Interviuri-document cu personalităţi româneşti (3): Alexandru Paleologu
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-3-alexandru-paleologu/

EXCLUSIV Ziarul Metropolis vă prezintă un fragment dintr-un interviu publicat în premieră în presa din România şi apărut în cartea „Românii secolului XXI“ de Rhea Cristina. În 1999, jurnalista şi scriitoarea a stat de vorbă cu Alexandru Paleologu.

Un articol de Rhea Cristina|3 Iulie 2013

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă în exclusivitate fragmente din interviul cu Alexandru Paleologu (1919-2005), realizat în 1999 şi publicat pentru prima oară în presa din România.

După ce v-am prezentat fragmente din interviurile cu Oana Pellea şi Gigi Căciuleanu, în perioada următoare vom mai publica fragmente din interviurile cu Matei Vişniec şi Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Volumul este disponibil pe www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poştală).

13718149_1092699857457104_1523904910_o

Rhea Cristina: Ce tip de libertate s-a creat în România după 1989?

Alexandru Paleologu: Nu s-a creat nici un tip de libertate, ci un tip de aiureală. Libertatea înseamnă răspunderea de purtare a libertăţii. Sigur că nu mai este constrîngerea de dinainte, că avem o libertate deplină, dar, deplină în ce sens? Nu este o libertate autentică. Facem ce vrem, mergem pe stradă cum vrem, nu mai ţinem cont de nimic.

Pînă la urmă însă se va regrupa, nu ştiu sub ce formă sau la ce iniţiativă, simţul corect al libertăţii, care este întîi de toate respectul libertăţii altuia. Dar nu cred că se putea altfel. Nu se putea trece de la lipsa totală de libertate la o libertate responsabilă. Fatalmente, s-a ajuns la această dezordine care nu cred că este foarte durabilă.

Rh. C.: Ce tip de speranţă şi de deznădejde există în societatea contemporană românească şi europeană? Cît de importantă este cultura Estului pentru Europa şi SUA? Putem vorbi de un declin general al europenismului?

Alexandru Paleologu: Eu nu cred în tipologii. Nu ştiu.

Cultura Estului a fost o realitate dinamică şi eficientă în toată perioada comunismului. Nu a fost, cum se mai spune, „o Siberie a spiritului şi o anulare totală a culturilor“ în lumea comunistă. Nu este adevărat! Dovadă: din cultura rusească nu s-a născut nimic din toţi scriitori sovietici. Azi, literatura rusească din timpul lui Stalin cunoaşte numele lui Bulgakov, Babel, Mandelstam, Pasternak etc. Aceşti oameni ucişi, deportaţi, persecutati au dat o literatură care există, s-a păstrat în memoria societăţii.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (2): Gigi Căciuleanu

Cultura rusească a existat în timpul lui Stalin prin anticomunişti. La fel şi la noi: a existat perpetuu o creaţie şi o mişcare în sensul culturii, chiar evident camuflată uneori, supusă formelor de ocultare sau de esopism, dar s-a procedat cum s-a putut ca ea să existe şi să poată fi comunicată.

Unii zic astăzi: „Nu a existat rezistenţă prin cultură. E o vorbă goală ca să vă salvaţi pielea!“ Nu e adevărat. Prin cultură se rezistă. Dovadă: Polonia şi Rusia. La noi, de pildă, nu s-a renunţat la concerte, la artă. De prin anii ’70, am avut o mare artă plastică decorativă şi monumentală, cu nume ilustre: Almăşanu, Sălişteanu, Sorin Dumitrescu, Bernea, Şerban Gabrea. A existat o artă plastică formidabilă în perioada comunistă.

Ideea că numai în Vest s-a făcut artă şi cultură e o minciună şi o tîmpenie. SUA sînt o ţară foarte interesantă, pentru că acolo există de toate: oameni de o mare inteligenţă şi creaţie – eu îl admir enorm pe poetul Longfellow, nu mai vorbesc de Edgar Poe, Melville sau Faulkner – şi o foarte sensibilă absenţă de tradiţie. Cultura americană este cultură anglo-saxonă, plus alte absorbţii de cultură hispanică şi franceză. Ei au o mare sete de cultură europeană. Pentru ei, Estul este Europa.

