Interviuri-document cu personalităţi româneşti (4): Matei Vişniec
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-4-matei-visniec/

„Nu sînt un carierist, sînt un modest soldat care are în raniţă 40 de piese şi care mărşăluieşte şi, pe unde trece, întreabă: «Vreţi? Iată, vă dau. Citiţi!»“, îşi face autoportretul dramaturgul Matei Vişniec, într-un interviu publicat de Rhea Cristina în cartea „Românii secolului XXI“.

Un articol de Rhea Cristina|3 August 2013

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă în exclusivitate fragmente din interviul cu dramaturgul Matei Visniec, realizat în 1999.

După ce v-am prezentat fragmente din interviurile cu Oana Pellea, Gigi Căciuleanu şi Alexandru Paleologu, în perioada următoare vom mai publica un interviu cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Volumul este disponibil pe www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poştală).

Rhea Cristina: Care este substanţa definirii teatrului românesc? În ce constă forţa destinului teatrului european, în paralel cu cel american? Teatrul contemporan l-a pierdut pe Dumnezeu? Cît de important a fost şi este pentru dramaturgul român Matei Vişniec a face carieră mondială? România este o ţară care îşi susţine valorile naţionale sau nu?

Matei Visniec: Privitor la a doua întrebare, există o mare diferenţă. Eu am reuşit să vizitez America, teatrul american şi mai toată Europa şi tot teatrul european. În momentul în care, de pildă, Franţa avansează, sprijină şi se mobilizează pentru o idee (a identităţii europene, a diferenţei), atunci cînd ea mizează pe francofonie ca pe o instituţie de natură să conserve dreptul la diferenţă culturală, nu este un cuvînt fără conţinut. Pentru că nu tot ce vine din SUA, este de bună calitate.

America este „o maşină“ uriaşă care a creat un alt mecanism, de americanizare a planetei. America este capabilă în acest moment să hrănească cu produse supracongelate toată planeta, este aptă să trimită suficient McDonald’s şi porumb modificat, spre a hrăni toată planeta, destule filme de aventuri şi spectacole de divertisment. Această americanizare nu este tocmai benefică atunci cînd vorbim despre diferenţa, specificitatea culturală şi despre dreptul la diversitate culturală.

Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă că Lui îi place diversitatea. Pentru că planeta aceasta, dacă o privim de la limbric la om, e bazată pe varietate. Natura ei stă în diversitatea ei: de la lumea animală la cea vegetală (şi invers), diversitatea triumfă şi a fost de la început un element de bază. Că sînt limbile, obiceiurile, mentalităţile, diversitatea e ceva natural, venit de la Dumnezeu.

„Maşina“ care vine acum ca să distrugă diversitatea o simt oarecum ca fiind „instrumentul“ unui ucenic vrăjitor care şi-a pierdut puterea. Este anti-umană şi anti-Dumnezeu. Eu mă consider un autor implicat în francofonie, pentru că scriu în limba franceză, şi implicat în această luptă care nu este o vorbă fără sens, ci un război de protejare a diversităţii. Şi, implicit, de apărare a identităţii. Există o identitate a teatrului european, aşa cum există o identitate a filmului european. Nimeni nu va putea înghiţi ani şi ani de zile reţeta hollywoodiană a filmului de mare succes.

Filmele de autor care se fac în Europa sînt la fel de importante pentru hrana mentală a omului ca şi marile producţii americane. Teatrul european este de o mare bogăţie şi mai puţin supus criteriilor comerciale decît cel american. SUA au dat autori extraordinari, de acolo vin spectacole de teatru memorabile. Dar nu trebuie uitat că Europa, în acest moment, are un teatru de o excepţională calitate.

Cine se duce doar la două Festivaluri Internaţionale (cele mai mari din lume) – la Edinburgh şi la Avignon – îşi poate da seama de această fantastică bogăţie ce trebuie conservată. Toate ţările europene civilizate îşi sprijină teatrul cu bani mulţi. În Franţa, sînt aproape 3000 de Companii subvenţionate sau care au ajutoare de la stat. Acestea sînt Companii private care au ajutoare în proporţie de 10-30-80% din bugetul lor, fie de la organele de stat centrale, fie de la cele locale. Deci, teatrul este sprijinit.

