Interviuri-document cu personalităţi româneşti (7): Aurelian Crăiuţu
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-7-aurelian-craiutu/

Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti. Ziarul Metropolis vă prezintă fragmente din interviul cu Aurelian Crăiuţu, realizat în 1999.

Un articol de Rhea Cristina|26 Octombrie 2013

Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat anul acesta volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă fragmente din interviul cu Aurelian Crăiuţu, realizat în 1999.

După ce v-am prezentat fragmente din interviurile cu Oana PelleaGigi CăciuleanuAlexandru PaleologuAna Blandiana şi Romulus RusanMatei Vişniec şi Geo Saizescu, vă prezentăm fragmente din interviul cu Aurelian Crăiuţu, Doctor în Ştiinţe Politice al Universităţii Princeton (SUA), actualmente profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea Indiana (SUA). Volumul este disponibil pe www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poştală).

Interviul cu Aurelian Craiutu este unul dintre cele 32 de interviuri din cartea publicată de Rhea Cristina

„Un erudit prin excelenţă, modest în atitudine şi caracter, cu multă delicateţe sufletească, Aurelian Crăiuţu traversează cu multă eleganţă un destin profesional „de succes“, propriu doar unora – destul de puţini tineri din România de după 1989“, scrie Rhea Cristina, în prezentarea ei.

13718149_1092699857457104_1523904910_o

„Avînd o carieră de excepţie, implicat profund în viaţa universitară americană dar şi în cea culturală de acasă, profesorul Crăiuţu ne dezvăluie, cu sinceritate, obiectivitate şi moderaţie, împlinirile şi decepţiile socio-politice în care suntem antrenaţi noi, românii, după 1989. Seducătorul său discurs este surprinzător de singular şi de viabil chiar şi la 23 de ani de la Revoluţia Română!“, completează autoarea.

Rhea Cristina: A existat o opoziţie politică de avangardă (faţă de regimul totalitar) în Europa Centrală şi de Est? Care a fost atitudinea intelectualilor români faţă de sistemul comunist (înainte de 1989 şi pînă în prezent)?

Aurelian Crăiuţu: „Este dificil pentru cineva să vorbească mult despre sine fără vanitate; prin urmare, voi fi laconic“. Aces­te cuvinte pe care le împrumut de la David Hume descriu foarte bine ceea ce simt atunci cînd sînt invitat să vorbesc despre pro­pria mea experienţă.

Dacă sînt onorat să particip la proiectul dumneavoastră (şi vă mulţumesc din nou că v-aţi gîndit la mine atunci cînd aţi redactat lista iniţială de invitaţi), nu e mai puţin adevărat faptul că mi s-a părut că el trebuie puţin nuanţat. Daţi-mi voie să mă explic.

Tema personalităţilor este de multă vreme un subiect favorit în cultura română. „Personalităţile“ sînt elogiate şi admirate pe larg în presă şi televiziune; uneori, le sînt atribuite chiar calităţi mai mult sau mai puţin miraculoase, atît în cultură cît şi în po­litică.

Fenomenul e, desigur, mai complex decît îl pot prezenta eu aici; el poate fi întîlnit de altfel şi în alte ţări din Europa Cen­trală şi de Est. Prestigiul de care se bucură „personalităţile“, chiar dacă uneori este meritat, trebuie pus însă sub o lupă mult mai exigentă. Îndoielile mele vin nu din examinarea meritelor unor cazuri individuale, ci dintr-o consideraţie mai profundă, care are de-a face cu natura însăşi a democraţiei modeme. Despre ce este vorba?

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (1): Oana Pellea

Tema nu e nouă, fireşte, ea poate fi regăsită în forma ei clasi­că în opera lui Tocqueville, cu deosebire în Despre democraţie în America. În esenţă, teza sa, pe care o preiau şi o modific pentru discuţia de faţă, poate fi rezumată astfel. Într-un regim demo­cratic, centrul de greutate tinde să cadă tot mai mult pe opinia publică. Indivizii, oricît de brilianţi şi unici ar fi ei, tind să devi­nă mai puţin importanţi în comparaţie cu instituţiile care regle­mentează şi fac posibilă viaţa în comun.

