Interviuri-document cu personalităţi româneşti (2): Gigi Căciuleanu
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-2-gigi-caciuleanu/

EXCLUSIV „Participarea la un concurs artistic oriunde ar fi el: a fost, este şi va fi o loterie. Nu ai cum să notezi în mod obiectiv arta“, spune dansatorul Gigi Căciuleanu, într-un interviu publicat de scriitoarea Rhea Cristina în cartea „Românii secolului XXI“.

Un articol de Rhea Cristina|22 Iunie 2013

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat luna aceasta volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă în exclusivitate un fragment din interviul cu dansatorul Gigi Căciuleanu, realizat în 2009.

În perioada următoare vom mai publica fragmente din interviurile cu Matei Vişniec, Alexandru Paleologu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Volumul este disponibil pe www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poştală).

„Cunoscut ca dansator şi coregraf pe patru continente, dansator alături de Pina Bausch, coregraf în mai multe ocazii în compania acesteia, coregraf şi partener al Mayei Plisetskaya printre atâtea alte colaborări internaţionale, director artistic al Baletului Naţional Chilian, „El Banch“, Gigi Căciuleanu, prin felul său de a fi, este un amestec special de originalitate, sensibilitate artistică şi umor. Un om al comunicării şi al excelenţei în artă. Un artist sedus de propriul zbor, de cunoaşterea umană a Artei. Şi o fiinţă de o rară modestie“, afirmă autoarea.

13718149_1092699857457104_1523904910_o

Rhea Cristina: Înainte de Decembrie ’89, care era semnificaţia repertoriului Operei? Termenul de „balerin“ avea aceeaşi semnificaţie precum în cazul „dansatorului“? Dar după 1989?

Gigi Caciuleanu: Prefer să mi se spună „dansator“. Nu mi-a plăcut niciodată termenul de „balerin“. Care este un fel de masculin al balerinei. Balerina este cea care le face să viseze pe junele copile. Dansatorul (atât la masculin cât şi la feminin) este cel care te face să cugeţi. Asta şi înainte şi după 1989.

Ca să revin la repertoriu. Găsesc că în ceea ce priveşte Baletul (şi Opera) acesta fusese în România (ca şi în celelalte ţări din Est) ceva foarte bun. Oricine putea vedea în orice moment orişice piesă din… repertoriu. Acest lucru s-a pierdut sau nu a existat în Occident. Creaţiile se fac şi se desfac după gustul momentului dar nimic nu rămâne.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (1): Oana Pellea

Ce ar fi devenit Lacul Lebedelor dacă nu ar fi existat noţiunea de repertoriu şi dacă nu s-ar fi integrat în acesta?… Sau Molière fără Comedia Franceză şi Bertolt Brecht fără Berliner Ensemble… Şi ce ar fi fost pictura modernă (si artele plastice în general) dacă am fi aruncat la gunoi pânzele lui Da Vinci, Rafael, Rembrandt, sau Picasso, Dali, etc,. numai după ce le-am văzut o singură dată?

Rh. C.: Ce semnifică dansul, pe plan european şi mondial, în 2009?

G. C.: Dansul, în pofida faptului că este poate arta cea mai veche şi cea mai totală (doar nu există nici o părticică nu numai a corpului ci a întregii fiinţe umane care să nu participe la actul dansat) rămâne… a cincea roată de la căruţă. Nu din vina publicului sau a diferitelor „autorităţi“ culturale ci mai ales din vina… noastră, a artiştilor coregrafici.

Părerea mea este că:

1. dansul este o artă pe cât de veche pe atât de neexplorată iar
2. pentru ca să fie scoasă din „epoca de piatră“ este nevoie de PROFESIONALISM la un foarte înalt nivel.
Să nu se accepte orice, oricând şi de la orişicine…

Bineînţeles că orice este posibil!