Cultura, nefiind productivă la primul nivel, nu poate rezista fără ajutorul statului. Statul lipsit de conştiinţa că trebuie să-şi sprijine cultura este sinucigaş. În acest moment, există negocierile din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, unde ţările europene din cadrul U.E. s-au pus de acord să reziste presiunii americane, pentru a nu trece cultura la obiectul „produs comercial, ordinar“. Cultura trebuie protejată, inclusiv de mondializare.

Nu este vorba de carieră mondială pentru mine, cît de a provoca circulaţia textului meu teatral. „La început a fost Cuvîntul“, nu-i aşa? Or, Cuvîntul este făcut să ne poarte spiritul spre ceilalţi. Cuvîntul este mijloc de comunicare şi mijloc de zbor. Cu el însămînţăm creierele celorlalţi din jurul nostru şi ne lăsăm însămînţaţi de ceilalţi. Adevăratul „internet-uman“ este cel declanşat de cuvîntul care circulă. Autorul care nu se ocupă de Cuvîntul lui este un autor care se castrează. Pentru mine, a fost important întotdeauna să scriu şi să şi mediatizez ceea ce scriu.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (1): Oana Pellea

În momentul în care mi-am dat seama că am nevoie de o limbă de circulaţie internaţională ca să mediatizez ceea ce scriu, am făcut un efort supraomenesc – pentru că s-a consumat după vîrsta de 30 de ani, cînd studiul oricărei limbi străine este mult mai dificil – şi am încercat să adopt limba franceză ca instrument pentru a provoca o mai mare răspîndire a cuvîntului meu, cuvîntul teatral.

Nu sînt un carierist, sînt un modest soldat care are în raniţă 40 de piese şi care mărşăluieşte şi, pe unde trece, întreabă: „Vreţi? Iată, vă dau. Citiţi! Presupun că este important. Credeţi că am ceva de spus?“ Pe măsură ce mărşăluiesc, mai şi iau ceea ce mi se dă, pentru că nu întîlnesc doar oameni care aşteaptă să le pice în creier cuvîntul meu. Sînt oameni care, la rîndul lor, îmi dau. Şi atunci, şi iau.

Pe unde trec, iau cuvinte, texte, literatură, informaţie. Cam aceasta este imaginea-robot a propriei mele fiinţe ca autor: mărşăluiesc cu piesele mele în raniţă şi le propun, în dreapta si în stînga. Partida nu e cîştigată, nu am ajuns general, voi rămîne soldat pînă la capăt. Tot ceea ce-mi doresc este să pot mărşălui pînă la final, pînă la ultimele rezerve de energie fizică pe care le am.

Matei Visniec: „Procesul comunismului este departe de a fi început“

Rh. C.: Mărturiile din închisorile comuniste, coloniile de muncă etc., au reprezentat, în general, cazuistica represiunii şi a rezistenţei din România ultimei jumătăţi de secol, fiind publicate în ţară după 1990. Sub unghi cantitativ, aceste scrieri au fost scoase la iveală în număr suficient de mare sau nu? A (re)citi texte ce apartin deceniilor comuniste poate fi un act de curăţire morală a societăţii româneşti? Crimele Gulagului comunist pot fi comparate cu cele ale dictaturii naziste?

Matei Visniec: Ultima mea piesă de teatru terminată se numeşte „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali“. Este o piesă care a fost citită anul acesta (1999) la Festivalul de Teatru de la Avignon, în lectură mondială, şi este în pregătire în Franţa şi în România. Am simţit nevoia să scriu această piesă la un moment dat după ce am reflectat şi eu ani de zile la problema procesului comunismului. Pe care, Europa de Est încearcă să-l facă, dar, Europa Occidentală îl neglijează în mod integral, total şi cu dezinvoltură.

În ce mod îl trece cu vederea? Nu în direcţia că nu apar cărţi, ci în sensul că ele nu atrag atenţia iar, subiectul aproape nu mai interesează. Mă întreb în ce măsură mai e actual şi în Europa de Răsărit. Concret, după apariţia cărţii importante, „Cartea neagră a comunismului“, în Franţa, nu s-a întîmplat aproape nimic. Nu a existat nici o mare polemică, nu s-a produs nici o dezbatere majoră. Dimpotrivă, au fost unele reproşuri la adresa realizatorilor cărţii!

