Ioana Anastasia Anton, actriţă: „În ziua de azi, teatrului îi lipseşte puţin curaj“
https://www.ziarulmetropolis.ro/ioana-anastasia-anton-in-ziua-de-azi-teatrului-ii-lipseste-putin-curaj/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Ioana Anastasia Anton vorbeşte despre regizorii pe care îi admiră, despre nostalgiile ei de spectator, despre public şi despre lucrurile pe care le-a învăţat până acum, ca actriţă.

Un articol de Judy Florescu|23 ianuarie 2014

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Ioana Anastasia Anton joacă la Teatrul de Comedie, în spectacolul „Cum am învăţat să conduc“ în regia lui Eugen Gyemant, iar vineri, 24 ianuarie, de la ora 19.00, urcă pe scenă în spectacolul „Bella şi cavalerul fără nume”, regizat de fratele ei, la Godot Café-teatru.

Ioana Anastasia Anton vorbeşte despre regizorii pe care îi admiră, despre nostalgiile ei de spectator, despre public şi despre lucrurile pe care le-a învăţat până acum, ca actriţă.

Judy Florescu: A fost dificil să maturizezi un personaj, trecând de la copil la femeie, fără artificii de machiaj, în „Cum am învăţat să conduc“?

Ioana Anastasia Anton: Cred că de la început am hotărât împreună cu Eugen (n.r. regizorul Eugen Gyemant) să evităm să construim personajul foarte mult pornind de la vârsta ei. Ne-am concentrat mai mult pe relația cu Unchiul Peck (interpretat de Şerban Pavlu) și pe sentimentele dintre ei doi.

Mai mult mă încurcam singură dacă mă gândeam că într-o anumită scenă nu am cum să reacționez așa cu el pentru că sunt prea mică. Ne-a interesat mai mult legatura dintre ei doi decât drama propriu-zisă. Nici eu și nici Eugen nu cred că am citit-o așa.

Cum a fost colaborarea cu Eugen Gyemant?

Lucrăm pentru prima dată împreună şi repetițiile cu el au fost extraordinar de bune şi de plăcute. Eugen îți dă foarte multă încredere și merge pe un principiu foarte sănătos, zic eu: niciodată nu îți spune că greșești. Are o energie pozitivă și un umor excelent.

Ce te determină să îți aperi atât de mult personajul? Cum ajunge tânăra să fie pasionată de condus în contextul în care ea este hărțuită de la prima lecție?

Pentru că Unchiul Peck mă învață cel mai de preț lucru pe care îl știe el. Toata viața ei, Mititica a învățat tot felul de lucruri de la el și, în piesă, Unchiul Peck are o replică în care eu mă regăsesc: „În mașina asta mă simt mai eu însumi decât în orice alt loc“. Contrar faptului că a hărțuit-o, i-a arătat un lucru extraordinar: cum să trăiască. Și nu cred că e nefericită acum, la vârsta de 35 de ani.

Ce definește o bună colaborare dintre actor și regizor?

Probabil că ține de chimie. Ca actor, bineînțeles că vii cu propuneri, dar mie îmi place să renunț încet-încet la felul meu de a citi, de a vedea un personaj, de a-l simți şi să adaug mai mult părerea regizorului peste ceea ce intuiesc eu. Mi se pare interesant să pot să accesez mintea regizorului şi viceversa.

Mi se pare fascinant cum voi, actorii, sunteți atât de reali, deși intraţi într-o altă lume.

Intri în scenă și cu viața ta. Sunt puține momentele în care ești rupt de realitatea în care trăiești. Eu cred că un actor trebuie să aducă tot universul lui pe scenă. Numai așa poți să dăruiesti.

Pentru mine, mersul la teatru e ca un fel de terapie. Până la urmă, trebuie să te regăsești în personajele respective și mergi la teatru ca să vezi o bucățică din ce trăieşti şi tu.

Ioana Anastasia Anton si Serban Pavlu

Ioana Anastasia Anton şi Şerban Pavlu, în spectacolul „Cum am învăţat să conduc“

Contează mult viziunea regizorală?

Cehov e actual în orice moment al vieții, dar contează si cum vede regizorul personajele. Andrei Şerban, de exemplu, le-a adus foarte mult în contemporan, chiar dacă trăirile și emoțiile respective erau și acum zeci de ani. El a muşcat foarte mult din ce trăim noi acum.

