Irina Răchiţeanu Şirianu: „Gimnastica mea intelectuală preferată este poezia”
http://www.ziarulmetropolis.ro/irina-rachiteanu-sirianu-gimnastica-mea-intelectuala-preferata-este-poezia/

Astăzi, actriţa de la pagina 1 este Irina Răchiţeanu Șirianu (1920 – 1993), care a iubit rolurile de tragedie şi s-a autodefinit ,,un actor de cursă lungă”.

Un articol de Monica Andrei|6 Martie 2014

MEMORIA CULTURALĂ Irina Răchiţeanu Şirianu (1920 – 1993) rămâne în amintirea spectatorilor aşa cum spunea Ion Sava: „Un actor-medium, transpus până la descărnare, capabil să meargă fără să atingă scândurile pe care calcă, în stare să-şi acorde vocea la harfele eoliene…”

„Nu-i vom vedea aievea fiinţa aparent calmă, ascunzând un tumult interior, ochii clari vorbind prin tăcerea privirii, profilul de prinţesă egipteană. Îi vom auzi vocea cu inflexiuni adânci, râsul timid din fonoteca de aur, o vom reîntâlni în frânturi de imagini filmate, mărturii ale efemerei existenţei de actor, cu zbuciumări şi bucurii puţin ştiute ale spectatorilor”, scria Adriana Fianu în România Literară, la 15 octombrie 1995, când inima actriţei s-a oprit pentru totodeauna.

„Tip de frumuseţe meridională de o excepţională bândeţe aparent liniştită. Ce aparent liniştită frumuseţe are Irina!” îşi spunea în 1965 Mihai Berechet, când a invitat-o la el acasă, la o cafea, ca să-i propună rolul Ginei Beiu, „o cochetă fără scrupul, fără apartenenţă socială şi eminentă spărgătoare de fericiri conjugale”.

Irina a fost în copilărie o fetiţă timidă şi complexată. „Am avut norocul să fiu descoperită şi îndrumată de profesoara Popovici, care provenea dintr-o familie de actori din tată în fiu şi au jucat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi”.

A absolvit Actoria în 1942, la clasa Mariei Filotti, care a îndrăgit-o foarte mult. I-a avut colegi de clasă pe: Raluca Zamfirescu, fiica marelui dramturg, Ion Henter, Ion Manolescu, Eugenia Bădulescu, Corina Constantinescu.

A absolvit facultatea în vreme de război, când evreii erau deportaţi, cerul era poluat fonic de alarme şi nimeni nu era sigur dacă se va trezi în patul lui a doua zi. În această atmosferă cruntă, lumea încă mergea la teatru. Pe scenă jucau actorii, iar afară, pe trotuare, moartea trecea boemă întinzând mâna oricui.

A debutat în travesti şi în Coana Chiriţa. A jucat la Teatrul din Sărindar, apoi la cel de la Comedie; în 1947 devine angajată la Teatrul Naţional, nu doar ca actriţă, ci şi ca societar.

Se căsătoreşte cu Vintilă Rusu Şirianu, deşi avea 29 de ani, iar scriitorul 52. Pentru că n-au locuit împreună o vreme (el era la Reşiţa, ea juca la Bucureşti), şi-au trimis scrisori înflăcărate de iubire, alintându-se Dusetin şi Dusetina.

Citiți și: Leopoldina Bălănuță: ,,Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai”

Într-un ultim interviu, Rodica Mandache o întreabă dacă oamenii mai au nevoie de teatru. Irina răspunde răspunde: „Oh, da, asta e o întrebare dureroasă. Mă zbat în neştiinţa de a reda răspunsuri. Teatrul nu poate merge înainte decât dacă e înaintea vremurilor. Dacă-şi învaţă spectatorul să existe; ori noi suntem un şir în urma vremurilor, care sunt prea grăbite, parcă. Vremurile aleargă şi-ar vrea şi teatrul românesc să alerge, dar picioarele lui au gută. Poate e nevoie de altă formă de teatru! În epoci de mari transformări au existat şi mari animatori revoluţionari. De exemplu, îi văd ca animatori, în viitor, pe regizorii Tompa, Măniuţiu, Purcărete.”