Oameni „luminaţi“ de stînga au avut unele acuzaţii de făcut: că nu trebuie confundat visul comunist cu derivele lui staliniste ş.a.m.d . Ca şi cum visul comunist şi deriva stalinistă nu ar fi avut aceeaşi rădăcină comună! Or, eu am fost cu totul contrariat cînd am văzut ce efect minor a avut această carte în Franţa şi mi-am spus că voi scrie o piesă (măcar pentru mine, să-mi exorcizez eu însumi indignarea).

Matei Visniec foto Facebook

Matei Visniec crede că trebuie să înceapă urgent procesul comunismului

Observ că procesul comunismului este departe de a fi început. Pe plan intelectual, la nivel mondial, nu a început. Din 1945 încoace, continuă zi de zi procesul nazismului şi procesul barbariei naziste care a culminat cu exterminarea evreilor. Procesul nazismului are loc zilnic, prin apariţia de cărţi, filme, studii. Sînt în continuare vînaţi foştii nazişti ori colaboratori nazişti implicaţi în exterminarea evreilor. Este exemplar modul în care, de 50 de ani încoace, se face procesul nazismului şi al barbarilor implicaţi în exterminarea evreilor!

De pildă, în Franţa, în aceste zile, a fost condamnat, pentru fapte produse în anul ’43-’44, un fost ministru, Maurice Papon – abia în 1972 au ieşit la iveală nişte documente privind vinovăţia sa, implicarea sa în arestarea unor evrei din Bordeaux, care ulterior au fost trimişi la Auschwitz şi au murit în lagărele de concentrare naziste. Or, acest om, de 90 de ani, este în acest moment în închisoare pentru faptele pe care le-a comis în urmă cu 50 de ani, pentru că a existat o tenacitate reală în această operaţiune de condamnare a naziştilor, de a se merge pînă la capăt cu procesul nazismului!

Dar procesul comunismului nu a început! În prezent, vinovaţii mor liniştiţi în patul lor! Nu există nici un document la nivel internaţional şi nici o organizaţie viabilă, ca să-i urmărească pe exterminatorii din fostele ţări comuniste! Nici o listă cu barbarii din fostele ţări comuniste! Nici o enumerare de martori ori de nume de călăi! În orice caz, nici o coordonare internaţională, la acest nivel. Ar trebui ca oamenii, care sînt într-adevăr afectaţi, indignaţi şi au suferit de pe urma comunismului, să ia modelul evreilor, care au ştiut să-şi coordoneze eforturile şi să-i urmărească pe călăii nazişti. Unde şi cînd va începe, pe plan mondial, procesul comunismului? El este una dintre cele mai mari drame ale lumii contemporane!

Sigur că distrugerea este pe acelaşi plan cu nazismul: în materie de drame, nu se poate face ierarhie pe verticală. Ele sînt nenorociri pe orizontală, care au tulburat viaţa acestui secol, au distrus miliarde de vieţi – bilanţul comunismului este de 100 de milioane de morţi! Nici nu vrem şi nu e normal să compari unde au fost mai mulţi morţi – ca să vedem care este drama cea mai mare. Nu pe bază comparatistică se va putea spune că utopia comunistă a creat un dezastru la fel de mare ca nazismul. Este vorba de justiţie.

Cînd îşi va îndrepta oare justiţia ochii şi spre drama comunismului? Cînd va deveni urgent ca şi drama dezastrului comunist să fie cîntărită cu mijloacele justiţiei? Dacă din 1945 este continuu urgent să fie demascat nazismul şi să se facă procesul nazismului şi al exterminării evreilor, procesul comunismului nu a devenit încă o urgenţă. Părerea mea este că, într-un fel sau altul, intelectualii de stînga vor trebui să înceapă să facă acest proces. Cel puţin, în Franţa.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (2): Gigi Căciuleanu

Pentru că această utopie comunistă, care a lăsat în urmă 100 de milioane de morţi, vine dintr-o teribilă dilemă ontologică umană: omul, pe de o parte, nu poate trăi fără să creeze proiecte utopice şi, pe de altă parte, cînd le pune în practică, iese dezastru. Omul este, existenţial vorbind, prins în această capcană. Pe de altă parte, secolul, mileniul care începe va fi foarte sărac în utopii. Cine, cînd, unde va mai lansa o utopie mondială pre¬cum cea comunistă? Care popor va fi dispus să mai experimenteze o utopie de acest gen?