Şi Beethoven e posibil numai că din infinitele posibilităţi s-a ivit până acum… doar unul singur!
Ca să fii un artist al dansului trebuie să-ţi cunoşti instrumentul, adică CORPUL, şi asta nu numai în toţi atomii fiinţei fizice ci chiar până în străfundurile creierului.
Ca să fii Verdi nu e numai de ajuns să ai ceva idei, sau să ştii să aranjezi o melodie: trebuie să mai cunoşti şi coardele vocale.

Citiţi şi: Gigi Caciuleanu: „Nu mă interesează posibilul, mă interesează imposibilul“

Ca să fii cu adevărat coregraf (nu simplu aranjor) mi se pare indispensabil să fi trecut prin proba de foc a scenei, să fi dansat sute sau mii de ore în şir, să fi murit dansând între 4 pereţi şi să fi înviat de tot atâtea ori.

Rh. C.: În acest context, unde se situează dansatorul român? Este el un bastard al Europei? Face parte din elita coregrafiei europene sau mondiale?

Gigi Caciuleanu: A nu confunda noţiunea de dansator cu cea mai amplă de artist coregrafic, de coregraf, de core-autor (definiţie inventată de Serge Lifar). Dansatorul ca şi circarul de altfel sunt un fel de bastarzi nu numai ai Europei ci ai artelor în general. Dar nu pentru multă vreme. De îndată ce nevoia unui limbaj universal se va impune ca o necesitate, ca mod de supravieţuire, limbajul corpului va deveni vehicolul unei arte majore pe acelaşi nivel (daca nu şi mai necesar şi înalt) cu muzica, teatrul etc. Iar diversele imposturi (chiar şi internaţionale) se vor elimina de la sine…

Căci dansul nu este numai mişcare sau emoţie (ca la circ sau la varietăţile de la televiziune) ci mai ales – în ceea ce mă priveşte – semnificaţie. În afara considerentelor geografice sau politico-materiale, face realmente parte din elita dansului cel care face în aşa fel că doar acesta îl poate realmente exprima, şi cel care, la rândul său, reuşeşte să se exprime prin mişcare. În mod sincer şi necalculat. Din, pur şi simplu, necesitatea de a supravieţui (şi nu numai fizic) prin arta sa.

Acela care chiar nu poate trăi fără să facă una cu arta sa. Având în acelaşi timp curajul să fie şi să rămână el însuşi (nu imitând pe unul şi pe altul). Să-şi rămână fidel sie însuşi nu numai cu a sa nebunie, ci şi cu propria-i ştiinţă. Acela care le cultivă pe amândouă pas cu pas. Şi care acceptă, în ciuda cântecului de sirene sau a necesităţilor de moment ale vreunei mode, să fie o „singularitate“. Nu bucurându-se numai de laturile ei minunate ci acceptând, şi mai ales apt fiind, să suporte numeroasele şi agresivele dezavantaje pe care această stare o reprezintă.

Rh. C.: Ce semnificaţie avea, pentru coregraful român, participarea la un concurs de balet internaţional, în condiţiile marasmului totalitarist comunist de dinainte de 1989?

G. C.: Înainte de 1989, era singura posibilitate de a mai ieşi din ţară, sau chiar de a „fugi“, sau cum se spunea, mai elegant, de a „rămâne“. Cu alte cuvinte, o oportunitate de „a alege libertatea“.

Rh. C.: Dar în prezent?

G. C.: Participarea la un concurs artistic oriunde ar fi el: a fost, este şi va fi o loterie. Ca şi membrii din diversele jurii şi comisii. Scoşi şi ei de foarte multe ori din pălăria hazardului… Nu ai cum să notezi în mod obiectiv arta. Spun asta dat fiindcă am participat la atâtea şi atâtea, de ambele laturi ale oglinzii. Şi în calitate de concurent şi ca membru din juriu. În calitate de concurent, am avut de fiecare dată noroc. Ca membru din jurii, am încercat să nu uit momentele în care arta mea a fost judecată şi notată, adică la cheremul unui verdict la fel de subiectiv ca şi ceea ce prezentam…

Rh. C.: Care sunt frustraţiile, motivaţiile şi forţa de creaţie a artei sale?