Noi am fost împărţiţi în două regiuni prin „cadoul“ făcut de anglo-americani lui Stalin: jumătate de Europă, pe două generaţii. Aşa s-a născut Estul. Înainte, existau un Est şi un Vest al Europei, ca ale oricărui continent. Cultura europeană este eminamente creştină – nu înseamnă că toţi creatorii sînt creştini şi practicanţi, dar Europa este o creaţie a crestinismului: pînă cînd nu s-au creştinat germanii, scandinavii şi slavii, Europa nu era Europa, ci doar o fracţiune a fostului Imperiu Roman.

Fără un om ca Soljeniţîn şi fără o tradiţie literară ca aceea a lui Dostoievski, Puşkin, Gogol, fără tradiţia ortodoxă rusească şi fără diversele secte ruseşti, viaţa spirituală europeană ar fi fost mult mai săracă. Există o rusofobie actuală explicabilă. Dar a deduce de aici o rusofobie şi o oroare faţă de ruşi este o prostie, ratînd marile şanse ale viitorului. De altfel, trei oameni au salvat lumea de comunism: Soljeniţîn, un ortodox, Papa, un catolic şi Reagan, un anglican.

Aceştia trei au fost elemente nominalizabile, de victorie împotriva comunismului. În acelaşi an, 1981, două atentate, la scurt interval, care trebuiau să reuşească (fiind angajaţi ucigaşi de mîna întîi) împotriva lui Reagan şi a Papei. De ce nu au reuşit? Din întîmplare? Din coincidenţă? E clar că Providenta a împiedicat acest lucru. Este stupid, ridicol, copilăresc, să crezi altceva. Nu a permis Dumnezeu: asta e clar!

Nu e un declin general al europenismului, ci unul existent peste tot: cel al limbilor naţionale şi declinul continuării unor forme de educaţie. Astăzi, în ideea unei educaţii permisive şi a unei libertăţi de dezvoltare a generaţiilor tinere, se distruge civilizaţia.

Rh. C.: În România postdecembristă, fenomenul colaboraţionismului (specific regimurilor comuniste) continuă să fie un subiect tabu? Căror cauze se datorează, care sînt efectele acestei situaţii şi la nivelul cărei (căror) clase a(le) societăţii s-a manifestat?

Al. P.: Este într-un fel o temă tabu, pentru că există prea multe interese ca să nu se divulge. Legea Dosarelor fostei Securităţi se cheamă „Legea pentru Deconspirarea Securităţii ca Poliţie Politică“, dar nu deconspiră nimic, pentru că nu spune cine au fost beneficiarii informaţiilor pe care le dădeau informatorii! Ei sînt bine-mersi în continuare, cu pensii mari! Se ştie cine erau torţionarii Elisabetei Rizea. Nicolski, care a torturat-o atît de sălbatic pe Adriana Georgescu, a murit.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (1): Oana Pellea

Se ştie cine l-a omorît pe inginerul Gheorghe Ursu. Se cunosc foarte multe nume proprii de torţionari, dar ei nu păţesc nimic! Este un fel de consens tacit: „Domnule, nu ne legăm de voi şi nici voi de noi; să fie linişte şi pace!“ E o porcărie! Eu nu sînt pentru răzbunare, dar sînt pentru pedepsire. Nu pentru pedepsire prin exterminare, dar trebuie să fie publicate numele ticăloşilor! Să fie arătaţi!

Rh. C.: Crimele Gulagului comunist pot fi comparate cu cele naziste? În ce mod? Au existat „trepte“ ale colaboraţionismului? Putem vorbi de o distincţie sigură între colaboraţionişti şi rezistenţi ai regimului în România?

Al. P.: Evident că da. Este o cumplită neruşinare şi o amînare de dreptate să spui că unele sînt mai mari decît celelalte. Toate sînt fără limite. Ce este ilimitat are aceeaşi gravitate.

Cît priveşte cea de-a treia întrebare, e greu de spus. Mulţi au fost colaboraţionişti, au acceptat anumite privilegii sociale prin care îşi vedeau competenţele recunoscute şi care au avut avantajele de a trăi în acelaşi stil european de dinainte, de a-şi compromite oarecum opera. Nimeni nu şi-a pus întrebarea că, dacă nu ar mai fi fost aceşti oameni, nu ar fi existat anumite modele şi posibilităţi de transmisie pe calea culturii.

