Ca Făt-Frumos din poveste, Innersound creşte spectaculos de la an la an şi devine sub ochii bucureştenilor un eveniment cultural emblematic al lunii septembrie. Acest festival se datorează Asociaţiei Opus cu ai săi directori artistici – compozitoarele Diana Rotaru, Sabina Ulubeanu – şi directorul executiv, compozitorul Cătălin Creţu.
Un articol de Irina Niţu|29 septembrie 2014
Entuziasmul și competența lor au asigurat proiectului o anvergură și o ținută de mare clasă, după cum am putut remarca încă de la primele concerte. Așadar, iată impresii despre câteva dintre acestea…
Prima zi: RTÉ ConTempo Quartet & Mihai Cucu, un concert cameral care m-a făcut să mă gândesc că subtitlul lui – „Întâlniri în timp și spațiu” – ar putea fi foarte bine subtitlul întregului festival… Oricât de bizar ar părea unora, alăturarea dintre „clasicul” Ludwig van Beethoven și contemporanii Donnacha Dennehy sau Steve Reich nu numai că a prilejuit meditații profunde asupra evoluției actului componistic de-a lungul istoriei muzicii, ci a demonstrat și faptul că celebrul „clasic” este poate mai „modern” decât contemporanii enumerați anterior. Pentru cei ce vor să se convingă – sau nu s-au convins încă, recomand audiția opus-ului 133, îndeosebi ultima parte, cea interpretată în concert de Bogdan Sofei (vioară), Ingrid Nicola (vioară) Andreea Banciu (violă) și Adrian Mantu (violoncel).
Dedicată ansamblului RTÉ ConTempo, piesa Pushpulling (2007) a compozitorului irlandez Donnacha Dennehy a urmat marii fugi beethoveniene, remarcându-se prin claritatea gândirii componistice și echilibrul compoziției. Mi s-a părut asemeni unui intermezzo dinamic, structurat pe gesturi omogene, aflate în totală concordanță cu semnificația celor încifrate în titlul piesei, minunat abordată și interpretată de membrii cvartetului. Finalul a fost rezervat lui Steve Reich și a compoziției Different Trains (1988) pentru cvartet și bandă, o lucrare cu un substrat motivațional puternic, minimalist-repetitivă, reprezentativă pentru creația americanului Steve Reich. Și cu această ocazie am apreciat implicarea interpreților respectiv capacitatea lor de a susține o asemenea partitură. Din păcate, vioara întâi (instrumentul) a fost cel care a cedat, la propriu, ultima parte a piesei fiind reluată cu succes după remedierea problemei. Am lăsat la urmă aportul lui Mihai Cucu la reușita concertului, artist video mulțumită căruia piesele lui Beethoven și Reich au beneficiat de proiecții în timp real. Personal, am apreciat-o pe cea din urmă, despre care pot afirma că a facilitat, într-adevăr, urmărirea/audiția trenurilor lui Reich.
Per total, întregul concert, cu toate elementele și surprizele ivite pe parcurs, a fost convingător, demonstrând că nu doar profesionalismul, ci și atitudinea interpreților, relaționarea lor cu publicul are un grad extrem de important asupra perceperii a ceea ce se întâmplă pe scenă. Blugii, o coardă buclucașă sau un căluș desprins de pe vioară nu apar ca elemente negative atâta timp cât interpreții depășesc acest tip de momente printr-o atitudine pozitivă și deschisă față de publicul lor. RTÉ ConTempo Quartet a făcut față cu brio unor situații neprevăzute, care au „umanizat” într-un fel primul eveniment muzical al Innersound-ului. Felicitări!
În cel de-al doilea concert ni s-au prezentat Cătălin Crețu (synthesizers, electronics – mi-ar fi plăcut să traduc termenii în limba română, dar suna mai bine astfel…), Dan Alexandru (percuție și electronics) și Thomas Myrmel (electronics, Olanda).
Concertul lor a constat în muzică preponderent electronică, generată și prelucrată cu ajutorul tehnologiei digitale. Evident, imaginea interpreților este modificată (sau lărgită cu noi atitudini), după cum ne-au demonstrat îndeosebi Cătălin Crețu, „simțind” și declanșând o muzică pulsatorie din spatele unor butoane, sau invitatul special al serii, Thomas Myrmel, prin gestica specifică necesară mânuirii (agitării) unei mănuși generatoare de efecte sonore, electronice. Așa cum și Cătălin Crețu a afirmat, cred că e loc de tatonări în acest domeniu ofertant. El beneficiază cu siguranță de resurse sonore ce merită a fi exploatate, după cum ne-au demonstrat-o cei trei interpreți de-a lungul a câtorva compoziții, duo-uri sau trio-uri în care componenta electronică a jucat o pondere destul de mare. Personal, am apreciat mai mult acele piese în care instrumentiștii s-au implicat mai mult în generarea ambianței sonore și aș menționa-o pe cea care – deși improvizată, din câte am dedus din explicația interpreților – a dat dovadă de echilibru și omogenitate: Cătălin Crețu la pian și Thomas Myrmel cu a sa mănușă (controller). Am considerat-o punctul culminant al concertului, eveniment cu sonorități foarte interesante, altele redundante, dar cu o alură inedită, în concordanță cu estetica festivalului.