Dau o definiţie a utopiei: „proiect de rezolvare a tuturor problemelor umanităţii“. Unde, care popor de pe planetă, în ce moment va mai avea curajul, la nivel instituţional şi de stat, să experimenteze vreun proiect imaginar în mileniul următor? Or, idealurile sînt totuşi necesare, omul va continua să producă fantasme sociale. Pentru a construi viitoarea utopie, va trebui mai întîi să fie făcut procesul celei anterioare. Pînă cînd nu va fi făcut procesul comunismului, nu va putea fi construită nici o o altă utopie planetară.

Se şi vede de altfel că, la nivel planetar, ele nu mai există, ci doar proiecte concrete: constituirea de Uniuni Federative (precum cea Europeană), a unui spaţiu economic comun (precum cel al celor două Americi), a unui spaţiu de prosperitate comun (precum cel din Asia, unde se vorbeşte de lansarea unei monede comune la un moment dat). Deci există proiecte economice, nu utopice.

Prăbuşirea comunismului a creat un reflex de frică. E şi normal. Pe de altă parte, se pune o reflexie la nivelul conceptului filosofic, al utopiei şi al acestei relaţii pe care omul o are cu fantasma socială, cu „fantasma binelui“. Pentru că în esenţa conceptului utopiei se află germenele totalitarismului. Ce este utopia, decît un proiect de rezolvare a tuturor problemelor societăţii, ale omului?’! Însăşi „inima“ conceptului de utopie rezistă în totalitarism: ea doreşte să rezolve toate problemele lumii. Oare nu cumva totalitarismul creşte şi se justifică pe baza acesteia, pe baza binelui? De altfel, totalitarismul de tip comunist s-a considerat a fi aplicarea utopiei în sine.

Prins şi eu în capcana tuturor acestor întrebări, am scris o piesă (ultima, cronologic vorbind), în care încerc să demonstrez (într-o formă literară, bineînţeles) că ideologia se adresează, de fapt, bolnavilor mintali. Ori de cîte ori limbajul ideologic este pus în mişcare, ideologul îi tratează pe ascultătorii săi ca pe nişte bolnavi mintali. El nu se adresează unor oameni normali, ci consideră masele, auditoriul, publicul, o masă de bolnavi mintali, căreia îi transmite ideologia sub formă de terapie hipnotică, de terapie paralizantă.

Povestea din piesa mea este foarte simplă: în 1953, cu cîteva luni înainte de moartea lui Stalin, la Spitalul de Boli Mintale din Moscova, directorul are o idee. Anume: „Ce-ar fi să invităm un scriitor printre noi, printre debilii lejeri, profunzi şi mijlocii, ca să ne repovestească, cu cuvinte simple, pe înţelegerea bolnavilor, istoria comunismului, a revoluţiei bolşevice, a mişcării muncitoreşti?!

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (3): Alexandru Paleologu

Peste tot se practică învăţămîntul politic şi ideologic! Toată lumea din Uniunea Sovietică are acces la «lumina» învăţăturilor marxist leniniste, care sînt expuse în fabrici, în uzine, pe ogoare şi soldaţilor şi femeilor de serviciu; numai la nebuni nu se face învăţămînt politico-ideologic!“ Şi atunci este invitat acest autor, căruia i se spune: „Iuri Petrovski, scrieţi, rescrieţi, în cuvinte simple, pe înţelegerea pacienţilor noştri istoria revoluţiei socialiste din octombrie! Să înţeleagă şi ei, să aibă şi ei acces la „lumina“ gîndirii muncitoreşti!“

Atunci, scriitorul zice: „Da, hai să vedem!“ şi rescrie istoria Revoluţiei. Şi ceea ce iese atunci cînd rescrie este ideologia în forma ei pură sau goală, în nuditatea ei. Aceasta este ideologia: rescrierea a ceva, pentru înţelegerea cuiva. Această piesă am scris-o pentru că eu însumi mă consider un intelectual angajat şi nu sînt de acord cu faptul că procesul comunismului nu a început în spaţiul absolut vital – de unde „valul“ s-ar putea extinde cu adevărat, la nivel planetar.

Eu cred că Parisul ar fi un loc unde ar trebui să fie început procesului comunismului, unde ar fi obligatoriu să existe o dezbatere pe această temă. Cu atît mai mult cu cît francezii au un Partid Comunist – care este unul dintre cele mai retrograde din Europa, abia acum se mai modernizează puţin – şi nişte comunişti în Guvern.