Accentul cade, aşadar, pe soliditatea instituţiilor şi domnia opiniei publice, mai degrabă, decît pe excelenţa indivizilor. Ceea ce fac ei în comun este adesea mai important şi mai măreţ decît ceea ce pot realiza pe cont propriu.

Tocqueville era preocupat să pună în lumină contrastul din­tre societăţile aristocratice şi cele democratice; eu sînt interesat de modul în care are loc tranziţia de la societatea comunistă, în care „personalităţile“ de tot felul erau importante şi adulate în pofida colectivismului oficial (ce paradox, nu?), la o societate liberă (post-comunistă), în care instituţiile devin tot mai impor­tante, iar personalităţile individuale, mai estompate (într-o anu­mită măsură, fireşte).

De aceea, cred că un accent prea mare pus pe (sau o admiraţie excesivă pentru) „numele de referinţă ale culturii române“ vine în mod inevitabil într-o anumită contra­dicţie cu spiritul epocii în care păşim în prezent. Fac această afir­maţie în acelaşi timp în care recunosc cît de importante au fost vocile oamenilor de cultură în disidenţa de dinainte de 1989 în Europa de Est şi, într-o mai mică măsură, în România.

Este, în­tr-adevăr, surprinzător (şi paradoxal) să constatăm, dacă privim în trecut, cît de temut a fost cuvîntul aşternut pe hîrtie (maşinile de scris trebuiau înregistrate la Miliţie, nu?). În prezent, ne aflăm în plină tranziţie de la o epocă în care Mircea Eliade sau Hei­degger erau editaţi în tiraje de masă la o eră în care profitul va dicta cîte exemplare vor putea fi vîndute din aceşti auguşti au­tori.

Nu sînt un apologet necondiţionat al pieţei în cultură, dar nu mă pot opri să constat schimbarea şi să mă gîndesc la conse­cinţele ei. Traducerea Meditaţiilor carteziene ale lui Husserl, pe care am publicat-o la Humanitas în 1994, o lectură extrem de di­ficilă şi aridă, s-a tipărit în nu mai puţin de 10000 exemplare (e drept, tirajul nu s-a vîndut nici pînă astăzi în totalitate), în con­diţiile în care aceeaşi carte nu se vinde în mai mult decît 1-2000 exemplare în Statele Unite (care au o piaţă incomparabil mai mare decît România).

 Conştiinţa culturală asediată a poporului român, în cei peste 50 de ani de comunism, a fost reprezentată, în mare măsură, de către disidenţi. În Occident, ei au fost percepuţi ca o veritabilă formă de rezis­tenţă la hegemonia sovietică? Disperarea care predomina în societatea românească comunistă poate fi comparabilă cu cea actuală?

Trec acum la propria mea experienţă şi viziune politică, în le­gătură cu care mi-aţi adresat cîteva întrebări. Fac parte dintr-o generaţie al cărei profil intelectual s-a cristalizat abia după 1989. Unii dintre noi, între care mă număr şi eu, au început să publice chiar înainte de 1989, dar condiţiile de atunci au făcut imposibilă afirmarea noastră deplină.

Am debutat, de altfel, cu o traducere din Meditaţiile carteziene ale lui Husserl în Viaţa Românească în 1987, sprijinit de admirabilul om de cultură care a fost Cezar Bal­tag. Într-un fel, am fost educat în cultul acelei tradiţii enciclopedice interbelice şi est-europene (în cel mai bun sens al cuvîntului), care mi-a deschis accesul nu numai la domeniile aflate din­colo de stricta specializare (studiile mele au fost de economie, apoi am trecut la ştiinţe politice), ci mi-a insuflat o anumită curi­ozitate intelectuală, care mi-a trezit apetitul pentru noi limbi şi alte orizonturi, în primul rînd; pentru filosofie.

Inspirat de idea­lul paideic schiţat în Jurnalul de la Păltiniş (o carte pe care am ci­tit-o pe nerăsuflate cînd a apărut în toamna anului 1983), am avut marele noroc să-l întîlnesc pe Mihai Şora într-un moment crucial al vieţii mele şi să primesc, astfel, o atentă îndrumare in­telectuală, în afara sistemului universitar oficial.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (2): Gigi Căciuleanu

Aş putea spu­ne, într-un fel, că am citit o mulţime de cărţi în timpul studenţiei mele dintr-o dublă înverşunare: ca o cale de formare intelectuală în spiritul unei tradiţii majore şi ca o formă de „a rezista“ unui mediu politic opac, gregar şi adesea ostil.