A treia zi (căci n-au reușit să fiu martora celei de-a doua) a reunit cel puțin două puncte de reper ale Innersound-ului. Primul – concertul sopranei Irina Ungureanu și al flautistei Riccarda Caflisch, două artiste de mare clasă, a căror interpretare a avut darul de a convinge publicul prin intermediul unui repertoriu divers. Pe Irina Ungureanu am mai ascultat-o și într-una din edițiile anterioare ale festivalului, și mi-a câștigat încrederea încă de pe atunci. Am fost convinsă că ceea ce va alege să prezinte publicului va fi la un nivel înalt, și nu m-am înșelat.
Muzica tuturor celor șapte compozitori incluși în program a avut parte de o versiune interpretativă de referință. Și în cazul muzicii contemporane, interpreții și creatorii se află într-un raport extrem de strâns, depinzând în mare măsură unii de alții. Receptarea unei creații (mai ales) contemporane poate deveni anevoioasă în lipsa unui interpret bun, la fel cum un intepret bun poate câștiga notorietate valorificând resursele muzicii contemporane. Irina Ungureanu și Riccarda Caflisch au demonstrat că succesul unui concert de muzică contemporană se datorează coroborării a doi factori: muzică valoroasă și interpreți pe măsură. Personal, îmi manifest câteva rezerve vis-à-vis de Music for Art Kites de Toshi Ichiyanagi și Hypnos Linea de Philippe Schoeller, două piese care au reprezentat „coborâșurile” concertului. Culminațiile acestuia au fost… mai multe, Bocetul Doinei Rotaru impresionând cu adevărat, despietrind orice inimă sau suflet prin incantațiile lui. Litania lui Giacinto Scelsi și Der kranke Mond din Pierrot lunaire de Arnold Schönberg, alături de 2 little whos de Diana Rotaru au constituit momente de maximă expresivitate muzicală și interpretativă, fiecare dintre cele 4 ultime creații enumerate anterior fiind lucrări de referință ale repertoriului contemporan.
Seara de film mult ce a urmat acestui concert a adus în prim plan un concept inedit demarat și susținut de Innersound. Au putut fi vizionate nouă scurt-metraje mute cu fundal sonor interpretat live, compus special de către tineri compozitori români și prezentat de către membrii ansamblului SonoMania dirijat de Gabriel Bebeșelea.
Creațiile cinematografice au aparținut preponderent artiștilor autohtoni, dar și unora din Chile, U. S. A și Olanda. Fiind un eveniment sincretic, am apreciat acele filme care au convins prin imagine și sunet, idee și realizare. Plusurile și minusurile aferente fiecăruia dintre acestea constituie motive firești de reflecție și autodepășire. Nu pot să nu amintesc însă câteva dintre creațiile prezentate, precum The Gift al lui Julio Pot (producător: Cecilia Baeriswyl, Cile; muzică de Gabriel Mălăncioiu, România), This Room al Dianei Gheorghiu, muzică de Adina Sibianu (România) sau Dream Shreds de Mira Chendler (producător: Hein vand Dijk, Olanda; muzica de Vlad Maistorovici), care au corespuns cel mai bine criteriilor formulate mai sus. În orice caz, e de apreciat amploarea și „greutatea” evenimentului în cadrul festivalului, precum și realizările tuturor artiștilor implicați în conturarea lui. Instituirea unor Premii ale publicului pentru cel mai bun film și cea mai bună coloană sonoră mi s-a părut o altă idee ingenioasă a organizatorilor, iar faptul că a fost dublată inclusiv de părerea unor specialiști în domeniu, aceștia stabilind prin vot cărui film i se acordă trofeul Innersound, e de bun augur. Rezultatele nu au coincis, bine-nțeles, dar acest lucru e oarecum inevitabil.