Dacă nu ar fi trăit Ralea, Vianu, Dan Barbilian, Simion Stoilov, Grigore Moisil, ar fi fost mai rău. Ei au colaborat, e adevărat, dar erau nişte oameni cultivaţi şi întreţineau această calitate. Ce ar fi fost dacă în locul lor aveau pe tovarăşul X, Y sau Z, aceste specimene abjecte pe care ei încercau să le propulseze ca pe nişte diriguitori de societate, dar care, mulţumită colaboraţioniştilor acestora de formaţie europeană s-a mai putut…

Alexandru George are dreptate cînd vorbeşte de colaboraţionismul sau oportunismul jalnic, dar nu infructuos, al lui Călinescu. Dar e mai bine că au existat.

Rh. C.: Prietenia cu Noica v-a determinat să aderaţi la marxism? Calitatea de fost colaborator al Securităţii este compatibilă cu funcţia de înalt demnitar în stat?

Al. P.: La prima întrebare: nu, nici pomeneală, din contră. La a doua întrebare: nu.

Cine a fost colaborator, informator al Securităţii, dacă doreşte să ia parte şi să-şi asume funcţii importante în stat, trebuie să facă aşa cum am procedat eu: să declare spontan, din proprie iniţiativă şi public. Mărturisirea acestui angajament, dacă o faci pe jumătate, de-abia eşti şantajabil. Cînd realizezi o astfel de mărturie, se înfăptuieşte exhaustiv, total, radical, fără rest. Şi să-ţi expui şi propriile tale judecăţi negative despre tine: nu poţi avea judecăţi favorabile la adresa ta cînd ştii că ai săvîrşit aşa ceva. Tu trebuie să fii primul procuror împotriva ta. Nu poţi spune: „ştiţi, nu aveam încotro, pentru că mi-a pus pistolul la tîmplă“. Nu, tu acuză-te, pentru că aceasta e o chestie de care tu trebuie să te acuzi.

Aaa!, sigur că poţi veni cu argumentul că „nu exista vreo consecinţă“, că „urmarea pe care tu ai dat-o a fost măruntă“ sau că „nu avea finalitate demersul tău“, dar dacă vrei să ai calitatea de om liber, de cetăţean şi ai pe conştiinţă o astfel de apăsare, în primul rînd trebuie să o expectorezi, să o faci publică pentru că eşti un om renumit – dacă nu eşti o persoană destul cunoscută în societate, poţi face mărturie numai la preot.

În afară de mine, din proprie iniţiativă şi înainte de ’89, nu a mai înfăptuit-o altcineva. De altfel, au mai realizat-o cîţiva, puţini. Între altele, spre onoarea Înalt Prea Sfinţitului, Mitropolitul Cor¬neanu a făcut-o total şi onorabil. Am despre acest mitropolit o opinie foarte bună, este un om al lui Dumnezeu, al credinţei şi un om care s-a pus în ordine cu sufletul lui faţă de Dumnezeu şi faţă de lume.

Rh. C.: Care a fost şi/sau cum ar fi trebuit să fie atitudinea politică a diplomaţiei româneşti vis-à-vis de conflictul armat din Iugoslavia? Cum calificaţi intervenţia militară aeriană NATO, în paralel cu masacrul etnicilor albanezi din Kosovo, practicat de armata iugoslavă? Poate exista, pe viitor, o similitudine între situaţia din provincia sîrbă Kosovo şi Transilvania?

Al. P.: Eu am un document ce a fost publicat în două ziare şi vor fi şi într-un viitor volum al meu, aflat în prezent la tipar. Nu a fost problema de „pro-Miloşevici şi anti-occidentalism“. În calitatea mea de senator, am votat pentru acordarea dreptului de survol nu pentru că aprobam acest act – care, din punctul de vedere al dreptului internaţional, se numeşte „asistenţă ostilă“, deci, este o culpă –, dar nu aveam alternativă şi este clar că opţiunea noastră nu poate fi decît occidentală. Cine are o educaţie occidentală nu este atît de căzut în genunchi în faţa Occidentului şi nu are complexe.