La aproape două decenii de la moartea actriţei, previziunea este confirmată, dovadă că artista şi-a parcurs cariera cu ochii deschişi, nicio clipă pradă iluziilor, dând teatrului tot ce avea mai bun din viaţa ei.

 Gânduri despre teatru

● „Numai atunci când regizorul şi actorul «cresc» împreună creaţia este organică şi adevărată.”

● „Sunt un actor de cursă lungă. Avansez în etape, simt nevoia să analizez mult, îmi place să navighez cât mai îndelung pe apele rolurilor mele. Nu mă satur niciodată de ele. De-a lungul carierei mele, mi s-au schimbat metodele; când eşti tânăr, ai un soi de lăcomie, te năpusteşti la impulsul inspiraţiei; am învăţat să nu mă mai reped. Acuma am răbdare, acuma cresc, ştiu să mă conduc mereu altfel, după cum e piesa, după raportul în care mă găsesc faţă de ea. E extrem de importantă această autocunoaştere.

● ,,Mi-am format o metodă, graţie căreia pot să mă încumet să «atac» un rol în minimum de timp. Sunt roluri care se refuză de la început, în care trebuie să termini prin a învăţa textul, altele te obligă să-l înveţi de la început, fiecare cuvânt aduce nuanţa lui. Citesc foarte mult piesa, mereu şi mereu, dincolo de repetiţii. Subliniez: piesa, nu numai rolul meu. Actorul trebuie să-şi «aproprieze» piesa ca pe un întreg, să-i înţeleagă toate determinările interioare, să circule familiar prin universul ei.”

● „Actorul trebuie să se elibereze de doza de infantilism, de inconştienţă în relaţia cu profesia lui, să se gîndească la locul său în teatru. E o încercare care cere sacrificii, care-ţi impune un regim de viaţă aspru, cu renunţări, cu părţi aride. «A fi în formă» e o obligaţie sportivă; trebuie să renunţi uneori la mâncare, dacă rişti să te îngraşi; la o ţigară – sau la mai multe – pentru că îţi alterează vocea, la îndelungile şuete la un pahar – pentru că asta moleşeşte viaţa, îţi macină timpul, îţi coboară cota internă. Într-un cuvânt, o permanentă gimnastică fizică şi spirituală. Autolaborator. Gimnastica mea intelectuală preferată este poezia: din 1946 n-a trecut un an să nu lucrez un recital, e o excelentă metodă de investigaţie profesională, de autocunoaştere.”

● „Am râvnit întotdeauna la rolurile de tragedie: Medeea, Fedra… Se spune că, în epoca noastră, a dispărut rasa tragedienilor, că predispoziţiile actoriceşti pentru tragedie se diminuează, involuează. Fiecare epocă reacţionaează în faţa tragicului cu o sensibilitate proprie şi specifică. Exemplele care pe mine m-au uluit, care mi-au deschis o poartă vastă către înţelegerea acestei esenţe tragice moderne sunt: Paul Scofield, Aspasia Papathanassiou şi Irene Papas în film.”

Citatele sunt extrase din volumul „Cu ochii deschişi sau Irina Răchiţeanu Şirianu”, de Constantin Paraschivescu, apărut la Fundaţia Camil Petrescu.

Foto Irina Răchițeanu Șirianu: cinemagia

Citiţi şi:
04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Până să devină angajată a Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1947, a făcut parte din numeroase companii teatrale şi din trupa de operetă a lui Veliamir Maximilian, unde a jucat alături de Leonard, „Prinţul Operetei”. În teatru, i-au plăcut întotdeauna rolurile de caracter, pentru că nu se credea frumoasă. A jucat alături de Ion Iancovescu, Mişu Fotino, Birlic şi mulţi alţii. 

03
/03
/15

MEMORIA CULTURALĂ Sandina Stan s-a născut şi a crescut la Iaşi într-o familie de artişti: “mama avea darul cântului şi un frate - pe cel al mânuirii arcuşului”. După ce a terminat liceul şi anunţând că vrea să se înscrie la Conservator, părinţii i-au spus că lucrul acesta poate să fie admis doar dacă îşi mai ia o licenţă. Astfel, a urmat în paralel cursurile de la Conservator şi pe cele de la Drept.