Istvan Teglas: Teatrul experimental există în România
https://www.ziarulmetropolis.ro/istvan-teglas-teatrul-experimental-exista-in-romania/

Zona experimentală ne atrage, iar – dacă avem noroc -, putem să ne lovim de ea. Nopţi întregi în pădure, dormit pe podea, dezbrăcat în frig, cu puţină mâncare şi fără apă; toate astea pentru bucuria de a experimenta în artă.

Un articol de Istvan Teglas|25 ianuarie 2014

Zona experimentală ne atrage, iar – dacă avem noroc -, putem să ne lovim de ea, spune actorul Istvan Teglas. „Nopți întregi în pădure, dormit pe podea, dezbrăcat în frig, cu puțină mâncare și fără apă; toate astea pentru bucuria de a experimenta în artă”.

„Diferența între un produs născut dintr-un experiment și un produs creat la comandă, este că, la cel născut din experiment, contează drumul înspre – adică chinul nașterii, cum se spune – și mai puțin contează produsul final. Acesta poate fi mai valoros uneori decât produsul creat la comandă, care însă începe să prindă valoare din moment ce drumul înspre el a luat sfârșit.

Nevoia, dar și imposibilitatea de a mă transforma într-o maimuță de experiment și de a trăi pentru/prin/din asta m-au făcut să adopt acest mod de a căuta mereu diversitatea în lucru și în proiecte. Spectacolele din zone și cu concepte diferite îmi hrănesc această nevoie a căutării și mă ajută să am măcar falsa senzație că evoluez.

Recunosc că mereu am fost atras de necunoscut, de pericol și de aventură. Și dacă am posibilitatea să trăiesc senzațiile astea prin artă, înseamnă că n-am greșit adresa.

Bineînțeles că nu trebuie să mă dau peste cap mereu, cel puțin nu la propriu; nu toate spectacolele trebuie să aibă același efect. Doar să simt că acolo, în dedesubtul lucrurilor, indiferent cât de puțin, – dar mereu – fierbe ceva.

De toate astea e legat cuvântul „provocare”, care ar trebui să existe acolo în orice propunere primită sau făcută. Nu numai la nivel artistic, ci și la nivel uman.

Și eu mă transform în timpul procesului unui proiect, adică în primul rând eu mă transform, nu numai cel pe care îl joc devine realitate. Iar dacă procesul a fost unul fericit, uit tot ce am știut vreodată despre mine, devin altcineva, uman vorbind, și dacă am și noroc, descopăr și noi lucruri.

Istvan Teglas

„Cuvântul provocare, care ar trebui să existe în orice propunere primită sau făcută”, spune Istvan Teglas

Iar personajele, în cazul în care e nevoie de a interpreta personaje, toate sunt din lumi diferite; a le pune unul lângă celălalt sau a le compara ar fi absurd.

Cum zona experimentală are diferite forme de exprimare, de aceea am amintit adineaori de personaje, ai libertatea de a alege să creezi sau nu un personaj. Variațiunile sunt probabil infinit. Cele care îmi plac cel mai mult sunt atunci când inventezi un personaj ca să te ascunzi în spatele lui. E o păpușă pe care o mânuiești din întuneric; publicul vede păpușa, adică personajul, și i se pare total credibil – se mișcă, se miră.

Însă publicul deștept te vede și pe tine în spatele personajului-păpușă. Am văzut mari actori și artiști pe scenă așa; probabil e un fel de a ascunde durerile mari în spatele cuiva când devin insuportabile; din cauza acestui dublu, celor care au ochi să vadă și urechi să asculte, li se deschide o altă dimensiune.

O altă variațiune care mi-a plăcut este când nu ai niciun personaj, doar te lași deschis și aștepți. Nu încerci nimic. Iar când vine momentul te lași luat, purtat. Ceea ce urmează e ca o cădere în hău. Dacă ai ajuns până aici, nu mai e cale de întoarcere. Te ia cu el. Ai reușit să deschizi o ușă înspre dimensiunea aia? Ești responsabil să te arunci în ea.

Acolo descoperi lucruri de care nu știi și totuși le știi, vezi fețe pe care nu le cunoști și totuși le cunoști, trăiești lucuri pe care ai senzația că nu le-ai trăit niciodată. Revenirea din variațiunea asta e foarte grea, pentru că te hipnotizează. Seamănă cu o descriere de spiritism.

Majoritatea acestor momente se întâmplă într-o fază de început. Din păcate însă, publicul nu prea are ocazia să asiste la ele.”

Textul de opinie aparține lui Istvan Teglas, actor.

Foto cu Istvan Teglas – Elena Simion

07
/08
/23

Termeni precum doliu, pierdere, angoasă, suferință, nostalgie aparțin zonei afectului, individul trecând, în anumite momente ale vieții lui, prin această arie aproape sinonimică.

09
/07
/23

TESZT e uneori o nuntă pe o scenă. E o fată care plânge. O îmbrățișare în întuneric. O tărie pe care o bei ca să-ți faci curaj în fața adevărului. TESZT e uneori un cuvânt pe care îl așteptai, un om pe care îl admiri, care are în spatele lui alți 100 de oameni pe care îi admiri.

19
/07
/22

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieșită din comunism, perspectiva unei călători în America, și nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

10
/03
/22

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta și victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureștene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.