Eu eram la 30 de ani cînd s-a instaurat la noi comunismul, ştiam ce este Europa, respectiv Occidentul şi nu aveam, cum nu am nici acum, complexe faţă de Occident. Sînt convins că este un model necesar şi bun, care nouă ne-a priit în istorie. Sînt sigur că nu este numai el: putem avea modele şi în Răsărit. Evident însă, nu cel bolşevic – care era unul dintre cele occidentale atunci: comunismul este o invenţie europeană şi occidentală. Dar, în intervenţia din Iugoslavia, s-a ales o metodă proastă.

Personal, cînd eram în Franţa, am scris articole în presa franceză despre faptul că epurarea etnică este un lucru oribil, că Miloşevici este un ucigaş sinistru, că nu poate fi tolerată persoana acestuia la puterea unui stat european. Dar, pe vremea aceea, am aflat că unul dintre cei care s-au opus luării de măsuri împotriva lui Miloşevici ar fi fost un senator sau guvernator american, care se numea William Clinton. În momentul cînd se puteau întreprinde acţiuni impotriva acestui fenomen, nu s-a realizat nimic.

Bombardarea unei capitale europene, cu monumente de artă bizantine din secolele XII şi XIII, cu o tradiţie europeană, care a fost pentru noi, cei din blocul răsăritean, o anumită fereastră deschisă către Occident, este o acţiune stupidă. Nu pot să spun cum anume trebuia procedat. E clar că generalul Clark la un moment dat a fost desărcinat de NATO tocmai pentru proasta sa comandă militară. Mai ales că acum Miloşevici există; în schimb vorbim de o putere albaneză, deci, o putere islamică în Europa.

Şi s-a folosit o alianţă cu o organizaţie teroristă paramilitară albaneză. Nu erau albanezii mai buni decit sîrbii şi nici invers. Ideea de a face un fel de maniheism – sîrbii sînt… şi albanezii sînt… – este o ticăloşie, ca toate cele pe care le-am trăit noi în ultimul secol. Cînd aflăm ce s-a petrecut acolo, ce au făcut albanezii în Iugoslavia sau în Kosovo şi continuă să facă, ce amintire lasă Occidentul în Balcani şi ce resentimente greu recuperabile în timp! Eroarea a fost enormă.

Noi trebuia să ne alăturărn NATO-ului în acţiunea aceasta, dar trebuia să avem şi un punct de vedere asupra felului cum NATO asigură această misiune şi, mai ales, nu eram obligaţi să facem apeluri şi declaraţii semnate de noi, de toţi oamenii inteligenţi din ţară. Ca şi cum acesta este semnul civilizaţiei: bombardamentul!

Între Kosovo şi Transilvania nu pot fi asemănări. Categoric, nu. Sînt insinuări tendenţioase, rău intenţionate şi fără şanse. În Transilvania, e normal ca o populaţie de atîtea secole, cu o comunitate şi cultură proprii, să vorbească limba maghiară. Dacă ei doresc să aibă o activitate pe teritoriul României, de demnităţi publice, profesor, avocat, medic, e necesar pentru ei să vorbească şi româneşte bine.

Cei care au vocaţie pentru aceste profesii ştiu foarte bine româneşte sau destul de bine. Eşti obligat să foloseşti limba română acolo unde justiţia este în limba română, dar în zonele majoritar maghiare este normal să se vorbească limba maghiară. E normal şi corect. În toate ţările civilizate aceasta-i regula. Această agitaţie antimaghiară este antinaţională şi antiromânească. Pentru că interesul nostru ca ţară europeană este să funcţionăm europeneşte, într-o normală condiţie legislativă, politică, culturală cu populaţiile minoritare.

Mai ales că maghiarii sînt ei înşişi foarte naţionalişti – şi este normal să fie aşa, cînd vrei să-ţi aperi condiţia naţională ca minoritar. Naţionalismul lor se manifestă prin a alege bine persoanele, de a face o politică de cadre coerentă – am văzut ce fel de oameni trimit ungurii în Occident, faţă de ce trimiteam noi!

La noi, după condiţia de cadre – la ei, după valoare! Ei şi-au făcut un lobby în Occident trimiţînd acolo oameni bine, chiar căsătorind importanţi semenii din societatea occidentală cu femei unguroaice (care sînt minunate)! Aceasta nu e o prostie!