Rh. C.: Care sînt actualmente marile suferinţe ale poporului român şi pericolele României (pe plan european şi mondial – mă refer la alianţele politico-economice şi la invazia religiei în viaţa societăţii)?

Matei Visniec: Pericolul prin care trece România în acest moment îl reprezintă plasarea ei în grupul ţărilor cel mai greu de recuperat. Ţara noastră a decepţionat de mai multe ori ţările occidentale: după ce a creat în 1990 un imens val de simpatie, a dezamăgit imediat (şi nu a fost vina ei), datorită speculaţiilor în jurul cifrelor privind represiunea. Nefericitele imagini ale „gropii comune“ (care s-a dovedit a nu fi una reală) de la Timişoara au deviat atunci cu adevărat dezbaterea de la ceea ce trebuiau să fie nevoile imediate ale României, iar comentariile s-au plasat pe terenul manipulării prin informaţie.

Deci, a fost o primă neşansă, un prim nenoroc şi România a pierdut datorită faptului că (în mod indirect şi fără să fie vinovată cu nimic) a intrat pe terenul speculaţiei în materie de manipulare mediatică; a ratat o parte din simpatia acumulată în primele zile ale răsturnării lui Ceauşescu. Ulterior, aşteptările erau atît de mari, iar răspunsurile României au fost atît de mici, încît a rămas fără urmă de încredere – în sensul că, timp de şase ani, occidentalii au aşteptat din partea românilor reforme radicale, pentru ca şi noi să trecem prin terapia de şoc pe care şi-o asumaseră polonezii, ungurii, cehii.

Matei Visniec Foto Facebook

Românii nu s-au angajat la terapia de şoc în acei ani. În 1996, experţii occidentali au considerat că, pentru prima oară, România era, în sfîrşit, coaptă pentru o discuţie serioasă, în vederea începerii negocierilor cu Uniunea Europeană, pentru integrare – în sensul că, pentru prima dată, România avea un guvern de alternativă reală. Însă acest guvern a intrat într-o lungă perioadă de umbră, datorită zvîrcolirilor interne, ceea ce i-a decepţionat din nou pe occidentali.

Imaginea actuală în Occident este aceea a unei Românii care nu reuşeşte să se mobilizeze pe pragul prăpastiei. Adică, eşti pe marginea prăpastiei, îţi dai seama că nu într-acolo trebuie să te îndrepţi şi nu reuşeşti să te organizezi – deşi îţi vin ajutoare, sfaturi şi ai şi mîini întinse cu simpatie. Or, această incapacitate a românilor de a se mobiliza pe direcţia mare (într-un moment de urgenţă!) îi deziluzionează şi îi descumpăneşte pe occidentali.

De altfel, am din ce în ce mai mult senzaţia că occidentalii nu aşteaptă de la România în prezent gesturi mari – acestea au fost, într-un fel sau altul, făcute: declaraţiile de intenţie publice sînt credibile; România a demonstrat în timpul războiului din Balcani că este de partea occidentalilor, că ştie să rămînă fidelă. Acum, aceştia aşteaptă din partea României semne de mobilizare, pe chestii mici, de imagine, adică: occidentalul nu înţelege cum românii nu reuşesc să-şi adune gunoaiele din Bucureşti! Este un lucru foarte mic, mărunt. Dar ei, nu înţeleg. Şi se pune intrebarea: „Dacă românii nu sînt în stare să-şi adune gunoaiele din Bucureşti (care reprezintă un pericol sanitar continuu pentru toată populaţia regiunii, a Bucureştiului şi chiar a ţării), cum se vor putea coordona, organiza, pentru lucruri mai importante?“

Occidentalii aşteaptă ca românii să fie capabili să se mobilizeze pe nişte chestii de bază, elementare, gen: îndeplinirea criteriilor minimale la capitolul normelor sanitare. Adică: românii să-şi castreze cîinii vagabonzi şi să şi-i adune, dacă pot; să-şi strîngă singuri gunoaiele din centrul oraşelor, ca să stîrpească focarele de infecţie, să rezolve ei înşişi problemele sanitare legate de epidemia de meningită şi alte lucruri care sînt de bază; să-şi găsească soluţii, fără ajutorul cuiva, la problemele de îngrijire a copiilor abandonaţi şi malformaţi din numeroasele orfelinate din România.

