nu pentru asta am venit la teatru, dar nici nu vreau să cad în acea adorație de neînțeles față de această formă de artă, care suferă mari deficiențe pe toate planurile, din păcate. Un spectacol de teatru are de suferit din cauza sistemului total neactualizat la cerințele publicului de azi.

La revederea unui spectacol, încep să fiu atentă la colegii mei de sală, pe care o luminează constant cu ecranele telefoanelor adesea uitate deschise. Răspund când sunt căutați și se laudă că sunt la teatru, ca o dovadă clară a culturalizării lor din acea seară.

Mulți dintre acești spectatori nici nu știu la ce fel de spectacol vin sau cine joacă (nu mai amintesc de dramaturg sau de regizor) dar cu ajutorul smartphone-ului își dau check-in pe Facebook cu numele teatrului și din acel moment începe lecția de rea-purtare, care se reînnoiește de fiecare dată când eu văd un spectacol.

Atenţia îmi este distrasă  de o succesiune de zgomote de tot felul, venite din partea colegilor-spectatori, cu care am avut marele noroc să nimeresc în sală. Ba tuse, ba strănut, ba foșnet de pungi, ba deschis sticle de suc, ba plescăială, ba concurs de cine iese și intră de cele mai multe ori din sală. Brusc, odată cu începerea unui spectacol, spectatorii sunt atinși de cele mai crâncene nevoi.

Apoi vin comentariile din timpul reprezentaţiei, care sunt bineînțeles adresate actorilor. Aproape nimeni nu își varsă nemulțumirile pe regizori. Oare nu se gândesc spectatorii că regizorii sunt de vină pentru fiecare spectacol care nu ne-a atins simţurile într-un fel sau altul?

Regizorul este motivul tuturor împlinirilor și neîmplinirilor dintr-un spectacol, la nivelul percepției noastre. Sunt regizori atât de buni încât îi pun în valoare prin talentul lor chiar și pe actorii care fac figurație și sunt regizori care mizează pe un singur actor pentru a da valoare spectacolelor lor, iar acest fapt se datorează incapacității lor de a construi ceva pe scenă înaintea unui public deloc pregătit pentru cultură. Iar publicul remarcă lipsa de talent a actorilor, în loc să apostrofeze viziunea persoanei care a semnat regia.

Avem mulți regizori care își aleg distribuții grandioase, scenografii fabuloase, texte frumoase, și ale căror spectacole nu înseamnă mai mult decât o demonstrație de putere sau mai cu seamă de influență.

Un regizor care montează piese fără priză la public exercită o mare influență în jurul său. Şi tot un astfel de regizor insuflă și un oarecare entuziasm de a lucra echipei sale.

Dată fiind lipsa acută de producții teatrale pe piața românească de la ora actuală, actorii sunt extrem de bucuroși că lucrează la un spectacol, doar că bucuria lor de a lucra ajunge cu greu până la public, odată ce nu l-ai „agăţat“ în poveste, chiar de la prima scenă.

Ce or simţi actorii atunci când se întâlnesc cu spectatorii deloc inițiati în artele teatrale şi care, în loc să fie captivaţi de ceea ce văd pe scenă sunt furați de peisajul telefonului mobil sau al ușii de la intrarea în sală?

Dăm vina pe lipsa de educație elementară, pe bunul-simț uitat acasă, dar hai să mai dăm vina și pe regie, care nu a avut nicio magie prin care să-l captiveze pe spectator. Pe acel spectator care îşi manifestă insolența față de niște oameni care își pun trăirile și sănătatea la bătaie sub ochii lor plictisiți.

Judy Florescu este PR Cultural

Foto: primeauproductions.com

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

24
/05
/17

“Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulți ani, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.