Andrei Şerban e un om care simte lucrurile foarte carnal, foarte intens. Sau cel puţin aşa l-am perceput eu. Pe scenă trebuie să urci în vârful muntelui și te ajută foarte multe lucruri din afară. Când intri într-un spectacol construit așa, nu prea ai cum să scapi, nu ai cum să aluneci greşit.

În „Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită“, de la Teatrul Odeon, mi s-a părut că nu ați fost puși suficient în valoare. Tu cum ai simţit asta?

Există diferite feluri de a aborda un text. Dragoș Galgoțiu, regizorul, are un univers foarte special. Lucrul cu el a fost foarte interesant, pentru că el te punea să gândești în altă cheie, şi să ai un fel diferit de a aborda un personaj sau un rol, un mod aproape picturial. Dar cred că noi nu suntem pregătiți pentru un astfel de spectacol.

Mi se pare că trebuie să vii la teatru fără nicio așteptare. Cu cât ești mai deschis, cu atât poți să primești informația mai personal și mai intim.

Spuneai că amintirile tale cele mai importante sunt de la Teatrul de Comedie. Care e cea mai frumoasă amintire de acolo?

În Teatrul de Comedie există o grădină interioară, imediat cum intri ca să ajungi la regrupare și să te duci la cabine. Îmi amintesc un spectacol care m-a marcat, în copilărie şi pe care l-am văzut de 30 de ori, „Iluzia Comică“, a lui Ducu Darie. Îl vedeam de fiecare dată diferit, era o lume foarte frumoasă. Una pe care mi-o imaginam la fiecare reprezentaţie. Şi îmi amintesc mirosul din teatru. L-aş recunoaşte oriunde.

Cred că e foarte frumos pentru un copil să crească într-un teatru.

Da, este. Mulți spun acum că înainte exista un altfel de teatru, un alt gen de atmosferă și că echipele erau diferite. Nu zic că ar trebui să se regrete așa ceva, numai că înțeleg ce înseamnă asta și îmi dau seama că trupa unui teatru, aşa cum am simțit-o eu atunci, era „altfel“.

Sau poate că am perceput-o aşa pentru că eram mică… Era, într-adevăr, un loc în care te certai și te împăcai, în care te cunoșteai și te iubeai. Am un sentiment de melancolie când mă gândesc la asta. Se stătea în teatru de dimineață până seara, cu tot sufletul şi cu toată bucuria.

Dar cred că şi dacă repetiţiile pentru un spectacol merg foarte bine (când zic bine mă refer şi la momentele de criză) se formează această familie de care eu am nevoie. A doua zi după premieră, mă simt singură. Mi-e dor de mica viaţă pe care am trăit-o.

Poate că aşa este pentru voi actorii, nu şi pentru maşinişti, de exemplu…

Să știi că se zice că dacă mașiniștii sau cei de la tehnic stau în culise și se uită, și nu pleacă, atunci spectacolul merge foarte bine. Ei sunt chiar un reper pentru repetiții. Şi fac parte din spectacol. Fără ei nu s-ar mişca „miraculos” nimic.

Mai există asemenea trupe?

Teatrul Odeon are o trupă foarte bună, care încă își păstrează structura asta foarte unitară, dar bineînțeles că lucrurile s-au schimbat. Şi avem şi o echipă tehnică extraordinară. Într-adevăr, actorii colaborează mai mult ca înainte cu alte teatre. Dar e imposibil să nu te bucuri că joci şi că te întâlneşti cu diferiţi oameni şi cu diferite texte.

Ai început să lucrezi şi în teatrul independent. „Bella și Cavalerul fără nume“ o piesă din facultate, e montată chiar de fratele tău, Vladimir Anton.

„Bella și Cavalerul fără nume” este un spectacol pe care l-am lucrat la Teatrul de Comedie. A fost examenul de licență al fratelui meu. L-am jucat la Comedie de vreo 10 ori, în festivalul „Comedia ține la tineri” și apoi nu l-am jucat vreo 3 ani, dar n-am renunțat la el și am reușit să-l reluăm, cu ajutorul lui Geo Remeş, la Godot Cafe-Teatru.

E o bucurie enormă că pot să joc acest spectacol. În primul rând, e întâlnirea cu băieții, cu Lucian Iftimie şi cu Tudor Aaron Istodor. Sunt doi actori minunați cu care ador să joc.

