De la New York la Reghin, de la Sankt Petersburg la Tecuci şi Lisabona. Horia Mihail e un pianist călător, gurmand şi curios, care n-ar spune nu nici unui loc de pe lume. Zilele astea se află într-un turneu al cărui nume îi vine mănuşă: „Pianul călător”.
Un articol de Adina Scorţescu|9 aprilie 2014
Primul concert l-a avut la vârsta de 10 ani. La 42 de ani, Horia Mihail este solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România; a locuit zece ani în America, a cântat cam peste tot îl lume, însă, până la urmă, s-a stabilit în Paradis (adică la Brașov) — de unde pleacă frecvent, ca să-și facă meseria; și plăcerea.
La New York am cântat prima oară când eram student, prin ’93-’94, la Carnegie Hall. E singurul oraș din lume în care am simțit, deseori, că-mi pierd identitatea. Mă gândeam că, dacă mi se face rău și cad, la un moment dat or să vină poliția și salvarea, însă, peste trupul meu, vor fi trecut foarte mulți new-yorkezi grăbiți. Trebuie să recunosc că, în ciuda faptului că e un oraș incredibil de alert și de interesant — și care are frumusețile lui — , e un loc în care n-aș putea să trăiesc mai mult de o săptămână.
La Brașov am raiul pe pământ, într-un mod autohton: multă liniște, o grădină, jos — un deal, sus — un deal și Piața Sfatului — la 10 minute de mers pe jos. Dacă ați vedea o fotografie a locului în care stau (și în care m-am născut), v-ați muta și voi mâine dimineață.
Pianistul Horia Mihail. Foto: Petrică Tănase
Aici am avut primul concert, la 10 ani, alături de orchestra Filarmonicii din Brașov. La concertul de seară a venit și idolul meu, Radu Lupu. Dar, la concertul matineu (Filarmonica obișnuia să transforme repetițiile generale în concerte matineu), am avut o mică scăpare. Însă aveam și un dublu radio-casetofon, așa că, între concertul de dimineață și cel de seară, am editat înregistrarea. (râde) Pur și simplu am șters cele 2-3 secunde de ezitare.
În Amsterdam, prin anii ’90, am auzit la un moment dat, pe stradă, muzica unui bandoneon. Suna extraordinar! M-am dus să văd: erau vreo 200 de oameni strânși în jurul acestui bandoneonist. Am stat să vorbesc cu el. „Uite, sunt și eu muzician, vin din România etc.” I-am spus că sunt incredibil de impresionat de felul în care cântă și l-am întrebat ce caută acolo, pe stradă.
Mi-a zis: „E modul în care trăiesc acum, îmi ajut familia din Rusia.” Tipul terminase Conservatorul din Moscova, la clasa de solistică! Conservatorul din Moscova, ditamai animalul, produce muzicieni pe bandă rulantă; și vârfurile lor, cei mai buni dintre cei buni, termină această clasă de solistică. Asta făcea acest instrumentist…
University of Illinois a fost locul în care mi-a fost foame, pentru prima dată. Așa că am muncit enorm, în concertele de la școală — acompaniam studenți de la alte instrumente. Așa este sistemul acolo: pianiștii sunt plătiți de către ceilalți studenți pentru a-i ajuta în susținerea examenului sau recitalului.
În campus, auzeam veverițele cum săreau din copac în copac. E un loc absolut extraordinar în care, dacă vrei cu adevărat să înveți, ai de unde. Acolo există cea mai mare bibliotecă muzicală din lume. Îmi aduc aminte — cu surprindere e puțin spus — reacția pe care am avut-o când am ajuns la rafturile care cuprindeau reviste muzicale din întreaga lume; am văzut colecția revistei ,,Muzica”, în limba română, de când a început și până la ultimul număr.
Parcuri, terenuri de sport, săli de concerte fantastice, instrumente incredibile… din punct de vedere academic — raiul pe pământ. Din punct de vedere social, însă — un loc oribil. O plictiseală fantastică, un loc în care timpul trece foarte greu dacă ai ore libere. Nu reușești, mai ales în primii ani, să te integrezi în rândul studenților americani. Ei au felul lor de a se comporta, de a bea bere cu găleata (și nu este o figură de stil!).