Plecarea mea la studii în străinătate – mai întîi, în Franţa, cu o bursă a guvernului francez (în 1990) şi, apoi, în Statele Unite (în 1993) a reprezentat un moment esenţial în traiectoria mea intelectuală. Dintr-o dată, „fructul oprit“ a devenit permis.

Mi s-au deschis noi orizonturi, am luat contact cu noi surse, m-am eliberat treptat de cîteva obsesii provinciale. În acelaşi timp, am pierdut ceva din curiozitatea intelectuală pe care o aveam acasă, pentru că am fost obligat să devin mai „profesional“ într-un timp relativ scurt, pentru a mă adapta unui nou mediu universi­tar, condus de reguli limpezi şi adesea dure („publish or perish“ e doar una dintre ele!).

Dorinţa mea a fost să încep o carieră într-un domeniu nou, aşa că am redevenit la 28 ani graduate student în filosofie politică în cadrul Universităţii Princeton. Din „intelec­tual public“, care se bucura de o anumită vizibilitate în viaţa cul­turală românească post-comunistă, am devenit peste noapte un obscur doctorand. Lecţia de modestie mi-a priit, m-a forţat să-mi reconsider anumite opţiuni, să revin cu picioarele pe pămînt.

Cum priviţi România din afara graniţelor ţării? Aveţi aceeaşi scară valorică în privinţa condiţiilor fundamentale care ar trebui să existe (sau chiar sînt deja?!) pentru introducerea pluralismului politic/de idei în România anului 1998?

„Suspendat“ între două lumi în anii din urmă, am încercat, atît cît mi-a stat în putinţă, să-mi păstrez curiozitatea şi deschi­derea intelectuală, dedicînd totodată mult timp şi energie inte­grării mele în mediul universitar american. Privită din turnul de fildeş în care m-am retras la Princeton (şi, mai nou, Duke), ima­ginea României apare uneori estompată, pentru a reveni alteori în forţă în proiectele mele. Am oscilat, cu alte cuvinte, între de­taşare şi implicare, dar am căutat să rămîn implicat în viaţa cul­turală de acasă.

În 1998, am publicat la editura Polirom un volum de studii de filosofie politică, intitulat sugestiv Elogiul liber­tăţii, după ce, cu un an înainte, editasem împreună cu Sorin An­tohi un volum omagial (Festschrift) „Mihai Şora“ la editura Ne­mira.

Am publicat, de asemenea, traduceri din doi importanţi gînditori catolici francezi, care m-au marcat profund: Gustave Thibon (pe care l-am cunoscut de altfel în sejurul meu francez) şi Gabriel Marcel. Sînt, în continuare, consilier al editurii Humani­tas (unde coordonez seria „Societatea civilă“) şi public din cînd în cînd diverse articole în revistele „,22“, „Polis“ şi „Sfera Politi­cii“, din România. E mult? E puţin? Fireşte, întotdeauna e loc de mai mult, dar energia noastră este limitată.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (3): Alexandru Paleologu

Una dintre temele de care m-am eliberat treptat şi pe care am învăţat să le privesc cu o anumită detaşare critică este subiectul „românităţii“. Deşi am avut destule decepţii în întîlnirile mele cu diverşi membri ai comunităţii române-americane (unii dintre ei, „încremeniţi“ în tiparele trecutului şi incapabili să asimileze lec­ţiile prezentului), mi-am dat seama că obsesia singularităţii noastre nu e doar neprolifică, ci de-a dreptul greşit formulată.

Cu alte cuvinte, am învăţat că nu sîntem nici mai răi, nici mai buni, nici mai condamnaţi, nici mai binecuvîntaţi decît alţii. Această pro­blemă a devenit o obsesie pentru noi, pentru că situaţia politică de dinainte de 1989 ne-a împiedicat să călătorim liber, să ne com­parăm cu alţii fără complexe de inferioritate etc. Acum însă ea devine nejustificată.

În cadrul unei veritabile libertăţi (şi nu ocultată sistematic, ca în cazul sistemelor totalitare), ce tip de retorică se naşte în societatea democratică? Cărei retorici se subscriu românii în prezent şi de care factori culturali, sociali, politici etc.) depinde evoluţia/involuţia aces­teia?

Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că ob­sesia singularităţii noastre a dus în timp la cristalizarea unui pernicios complex al eşecului. El s-a dovedit (se dovedeşte) însă a fi nu numai neproductiv, ci şi periculos pentru sănătatea morală şi capacitatea noastră de acţiune colectivă.

Nu pledez aici pentru un optimism bizar, care ar face abstracţie de greutăţile şi încer­cările prezentului (aşa cum am fost acuzat odată de un critic în revista ,,22“), ci pentru o perspectivă detaşată şi calmă, care nu se lasă pradă lamentaţiilor deplasate atunci cînd momentul cere acţiune fermă şi viziune creatoare.

Mă simt în această privinţă afin cu Andrei Pleşu, a cărui retorică lucidă şi constructivă am admirat-o adesea. Nu întîmplător domnia sa este unul dintre puţinii creatori de instituţii noi şi solide după 1989 în România; mă refer la Colegiul Noua Europă, această adevărată centură de si­guranţă şi speranţă pentru atîţia tineri universitari români de as­tăzi.

Aurelian Craiutu

Aurelian Craiutu este Doctor în Ştiinţe Politice al Universităţii Princeton (SUA)

Cu aceasta, ajung la ultimul punct pe care voiam să-l propun atenţiei dumneavoastră. Dacă privim ce s-a întîmplat după 1989 în viaţa culturală şi politică românească, vom găsi multe orgolii care se luptă între ele (din păcate, adesea în polemici sterile), multe înjurături şi discursuri ale surzilor şi foarte puţine insti­tuţii noi, modeme, de sine stătătoare, instituţii prin intermediul cărora să putem fi contemporanii mişcărilor politice şi culturale din întreaga lume.

Am rostit anterior numele Colegiului Noua Eu­ropă de care mă simt legat, aş mai putea invoca aici exemplul Muzeului Ţăranului Român sau al editurii Humanitas (înţeleg foarte bine că există şi alte cazuri, pe care spaţiul şi cunoştinţele mele limitate nu-mi permit să le înşir aici). Exemplele pe care le-am menţionat arată că e posibil să existe un fericit „mariaj“ între „personalităţi“ şi instituţii – pentru care pledez, în fapt, aici.

Personalităţile pot insufla spirit creator instituţiilor, punînd asupra lor o marcă indelebilă şi fecundă, cel mai adesea la început de drum, în momentele fondatoare. Cu timpul însă, institu­ţiile prind o viaţă de sine stătătoare se consolidează şi vor continua să existe atunci cînd „personalităţile“ fondatoare se vor re­trage de la cîrma lor.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (4): Matei Vişniec

Daţi-mi voie să închei printr-o exhortaţie, în spiritul retoricii clasice. Textele pe care le-am scris împotriva complexului eşecu­lui s-au născut dintr-o mai profundă convingere, ce mi s-a cris­talizat în urma studiilor mele de teorie politică. Nu cred că se poate vorbi de determinism în politică, şi cu atît mai puţin în is­torie.

Există momente de „nebunie divină“ în istorie, cînd ceea ce părea a fi imposibil devine dintr-o dată posibil şi poate fi adus în actualitate din imperiul putinţelor. Un astfel de moment unic a fost, în opinia mea, 1989.

Ne pregăteam, mulţi dintre noi, pentru o „eternitate comunistă“ şi ne-am trezit aruncaţi aproape peste noapte, din nou, în arena istoriei, cu porunca de a ne croi un viitor liber. Am fost găsiţi nepregătiţi (vina a fost a noastră, pentru că ne-am mulţumit cu o imaginaţie politică săracă şi precară).

Există, fireşte, cîteva con­diţii ale democraţiei (un anumit nivel de dezvoltare economică, probabil, e necesar, după cum e nevoie şi de o anumită politică), dar ele nu trebuie privite ca nişte condiţii infailibile ale democra­ţiei. Specialiştii sînt şi ei în dezacord pe tema aceasta, din fericire. Dezacordul lor trebuie privit, după părerea mea, ca o sursă de speranţă.