G. C.: Foarte des aceste noţiuni se întrepătrund, se întredevorează tocmai ca să… alimenteze actul creator.

Rh. C.: După 1989, putem vorbi de un eşec al coregrafiei româneşti sau de o explozie de talente afirmate?

G. C.: Aş vorbi mai curând de existenţa dintotdeauna a unor figuri ale dansului românesc. Întotdeauna au fost, sunt şi vor fi. Florile nu au început să înflorească nici după 1989 după cum nu aşteptaseră să o facă după 1944. Dacă n-ar fi de pomenit decât una singura din aceste personalităţi, mă gândesc la Miriam Răducanu, şi tot putem considera că dansul românesc este mai mult decât la înălţime…

Rh. C.: Valoarea în România este apreciată ori descurajată?

G. C.: Hai să reiau tot exemplul lui Miriam. Dacă realizăm că o mare Doamnă a Dansului (nu numai modern) românesc (şi nu numai) nu are în ţara sa nici măcar un spaţiu de un centimetru pătrat care sa fie dedicat artei sale (o artă pe cât de valoroasă internaţional pe atât de specifică şi singulară) vă las să răspundeţi Dumneavoastră la întrebare…

Rh. C.: Dansul se află în raport direct dependent de evoluţia societăţii civile româneşti? Are o acţiune cathartică? Dialogul cu publicul are loc la modul definitoriu şi substanţial în România? Dar în Occident?

G. C.: Nu sunt nici critic şi nici (în nici un fel) istoric de artă sau de dans. Şi chiar nu-mi doresc să fiu. Ca să vă descreţesc fruntea: Personalmente, am în faţa dansului atitudinea pe care o am faţă de AMOR: îmi place să-l fac eu şi nu să mă uit la alţii…

Lăsând gluma (chiar glumă să fi fost?) la o parte: Dansul cu majusculă, ca artă majoră, este legat fără doar şi poate de evoluţia societăţii. Numai că astăzi, cu explozia mediilor de comunicare, dintre care Internetul (circulaţia de informaţii şi video-uri) e cea mai revoluţionară şi potentă, nu se mai poate spune că această evoluţie ar fi legată doar de cea a societăţii româneşti. Suntem, în dans, ca şi în toate celelalte domenii, „condamnaţi“ la mondializare.

O acţiune cathartică? Fără doar şi poate. Atât în sensul lui Aristoteles cât şi în cel al psychanalysei. Pentru mine dansul este şi boală şi remediu. Boală şi drog pentru că dacă eşti realmente „contaminat“ nu poţi trăi fără el. Iar un leac este, tot fără doar şi poate, pentru multiplele noastre bube atât fizice cât şi emoţionale. Ba chiar şi filozofice, existenţiale. Un fel de elixir al alchimiştilor care se obţine nu numai prin manipularea fizică şi/sau transmutarea elementelor ci mai ales prin transfigurarea în esenţă a înseşi persoanei care provoacă şi conduce acest proces.

Gigi Căciuleanu

Rh. C.: Vorbiţi-ne vă rog puţin despre originile familiei dumneavoastră…

G. C.: Origine, precum se spunea înainte de 1989, pe cât se poate de „nesănătoasă“… Înainte de 1944: aş fi fost considerat mai curând de „bună“ familie…

Rh. C.: În Santiago de Chile sunteţi, din 2001, directorul artistic al Baletului Naţional Chilian.

G. C.: Există directori pentru că sunt politicieni (ai culturii sau pur şi simplu pentru că fac politică). Alţii sunt artişti pentru că sunt directori. În cazul meu, e altfel: Sunt director pentru că sunt artist. Chile, după Franţa, este ţara care mi-a încredinţat soarta unei trupe naţionale. Îmi pare  rău că nu a fost România cea care mi-a făcut această onoare. Dar cine ştie? Poate o dată şi o dată?!…

Rh. C.: Cum s-a întâmplat acest lucru?

