Ilinca Manolache, actriță: „Toată întâmplarea asta e Dumnezeu“
http://www.ziarulmetropolis.ro/ilinca-manolache-actrita-toata-intamplarea-asta-e-dumnezeu/

Inaugurăm astăzi rubrica interviurilor-neconvenţionale cu artişti din noua generaţie. Sunt întrebări despre singurătate, viaţă, moarte, Dumnezeu, în stilul unic al lui Andrei Crăciun.

Un articol de Andrei Crăciun|23 Noiembrie 2014

Ilinca Manolache (29 de ani), fiica regretatului actor Dinu Manolache (decedat în 1998, la 43 de ani) și a actriței Rodica Negrea, este ea însăși actriță la Teatrul Mic (Mutter Courage, Profesiunea doamnei Warren, Visul unei nopți de vară).

Joacă și la Godot (O piesă deșănțată, Noi4, Două liniuțe, Șapte dintr-o lovitură, Masculin/Feminin), Bulandra (Mamouret, Voiajul domnului Perrichon), Metropolis (Opposites attract) și chiar pe scena Naționalului din București, în “Revizorul” lui Felix Alexa. Se regăsește în distribuția a douăsprezece spectacole.

Andrei Crăciun: Mă bucur să constat că ești minionă.

Ilinca Manolache: Eu nu mă bucur așa de mult. (n.m. – pune telefonul pe masă, e modern, inteligent).

Ești adepta telefoanelor inteligente?

Sunt total atehnică. Total! Abia mă descurc. M-au învățat prietenii.

Câte ore dormi dumneata pe noapte?

Puține. Mă culc extrem de devreme, în zorii zilei.

Deci, te culci târziu, de fapt.

(râde). Da, pe la 3-4, dimineața.

Și te mai ține ficatul?

Deocamdată, da.

Ești sănătoasă, Ilinca Manolache?

N-aș băga mâna în foc. Cu fizicul stau bine. Știu pentru că sunt ipohondră și mă duc să fac analize destul de des. Dar cu psihicul…

Lasă de dorit?

E fragil.

De când?

Din facultate. Deși dădeam semnale din școală – aveam emoții crunte la toate tezele.

Ești foarte emotivă?

Da.

Și cum se împacă asta cu meseria dumitale?

Greu. Momentele acelea de dinainte să înceapă spectacolul… Sunt câteva secunde înainte să înceapă spectacolul în care mă întreb eu de ce nu plec, pentru că nu vreau să fiu acolo, am emoții și nu mi se întâmplă nimic dacă mă car. Și cu toate astea, trec peste, mă duc pe scenă și devin altcineva. Mie, cel mai mult îmi place după ce se termină spectacolul, după ce se încheie procesul artistic. Mi se pare că am făcut ceva.

Când te aplaudă publicul?

Nu. În culise, după ce s-a terminat tot.

Când pleci acasă?

Până să plec acasă. După aceea, când mă duc spre casă mă gândesc la cum ar fi putut să fie, de ce n-am făcut nu știu ce și nu mai e așa de bine.

Ai o voce puternică.

Îmi place vocea mea atâta timp cât n-o aud înregistrată. Să nu mă aud prea des în căști.

Ești vorbăreață?

Vorbesc mult, da.

Unde ieși când ieși?

Pentru că îmbătrânesc, nu mai merg prin cluburi și baruri.

Înainte mergeai?

Mergeam unde mergeau toți prietenii mei, la Godot, marțea, la seara actorilor sau, înainte, la El Comandante, unde se petrecea până spre ziuă. De un timp, deja lung, nu mai găsesc nicio bucurie în a ieși.

Ai îmbătrânit.

Noi, actorii, mai mergem pe la câte unul pe acasă.

Vizite, ca în anii `80.

Cenacluri, discuții, păreri, multă vorbăraie.

Tu ce părere ai despre viață, în general?

Viața merită trăită.

Pe ce te bazezi?

Mă bazez pe faptul că am fost adusă pe lume din dragoste și am datoria să trăiesc. Asta cred de multă vreme, nu mi-am schimbat părerea. Cred că e o mișcare extrem de egoistă să renunți la viață. Nu mi se pare un act de curaj.