Interviuri-eveniment

În cartea „Românii secolului XXI“ pot fi citite 32 de interviuri cu 29 de personalităţi nu doar din sferele culturale, ci şi din alte domenii de activitate: Radu Bărbulescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragoş Galgoţiu, Sorin Ilieşiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Crăiuţu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Vişniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focşeneanu. Ioan V. Argatu, Iuliana Avadanei, Victor Boştinaru, Gigi Căciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Drăgulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tămaş.

Foto cu Aurelian Craiutu: Chris Eller/Indiana University



05
/12
/16

Cantautorul american Bob Dylan, câștigătorul din acest an al Premiului Nobel pentru Literatură, a trimis un discurs de mulțumire pentru a fi citit în cadrul banchetului ce va urma înmânării premiilor, vineri, la Stockholm

04
/12
/16

Cartea „Vremuri second-hand” de Svetlana Aleksievici (traducere din rusă și note de Luana Schidu) a fost publicată la Editura Humanitas, în anul 2016.

02
/12
/16

Scriitorul nipon Haruki Murakami va publica viitorul său roman în Japonia în februarie 2017, a anunțat editura sa care nu a dezvăluit titlul și nici subiectul viitoare sale cărți. Anul trecut Murakami a publicat “Men Without Women”, o colecție de șase povestiri scurte, dintre care una inedită și celelalte cinci apărute deja într-o revistă literară.

29
/11
/16

Sâmbătă, 3 decembrie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu, regizorul Radu Jude și criticul de film Andrei Gorzo vor intra în culisele filmului "Inimi cicatrizate". Pelicula lui Jude a câştigat Premiul Special al Juriului şi trofeul "Don Quijote" la Festivalul Internațional de Film de la Locarno.

27
/11
/16

Ziarul Metropolis continuă rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale din strada Rivoli 18, de la Paris, aflaţi care e locul preferat de citit al unuia dintre cei mai cunoscuți eseiști și critici de teatru ai lumii, scriitorul George Banu.

25
/11
/16

Lolita, Un veac de singurătate și În căutarea timpului pierdut se regăsesc pe lista celor mai bune cărți ale secolului XX, în timp ce dintre operele secolului XIX au fost alese, printre altele: Război şi pace, Madame Bovary sau Marile Speranţe. Cei care au votat acest inedit top sunt 125 de autori celebri ai zilelor noastre, iar preferințele lor figurează în cartea "The Top Ten: Writers Pick Their Favorite Books", scrisă pentru uzul cititorilor.

23
/11
/16

Editura Humanitas Fiction vă invită sâmbătă, 26 noiembrie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu la o întâlnire dedicată lui Bob Dylan, după ce Academia Suedeză i-a acordat premiul Nobel pentru literatură „pentru crearea unei noi expresii poetice în marea tradiție a muzicii americane”.

22
/11
/16

Fanii din România ai scriitorului Gabriel García Márquez vor putea vedea în curând (cu siguranţă nu pe marile ecrane autohtone), documentarul despre autorul “veacului de singurătate”, lansat în cinematografele din cele două Americi şi în Spania în primăvara acestui an.

22
/11
/16

Zilele trecute, în cadrul Târgului de carte Gaudeamu, a fost acordat Premiul PEN România 2016, ex aequo, scriitorilor Cristian Teodorescu, pentru romanul Șoseaua virtuții. Cartea cîinelui (Editura Cartea Românească, 2015) și Bogdan Ghiu, pentru Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest) (Editura Cartea Românească, 2015).

21
/11
/16

"Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei" de Lucian Boia, "Inocenții" a Ioanei Pârvulescu, sau "Jamila Cuisine" de Geanina Staicu-Avram, au fost câteva dintre cele mai vândute titluri ale ediției din acest an ale Târgului Internațional Gaudeamus, desfășurat în perioada 16 — 20 noiembrie

21
/11
/16

Puțini sunt cei care nu au auzit de Petre Ispirescu și mult mai puțini cei care știau că îndrăgitul povestitor și folclorist român nu a frecventat școala, a fost încarcerat şi, până la vârsta de 50 de ani (s-a stins din viață la 57), nu a părăsit niciodată localitatea natală.

18
/11
/16

Cartea „Cronica vieții mele: volumul întâi” (traducere din limba engleză de Dan-Silviu Boerescu) a fost publicată la Editura Humanitas în anul 2015.

Page 1 of 6012345...102030...Last »