G. C.: În Chile, ca şi în Franţa: mi s-a dat ocazia să propun. Şi le-a plăcut ceea ce le propuneam. La Santiago, am găsit din nou un teren prielnic, cum s-ar spune în botanică.

Rh. C.: Cum arată spaţiul cultural al Americii de Sud?

G. C.: Nu sunt politician. Nici măcar al culturii… Arată ca orice spaţiu „cultural“. Cultura nu semnifică arta. Arta e la fel peste tot. Adică practicată de către personalităţi, sau mai bine zis de către „singularităţi“. Care nu se definesc nici politic nici geografic, şi evoluând nu pe orizontală ci pe verticala unui fel de scări de valori ca cea a cutremurelor, a lui Richter.

Rh. C.: Cine a fost/este Miriam Răducanu în contextul baletului românesc şi mondial?

G. C.: Este o Măiastră. Cum spuneam înainte: Universală dar şi Unică. În afara oricărei definiţii.

Rh. C.: Cum este dansul contemporan faţă de baletul clasic, de tip ceaikovskian? Vă rog să-mi oferiţi o definiţie, dacă este posibil.

G. C.: Dansul este… Dans. O mare critică de dans pariziană, Dinah Maggie, spunea că dansul clasic este dansul contemporan al lui Ludovic al XIVlea. Ceaikovski a fost doar compozitor nu coregraf, iar Petitpas fusese cât se poate de modern la timpul său.

Azi ca şi întotdeauna întorsul paginii este pe cât de necesar pe atât de dificil. Trebuie să propunem ceva care să depăşească ceea ce a fost şi nu să-l reducă. E nevoie de mult talent, mare pricepere, de autodisciplină şi autocenzură pentru a putea inventa nu numai ceva nou dar şi ceva valabil!

Rh. C.: Ce tip de speranţă şi de deznădejde există în societatea contemporană românească?

G. C.: Aceeaşi ca şi în lumea întreagă + parametrii spaţiului mioritic. Ceea ce explică după părerea mea ca având Artişti, Intelectuali şi Savanţi de excepţie şi cu duiumul nu avem totuşi nici un Premiu Nobel!…

Rh. C.: Ce aşteaptă publicul românesc, în prezent, de la coregrafii români?

G. C.: Probabil acelaşi lucru pe care îl aştept şi eu, şi oricare dintre noi… Problema este mai ales ce-i putem oferi noi, artiştii şi creatorii, acestui public?!

Rh. C.: Ce tip de public de balet există în România, în comparaţie cu Europa şi S.U.A.?

G. C.: Am impresia că acelaşi. „La même Jeannette mais autrement coiffée“. Ideea mea este că publicul este peste tot (din Chile în Vietnam, din România în Canada, din Grecia antică până în modernul New York sau decadentul Paris) o entitate mai inteligentă sau cel puţin mult mai informată decât autorul unei piese sau interpretul de pe scenă. Şi aceasta pentru simplul motiv că publicul, fiind mai numeros, reprezintă o mai mare cantitate (şi calitate) de materie cenuşie şi de antene emoţionale.

Interviuri-eveniment

În cartea „Românii secolului XXI“ pot fi citite 32 de interviuri cu 29 de personalităţi nu doar din sferele culturale, ci şi din alte domenii de activitate: Radu Bărbulescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragoş Galgoţiu, Sorin Ilieşiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Crăiuţu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Vişniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focşeneanu. Ioan V. Argatu, Iuliana Avadanei, Victor Boştinaru, Gigi Căciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Drăgulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tămaş.

Foto cu Gigi Caciuleanu: comedie.ro

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

Page 1 of 3123