La Boston am ajuns o dată într-un fel de bar/club de jazz. Patronul era un pianist, care avea o trupă — un basist incredibil de gras, cred că avea vreo 200 de kilograme, și un toboșar negru, la vreo 85 de ani. Lumea se ducea acolo să bea o bere, să mănânce un burger, iar ăștia cântau. Iar când intrau în full force, se făcea liniște.
Acolo am prins un trompetist care mi s-a părut genial. Ăștia cântau, iar el stătea la masă și bea. Câteodată, mai lua trompeta și scotea cinci sunete. După care o lăsa. Dar cele cinci sunete erau exact ce trebuia în momentul ăla! Câteva luni mai târziu, l-am văzut pe tipul respectiv la televizor, în România, fiind invitat la festivalul de jazz de la Montreux…
La Hanoi am fost pe vremuri, prin 2009 sau 2010 (pare recent, dar s-au întâmplat atât de multe în ultimii ani…). Am fost cu Alexandru Tomescu și cu Răzvan Suma, când formam împreună Romanian Piano Trio. Am cunoscut acolo un tip, jumătate român, jumătate laoțian, căsătorit cu o vietnameză, care avea un restaurant. A venit la concert și ne-a invitat la el masă, unde am mâncat iguană. Mi s-a părut foarte interesant, mai ales că sacrificiul săracului animal a avut loc la masă. În aceeași călătorie am fost la o fermă de cobre, unde am mâncat și cobre. E… bun, ce să zic. (râde) Nu folosesc veninul, însă — în schimb — folosesc tot, inclusiv pielea, din care fac ca un fel de chips-uri.
La Cluj, publicul e special: la început, oamenii sunt relativ reci; la sfârșit — dacă ai cântat bine, dacă ai reușit să transmiți ceva — izbucnesc în aplaude gen Partidul Comunist Român, din alea cadențate. La București nu se întâmplă asta niciodată.
Am fost anul trecut la Ushuaia, cel mai sudic oraș al lumii; am avut un public de vreo 400 de spectatori, deși localitatea e foarte mică. E superbă din punct de vedere al naturii! Am petrecut 48 de ore și, o dată la 10 minute se schimba vremea. Ba era soare și relativ cald, ba un crivăț oribil, ba ploua, ba erau norii foarte joși.
Cea mai bună primire am avut-o la Baia Mare, în cadrul turneului „Pianul călător”, acum doi ani. Am venit pe scenă și lumea a izbucnit efectiv în urale. M-am așezat să cânt și ei nu conteneau cu aplauzele, a trebuit să mă mai ridic o dată. Asta chiar nu se întâmplă niciodată.
Sankt Petersburg e unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. Am cântat acolo reprezentând o delegație a Statelor Unite (eram profesor asociat al Boston University). Problema a fost că, în momentul în care am aterizat la Sankt Petersburg — venind dinspre Statele Unite, cu pașaport românesc, fără să am viză, fiindcă nu aveam nevoie de viză —, colegii mei au trecut, iar eu am fost luat frumos de către o doamnă și dus într-o cameră unde am stat vreo 2 ore, fără să mi se spună de ce. Probabil că se întrebau ce caut eu, cetățean român, într-o delegație americană.
Am prins o perioadă absolut fantastică, aproape Nopțile Albe. Este un spectacol să vezi podurile de pe Neva ridicându-se! Soarele apune la ora 23.30 și iese pe la 2, deci practic nu e noapte. Lumina aia de asfințit-răsărit e foarte romantică. M-aș întoarce oricând la Sankt Petersburg.
Aș vrea să văd o dată Praga, fără turiști. Mai greu… Poate doar pe la 4 dimineața, dacă stau într-o cârciumă până atunci. (râde) Am un prieten acolo — consulul României, Marius Săvuică — și, de fiecare dată când mă duc la Praga, trec și pe la ambasadă, care este o comoară, un palat fantastic, pe dealul ce duce către castel. Iar vizavi este un restaurant care servește cel mai minunat ciolan de porc din lume! (râde)
La Tripoli am cântat cu Alexandru Tomescu. Am aterizat și, chiar la scara avionului, ne-a așteptat ambasadorul, în carne și oase, care ne-a spus „Domnilor, vă rog foarte mult, orice vedeți aici și vi se pare ciudat, să nu comentați. După ce ați aterizat la Roma, puteți să spuneți ce vreți.” Am văzut foarte multe lucruri ciudate. Totul era verde, culoarea lui Gaddafi. Casele, vopsite în alb, aveau o dungă neagră, la 30-40 cm de sol.