Occidentalii spun aşa: „Ca să aduni gunoaiele din Bucureşti, nu ai nevoie de tehnologie occidentală, de consilieri trimişi de la Consiliul Europei, de la Banca Mondială sau de la UNESCO. Nu ai nevoie decît de o mobilizare la nivel local. Dacă nu pot fi mobilizaţi proprietarii, locuitorii cartierului, responsabilii de la municipalitate, există alte metode, ele pot fi inventate. Statul poate să declare „stare de urgenţă sanitară“ şi să trimită armata să ridice tonele de gunoaie care zac în diversele cartiere din Bucureşti şi sînt focare de infecţie!

Aici suferă enorm imaginea României! Pe aceste întrebări mici, occidentalii formulează subiecte esenţiale: cînd vor fi românii capabili să se mobilizeze pentru lucrurile simple, ca să poată deveni credibili pentru cele importante?! Or, imaginea României este deteriorată enorm de mult din cauza acestor lucruri mici, pe care românii nu reuşesc să le facă pentru a putea promite în felul acesta că vor fi în stare să reuşească fapte mari.

Aceasta este percepţia pe care o am eu, în acest moment, ca ziarist, la Paris, la „Radio France Internationale“ (unde lucrez zi de zi şi sînt în contact şi cu presa franceză, şi cu cea internaţională sau românească) şi îmi dau seama de aceste chestiuni de mediatizare care aduc un rău enorm României.

În toamna anului 1999, preşedintele Constantinescu a fost în Franţa primit cu simpatie. Or, dintr-odată, au apărut în presa franceză enorm de multe articole şi informaţii despre copiii orfani din România. Occidentul a profitat de această vizită a preşedintelui român la Paris, ca să-i reamintească faptul că există lucruri insuportabile din punctul de vedere al occidentalilor şi care se petrec în România!

Dacă suferinţa pensionarilor este greu de acceptat, durerea copiilor este de-a dreptul insuportabilă pentru criteriile de gîndire occidentale. Dacă necazurile pensionarilor pot fi totuşi trecute în planul al doilea (în sensul că se poate spune: „Ei sînt oameni la sfîrşitul vieţii“), suferinţa copiilor este de neimaginat, pentru că sînt fiinţe care poate ar mai putea fi recuperate. Neglijenţa ori lipsa capacităţilor de mobilizare a românilor pentru a rezolva acest gen de probleme este de neconceput pentru occidentali. Cu cît se vor aduna mai mult în Occident asemenea senzaţii (că anumite stări de fapt ce se petrec în ţara noastră sînt de neimaginat), cu atît România va pierde mai mult teren pe fondul integrării şi al renaşterii ei în familia europeană.

Cine este Matei Visniec

„Renumit dramaturg, poet şi jurnalist român, activ în acest moment în Franţa (unde s-a stabilit din 1987 cînd a cerut azil politic, obţinînd cetăţenia franceză în 1993), cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză, Matei Vişniec este al doilea dramaturg român care reuşeşte să se impună în lumea selectă şi conservatoare a teatrului francez, după Eugène Ionesco“, scrie Cristina Rhea, autoarea cărţii de interviuri „Românii secolului XXI“.

Din 1992, piesele sale se joacă în străinătate, în peste 20 de ţări (în Franţa, de exemplu la teatrele importante precum Théâtre de l’Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées, etc.), sunt elogiate la marile festivaluri internaţionale de teatru (cum este Festivalul de Teatru de la Avignon) şi sunt publicate atît în Franţa, cît şi în România. Numele său a fost şi este în continuare pe afiş în România, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Danemarca, Brazilia, Canada, Argentina şi Statele Unite (la New York, Hollywood, New Jersey Repertory Theatre şi Chicago).

În prezent, la Paris, este jurnalist la Radio France Internationale şi colaborează la diferite alte reviste franceze.

Interviuri-eveniment

În cartea „Românii secolului XXI“ pot fi citite 32 de interviuri cu 29 de personalităţi nu doar din sferele culturale, ci şi din alte domenii de activitate: Radu Bărbulescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragoş Galgoţiu, Sorin Ilieşiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Crăiuţu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Vişniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focşeneanu. Ioan V. Argatu, Iuliana Avadanei, Victor Boştinaru, Gigi Căciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Drăgulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tămaş.

Foto cu Matei Visniec: Facebook

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

Page 1 of 3123