Şi-mi place foarte mult şi spatiul de acolo. Iar textul este minunat. Cred că e genul ăla de spectacol în care o să fim cu toţii trecuţi de vârsta personajelor şi noi o să tot vrem să-l jucăm. Să sperăm că aşa va fi.

Cum este să lucrezi cu fratele tău?

El e genul de regizor care are foarte mare grijă de spectacol și de actorii lui. Vine la toate reprezentațiile, discutăm, vedem ce a fost bine, ce a fost rău. Cred că ne place să nu se termine spectacolul pentru noi. La început mi-a fost greu, pentru că mi-a fost frică să mă dezgolesc total în fața fratelui meu, dar cred că atunci am înţeles că nu prea ai cum să „păcăleşti“. Am încredere oarbă în el şi îmi doresc să lucrez cu el toata viaţa.

Şi acum mă simte de fiecare dată când sunt pe arătură într-o scenă. Cred că e cel mai bun spectator-reper al meu. În „Bella şi Cavalerul fără nume” este vorba despre doi frați şi un cavaler care se îndrăgosteşte de soră.

Este un text foarte frumos. Are o poezie aparte care cred că e necesară în momentul ăsta prin care trecem cu toţii, conectaţi la internet, la aplicaţii şi la tot felul de alte invenţii moderne care ne fac să fim din ce în ce mai străini unii faţă de ceilalţi.

Ioana Anton

La ce proiecte mai lucrezi?

Acum repet pentru spectacolul „Poveste despre tatăl meu“, în regia lui Gelu Colceag, la Teatrul Odeon.

Despre film şi despre teatru spuneai că sunt două lumi diferite, cu acelaşi fond.

M-a întrebat cineva care este diferența dintre actorie de teatru și actorie de film. Habar n-am. Important e să fii cinstit 100% și să încerci să gândești în structura aceea, pentru că, într-adevăr, filmul are altă structură.

Se dă „acţiune“ şi trebuie să ţii cont de tot, în câteva secunde de filmare. În teatru, chiar dacă nu se dă acțiune în acele câteva secunde, ești acolo, cheia e la tine, eşti mult mai stăpân pe situație. La film am simțit că ai niște ţinte foarte clare şi foarte sigure şi atunci trebuie să ţii cont de foarte multe lucruri exterioare, care te ajută să ajungi acolo.

E fascinant cum reuşiţi să îi dați voi viață unui personaj, de fiecare dată.

Se zice că există o memorie a corpului: dacă faci de o sută de ori un gest, corpul la un moment dat știe unde să se ducă singur. Probabil și personajele, reprezentațiile, se întorc undeva în subconștient. E foarte interesant cum „refaci” de fiecare dată la fel și în acelaşi timp diferit. E o discuție care nu cred că are un răspuns, dar munca ta cu tine e cea mai importantă.

Şi după aceea lucrul cu echipa…

Partenerii mă ajută să fiu altfel faţă de spectacolul trecut. Ce se întâmplă în jurul tău este la fel, dar e foarte diferit. Percepţia e alta.

Cât de diferită este percepția pe care o aveai față de meserie, la 19 ani, față de cea pe care o ai acum?

S-a schimbat. E foarte dificil să nu vii cu prejudecăți, cu concepțiile tale, deși e absolut imposibil să nu-ți faci un traseu al tău, să nu începi să ai un gust al tău, o intuiție a ta.

Cred că trebuie să ai încredere în ce ai câștigat şi să folosesti câştigul cât poţi de bine. Ca un fel de investiţie pe care o faci. Când mă surprind pe mine cred că revin la percepţia pe care o aveam când aveam 19 ani.

Ziceai tu că tinerii au calitatea asta, de a fi un material maleabil.

Ar trebui să fim aşa la orice vârstă. În ziua de azi, teatrului îi lipseşte puţin curaj, dar e loc de foarte multe lucruri: teatrul independent, teatru-dans, teatru de apartament, teatru clasic, contemporan.

Cât de important e feed-back-ul publicului?

Este foarte important. Publicul face ca fiecare reprezentatie să fie diferită. Şi trebuie să nu încerci să păcălești sala, ci să poți să fii receptiv la ce ai făcut tu, la ce primești de la partener și la ce primești de la sală. Ziceam de chimia între regizor și actor, cred că e chimie şi între spectator şi spectacol.

Cât de importantă e critica de teatru?