Mă tot întrebam de unde e dunga aia! Pe urmă am văzut că ei, care pe vremea aia erau plătiți de stat ca să nu facă nimic — toți cei care munceau erau români, marocani, tunisieni — stăteau toată ziua la țigară, cu un picior sprijinit de zid. Și linia neagră era de la tălpile lor. Stăteau în fața casei, fumau și beau cafea; atâta tot.
La Lisabona am avut un concert care a început la 10 noaptea. Trebuie să mărturisesc că m-a cam destabilizat, pentru că eu am programul foarte bine stabilit în zi de concert — odihnă, mâncare la ore fixe; dacă iau prânzul la ora 1, concertul pe care-l încep la 10 și-l termin la miezul nopții îmi provoacă… stări ciudate în stomac.
Și problema e că, după, nu mai ai ce să mănânci. (râde) Chiar mi s-a întâmplat asta, la Roma. A trebuit să trimit pe cineva în pauză ca să-mi comande o friptură; au ținut restaurantul deschis (că se închidea pe la 23.30) și friptura încălzită până am venit de la concert.
La Reghin, un bătrân a urcat pe scenă la sfârșit și ne-a spus o chestie foarte impresionantă: „Voi n-ați venit de la București, voi sunteți trimiși de Dumnezeu.”
La Chișinău era să-mi rup mâna. Acolo trotuarele nu sunt refăcute; într-o seară, înainte de concert, eram cu un amic și mergeam să mâncăm. N-am văzut o denivelare și am căzut groaznic. Dar cumva m-am dat peste cap și n-am pățit nimic la mâini. De atunci, am început să merg cu taxiul prin oraș, că-i mai sigur.
E un public foarte cald, tot timpul mi-a plăcut să mă duc acolo; n-am simțit niciodată că mă duc în altă țară, ci doar în altă zonă a României, chiar dacă am făcut lucrul ăsta când se vorbea mai mult rusește decât românește. E interesant că, acum, aproape că nu mai auzi limba rusă deloc.
Cel mai special loc în care am cântat în Germania a fost un sat de lângă Stuttgart. Concertul s-a întâmplat într-o săliță în care veniseră 11 oameni — medicul, preotul, învățătorul ș.a.m.d. Cred că atunci am avut cel mai puternic schimb emoțional care mi s-a întâmplat vreodată, fiindcă am simțit că toți oamenii ăia participă la ce se întâmplă.
La Shanghai cred că e cel mai gălăgios public din lume! Am fost acolo în timpul Expoziției Mondiale, cu Orchestra Națională Radio, condusă de dirijorul Tiberiu Soare, care m-a salvat de la o situație absolut ridicolă. În China, în iulie, sunt 40ºC și umiditate aproape 100%. Reușești să mergi pe stradă doar în pantaloni scurți, sandale și cel mai lejer tricou pe care-l ai. Când m-am dus la concert, am luat cu mine băgăjelul cu pantofii și fracul, dar am uitat să-mi pun ciorapii.
Am ajuns acolo, orchestra era deja pe scenă, urma să intru și mi-am dat seama că n-am ciorapi. Disperare! Cine să-mi dea ciorapi, când toți erau pe scenă? I-am zis ,,Băi, Tibi, dă-mi ciorapii!”. S-a descălțat săracul om și mi-a dat ciorapii lui… (râde) Și-a dat seama că la el, dacă stă drept și nu se agită prea mult, n-o să se vadă că n-are ciorapi. Dar, la mine, stând jos, se ridică pantalonii și se vede clar. Totuși, cred că publicul nu era gălăgios fiindcă n-avea Tibi Soare ciorapi. (râde)
Nu știți de Teatrul din Caracal?! Intrați pe google, vă rog eu, și căutați imagini. Este copia identică a unui teatru din Viena, numai că-i mai mică, are doar 200 și ceva de locuri. E o bijuterie arhitectonică, renovată de curând. Când am ajuns la Caracal, mă gândeam la zicalele alea — ,,cimitirul pe strada Învierii”, „s-a răsturnat căruța cu proști” etc., și am găsit minunăția aia de teatru!
Turneul „Pianul călător”, aflat la a patra ediție, a debutat pe 21 martie, la Tulcea, și se va încheia pe 14 mai, la Chișinău. La București, Horia Mihail va concerta pe 23 și pe 25 aprilie, la Sala Radio. Găsiți aici programul complet.
Foto: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)