Trofeul i-a fost acordat lui Gabriel Durlan (producător Adelina Adochiței) pentru filmul ÎnCerc, iar premiul publicului a plecat în Chile, la Julio Pot și echipa care a realizat filmul The Gift. Gabriel Mălăncioiu a fost desemnat – tot de public – drept autorul celei mai îndrăgite coloane sonore (ea aparține aceluiași The Gift menționat anterior).
Alte două diplome au mai fost înmânate fotografilor Ana Maria Tatu și Marius Encher, doi dintre fotografii ai căror lucrări au fost selectate și expuse în incinta barului Inspayer.
Ultima seară din festival a reunit trei (sau chiar patru) evenimente, fiind cea mai „eterogenă”, după cum a catalogat-o pe bună dreptate și Diana Rotaru într-una din intervențiile sale la microfon. Sub egida titulaturii de „Întâlniri în timp și spațiu”, Mercury Quartet (UK) a închis seria concertelor camerale din festival cu un program semnat Edmund Finnis, Johan Treichel, Oliver Weeks și Dan Dediu. Chiar dacă nu aceasta a fost ordinea pieselor din concert, am menționat în final numele compozitorului român deoarece creația sa, Viscous Sun op. 154 a fost cea care a constituit momentul-cheie al evenimentului, singura care a etalat pe deplin maturitate creatoare, inventivitate, dinamism și echilibru – calități ce au adus în prim-plan inclusiv valențele interpretative ale tuturor membrilor formației.
Vlad Maistorovici – vioară, Antoine Francoise – pian, Harry Cameron-Penny – clarinet și Collin Alexander – violoncel alcătuiesc un ansamblu tânăr, cu multe resurse, care poate urca pe virtuala scară valorică a formațiilor axate pe repertoriul muzicii ultimelor două secole dacă vor discerne (sau doar cerne) repertoriul abordat. Am constatat că multe formații potențial valoroase își îndepărtează publicul datorită compromisurilor făcute în selecția pieselor pe care le prezintă în concert, iar acest lucru ar fi destul de ușor de evitat. Bine-nțeles, interpretarea și aprofundarea câtor mai multe lucrări contemporane nu poate fi decât benefică pentru orice ansamblu și creatorii compozițiilor, din această simbioză rezultând o seamă de concluzii și experiențe pozitive de ambele părți. Dar atunci când sunt implicați și auditori, lucrurile ar trebui (poate) gândite și prezentate altfel.
Despre show-ul multimedia al formației LeVant – Playful Vertigos & Synergic Performatism pot spune că m-a impresionat minimalismul repetitiv al instalației video – triunghiurile în expansiune întipărindu-mi-se puternic în memorie, precum și accesoriile „performerilor” (ochelari de soare și șepci).
Referitor la partea sonoră a evenimentului (muzica electronică), m-a trimis cu gândul la muzica ambientală, motiv pentru care decizia prezentării ei pe scenă, în formatul „clasic” al unui concert, nu mi s-a părut a fi în avantajul nimănui. Personajele animate ale serii (adică „performerii”), mișcarea, costumele și prezența lor scenică au încercat să contureze ideea de show, și judecând după anumite reacții ale publicului, au fost pe gustul unora. Sunt convinsă că proiectele lor viitoare vor câștiga și/sau pierde mulți alți spectatori.
Ultimul eveniment din cadrul Innersound s-a datorat lui Henry Vega & Bart de Vrees, artiști din Olanda mulțumită cărora am asistat la un veritabil spectacol desfășurat în incinta barului Inspayer. Au fost prezentate compoziții aparținând lui Henry Vega, Bart de Vrees, Samuel Smith Saunders și Wilbert Bulsink, lucrări în care atât componenta auditivă, cât și cea vizuală au jucat un rol la fel de important. Altfel spus, muzica electronică și efectele percuției, a instrumentelor mai mult sau mai puțin convenționale, implicarea instrumentistului Bart de Vrees și etalarea abilităților lui actoricești excepționale au reprezentat ingredientele unui concert memorabil.
E adevărat, au existat momente ce au sugerat stări psihice extreme (la întrebarea obsedant repetată într-una dintre compozițiile sale: „What’s the word?”, răspunsul meu ar fi: schizofrenie), dar acestea au fost salvate de o interpretare ireproșabilă a celor doi, fapt care mă determină să scriu că Innersound a avut parte de un final deosebit. Jam session-ul ce a urmat îl consider un eveniment adiacent, fiindcă pe alocuri a fost ușor scăpat de sub control, dar concluzionez cu celebrul vers eminescian: „toate-s vechi și nouă toate”… E de fapt și o urare pe care o adresez Innersound-ului: să „îmbătrânească” prezentându-ne an de an lucruri noi!