Nu suntem tot timpul cei mai buni, nu suntem tot timpul cei mai frumoși sau extraordinari. Eu, în general, dacă am primit critică proastă ştiu că am primit-o pentru că aşa trebuia, nu pentru că am fost nedreptățită. Plus că mă şi distrez citind.

Ai terminat la clasa domnului Florin Zamfirescu. Ce te-a învăţat profesorul tău?

Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu el. Cred că de la el am învățat un lucru foarte important: în momentul în care un regizor vine și îți propune ceva, să nu-ți fie teamă să mergi pe propunerea care ți se dă, să fii deschis către niște propuneri ale unor personaje sau ale unui text până la capăt.

El e un actor genial, care se pliază perfect pe propunerile regizorale. Şi uite că am avut norocul să joc cu el într-un proiect de teatru tv, „O noapte furtunoasă”. M-a mai învăţat să nu întârzii la repetiții, asta e într-adevăr sfânt.

Ce sfaturi ai dai unui tânăr care vrea să dea la teatru?

Să dea numai dacă vrea. La admitere te întreabă de ce vrei să te faci actor? Eu nu am dat un răspuns foarte clar, dar ştiu că am spus că nu știu încotro m-aș îndrepta cu altă meserie.

Trebuie să fii conștient de ceea ce înseamnă teatrul, din perspectiva ta. Intri într-o lume total necunoscută, care îți rezervă foarte multe surprize plăcute, dar si tristeţe. Anii de facultate sunt cei mai importanți, pentru că poți să greșești, să fii penibil, să poţi să fii prost, să nu-ți fie teamă că ești judecat și privit.

Când eram studentă, aveam un simţ al responsabilităţii parcă prea mare. Acum îmi dau seama ce frumos e să nu ştii în ce direcție să o iei, să fii în dificultate cu personajele tale.

Ce faci înainte de un spectacol?

Îmi place să fiu la teatru mult mai devreme. Dacă se întâmplă să întârzii, îmi bate inima mai repede şi încep să mă panichez. Trebuie să stau puţin în linişte înainte.

Simt nevoia să mă deconectez de ce e afară. Îmi place să nu fie încă nimeni, să nu fie agitație. Şi vorbesc cu bunica la telefon, de fiecare dată. Îmi urează baftă în ruseşte.

Voi, actorii, aveți parte de tot felul de descoperiri.

Da, și ce e frumos e că descopăr din ce în ce mai des că este vorba de o meserie, o profesie. E o păcăleală, pe care noi încercăm să o facem cât mai bine. Într-adevăr, trebuie să apelez la cât mai multe lucruri adevărate din mine, să caut şi să mă surprind, dar mă duc acasă şi îmi dau seama că asta e meseria mea.

Dacă nu mi-aş aminti asta, cred că aş lua-o razna. Recunosc că nu reuşesc de fiecare dată să fiu atât de lucidă. Mă fură „meseria”.

Unul dintre actori mi-a spus să nu vorbim niciodată după spectacol.

După spectacol ești foarte fragil. Te judeci. Eu mă încarc cu emoția celor două ore. Ca spectator, mi s-a întâmplat după „Năpasta“ lui Afrim să nu vreau să vorbesc. De plăcere.

Foto cu Ioana Anastasia Anton – Mihai Zgondoiu şi Vladimir Anton

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

19
/08
/16

INTERVIU La 25 de ani, Editura Nemira are casă cu grădină; trei câini, trei pisici; peste 1500 de autori publicați. Entuziasm, limonadă rece. Și un director general doar oleacă mai bătrân decât ea: Ana Nicolau.

15
/08
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Actriță, tânără, douăzeci și doi de ani, masterandă, categoric talentată. Joacă déjà la Godot, în “Sâmbătă: averse!”. Interpretează o jurnalistă. Iulia joacă bine, matur, inteligent, fără trac. O credeam mai în etate. Am văzut-o, am plăcut-o, am remarcat-o, după care puteți constata și dumneavoastră - am întâlnit o fată cu simțul umorului, fără fasoane, sinceră, care știe bine și cine e și unde vrea să ajungă.

13
/08
/16

Vara aceasta le-a adus constănțenilor și turiștilor șapte zile magice de teatru, prin Festivalul Internațional de Teatru „Miturile Cetății”. Teatrul de Stat Constanța și Piața Ovidiu au devenit spațiile în care publicul a fost martorul unei frumoase călătorii teatrale, dar și al unei întoarceri în timp, odată cu această primă ediție.