Interviuri-eveniment

În cartea „Românii secolului XXI“ pot fi citite 32 de interviuri cu 29 de personalităţi nu doar din sferele culturale, ci şi din alte domenii de activitate: Radu Bărbulescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragoş Galgoţiu, Sorin Ilieşiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Crăiuţu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Vişniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focşeneanu. Ioan V. Argatu, Iuliana Avadanei, Victor Boştinaru, Gigi Căciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Drăgulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tămaş.

05
/12
/16

Cantautorul american Bob Dylan, câștigătorul din acest an al Premiului Nobel pentru Literatură, a trimis un discurs de mulțumire pentru a fi citit în cadrul banchetului ce va urma înmânării premiilor, vineri, la Stockholm

04
/12
/16

Cartea „Vremuri second-hand” de Svetlana Aleksievici (traducere din rusă și note de Luana Schidu) a fost publicată la Editura Humanitas, în anul 2016.

02
/12
/16

Scriitorul nipon Haruki Murakami va publica viitorul său roman în Japonia în februarie 2017, a anunțat editura sa care nu a dezvăluit titlul și nici subiectul viitoare sale cărți. Anul trecut Murakami a publicat “Men Without Women”, o colecție de șase povestiri scurte, dintre care una inedită și celelalte cinci apărute deja într-o revistă literară.

29
/11
/16

Sâmbătă, 3 decembrie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu, regizorul Radu Jude și criticul de film Andrei Gorzo vor intra în culisele filmului "Inimi cicatrizate". Pelicula lui Jude a câştigat Premiul Special al Juriului şi trofeul "Don Quijote" la Festivalul Internațional de Film de la Locarno.

27
/11
/16

Ziarul Metropolis continuă rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale din strada Rivoli 18, de la Paris, aflaţi care e locul preferat de citit al unuia dintre cei mai cunoscuți eseiști și critici de teatru ai lumii, scriitorul George Banu.

25
/11
/16

Lolita, Un veac de singurătate și În căutarea timpului pierdut se regăsesc pe lista celor mai bune cărți ale secolului XX, în timp ce dintre operele secolului XIX au fost alese, printre altele: Război şi pace, Madame Bovary sau Marile Speranţe. Cei care au votat acest inedit top sunt 125 de autori celebri ai zilelor noastre, iar preferințele lor figurează în cartea "The Top Ten: Writers Pick Their Favorite Books", scrisă pentru uzul cititorilor.

23
/11
/16

Editura Humanitas Fiction vă invită sâmbătă, 26 noiembrie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu la o întâlnire dedicată lui Bob Dylan, după ce Academia Suedeză i-a acordat premiul Nobel pentru literatură „pentru crearea unei noi expresii poetice în marea tradiție a muzicii americane”.

22
/11
/16

Fanii din România ai scriitorului Gabriel García Márquez vor putea vedea în curând (cu siguranţă nu pe marile ecrane autohtone), documentarul despre autorul “veacului de singurătate”, lansat în cinematografele din cele două Americi şi în Spania în primăvara acestui an.

22
/11
/16

Zilele trecute, în cadrul Târgului de carte Gaudeamu, a fost acordat Premiul PEN România 2016, ex aequo, scriitorilor Cristian Teodorescu, pentru romanul Șoseaua virtuții. Cartea cîinelui (Editura Cartea Românească, 2015) și Bogdan Ghiu, pentru Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest) (Editura Cartea Românească, 2015).

21
/11
/16

"Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei" de Lucian Boia, "Inocenții" a Ioanei Pârvulescu, sau "Jamila Cuisine" de Geanina Staicu-Avram, au fost câteva dintre cele mai vândute titluri ale ediției din acest an ale Târgului Internațional Gaudeamus, desfășurat în perioada 16 — 20 noiembrie

21
/11
/16

Puțini sunt cei care nu au auzit de Petre Ispirescu și mult mai puțini cei care știau că îndrăgitul povestitor și folclorist român nu a frecventat școala, a fost încarcerat şi, până la vârsta de 50 de ani (s-a stins din viață la 57), nu a părăsit niciodată localitatea natală.

18
/11
/16

Cartea „Cronica vieții mele: volumul întâi” (traducere din limba engleză de Dan-Silviu Boerescu) a fost publicată la Editura Humanitas în anul 2015.

Page 1 of 6012345...102030...Last »