Ai cochetat cu ideea asta?

Nu real. Iubesc viața.

Ești puternică? Ai putea să depășești lucrurile grave care se vor întâmpla?

Cred că ne găsim forța. Și Dumnezeu ne ajută.

Ești credincioasă?

Cred în Dumnezeu.

Ce e Dumnezeu pentru tine?

Viața din tot ce ne înconjoară. Toată întâmplarea asta e Dumnezeu. Nu cred în dogme și treburi din astea.

De cât timp fumezi?

Din clasa a 12-a și mai serios din anul I de facultate.

De la stres?

De la comportament mimetic și îndrăgosteală de gest.

Și pe scenă cum te abții?

Atunci nu mai contează.

Ce e acolo – adrenalina, frica de eșec?

E un soi de arenalină, e un schimb de energie între cei de pe scenă și public.

Ai avut și public care să tragă spectacolul în jos?

Am avut și public ostil, dar de pe scenă se simte altfel, poate oamenii erau doar atenți, nu erau puși pe hăhăială.

Ce actori-bărbați admiri? În afară de Marius Manole.

Deși îl admir foarte mult și pe Marius. Mihai Constantin e un actor pe care îl admir foarte mult. Am jucat împreună în “Însemnările unui necunoscut” la Bulandra. Acum jucăm în “Revizorul” lui Felix Alexa.

Pe cine joci?

Maria Antonovna, fata primarului.

Care trece prin brațele falsului revizor.

Care e jucat de Marius Manole.

Și așa ajungem, inevitabil, tot la Manole.

(râde). Mihai Constantin e și un regizor foarte talentat, care pune spectacolele pentru actor. Și e și un pedagog senzațional, l-am avut profesor. Ultimul an de faculate l-am făcut doar cu el pentru că Adrian Pintea a murit înainte să ajungem noi în anul patru.

Cum era Adrian Pintea profesor?

Adrian Pintea era un prinț, toate fetele eram îndrăgostite de el. Avea o eleganță pe care rar o mai găsești.

Adrian Pintea era un prinț, toate fetele eram îndrăgostite de el.

Și acum de cine se mai îndrăgostesc tinerele studente de la Institut? De Adrian Titieni sau de cine?

E un candidat de luat în seamă. Îmi place și îl respect foarte mult.

Înțeleg că ai vrea să nu mai fii minionă, ci longilină.

M-am resemnat.

Acum ar fi și puțin târziu să mai speri.

Ce să mai fac? Am 1.60.  Așa a fost să fie. Glumesc cu mama și îi spun că am luat ce era mai rău de la amândoi. De la mama am luat înălțimea, de la tata picioarele în X. N-am fost și eu ca tata – înaltă, subțire.

Și la ce ți-ar fi folosit?

Eu știu?

Îți plac poeziile?
Nu sunt cititoare neapărat. Citesc romane. Îmi place Milan Kundera. Citesc acum “Cartea râsului și a uitării”.

Te simți acasă în Europa?

Da. Dar aș vrea să merg și în Asia, să văd. Îmi place mâncarea asiatică.

Cu noul val din cinema-ul românesc cum te împaci?

Binișor.

Știi să mănânci ciorbă?

Știu să mănânc ciorbă.

Atunci ai un viitor ca actriță!

E bine că se întâmplă noul val. E tare.

Ești anxioasă?

Mă sperie foarte mult singurătatea.

Ești și curajoasă într-un fel. Orice om care trăiește e curajos.

Păi, da, dar stau cu inima cât un purice că vine tăvălugul peste mine și mă sperie?

Care e tăvălugul?

Lipsa iubirii, eșecul, singurătatea, boala.

De-aia te-ai refugiat în teatru, să fii altcineva?

E un clișeuț ăsta.

Și clișeele există pentru că sunt adevărate.

Dacă aș ști de ce m-am făcut actriță, probabil că nu m-aș mai fi făcut actriță. De mică am știut că asta voi fi. Am vrut înainte să fiu medic veterinar. Îmi plac mult câinii.

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »