Iubiri care au făcut istorie. Regele Ferdinand şi prinţesa Martha Bibescu
http://www.ziarulmetropolis.ro/iubiri-care-au-facut-istorie-regele-ferdinand-si-printesa-martha-bibescu/

Serialul despre iubirile care au intrat în istorie continuă cu povestea de dragoste dintre un prinţ timid, educat în stil nemţesc – Ferdinand, şi o principesă tânără, cu ochii pătrunzători – Martha Bibescu. A fost o idilă ,,secretă”, pe care toată lumea o ştia.

Un articol de Monica Andrei|6 Mai 2014

IUBIRI CARE AU FĂCUT ISTORIE Respins după căsătorie de către Maria, Ferdinand şi-a îndreptat atenţia în altă parte. N-a avut niciodată intenţia să divorţeze (primise o lecţie sentimentală dură, ştia că este căsătorit cu tronul României), însă a iubit două femei: Martha Bibescu şi o actriţă.

Martha Bibescu, născută Lahovary, căsătorită cu prinţul George Bibescu, făcea parte din protipendada românească de sfârşit de secol XIX, în Bucureşti. Era o copilă când a ajuns în apropierea viitorului monarh al României, şi, după ce a crescut, a căpătat o siguranţă de sine potrivită unei frumuseţi tulburătoare pe care o observaseră mulţi.

Una dintre persoanele cucerite de chipul ei încântător a fost Carmen Sylva, regina României, care, de la moartea unicei fiice, a adoptat o maternitate generală, fără distincţie de ordin social sau sex.

Regina o întrebase dacă doamna Lahovary ar fi consimţit să pozeze pentru o serie de picturi pentru Mănăstirea Curtea de Argeş. „Întrucât sora mea mai mare nu fusese invitată – va scrie Martha în memoriile ei – părinţii nedorind să stârnească gelozie între noi, au anunţat pe unchiul Leon (Mavrocordat), devenit şeful misiunii militare a regelui Carol I, că dacă regina dorea să-mi facă portretul, trebuie să-l facă şi pe a lui Jeanne.

Regina a consimţit. În fiecare dimineaţă mergeam cu guvernanta noastră franţuzoaică la atelierul reginei. Eram încântate de această vacanţă.” (Documentele Bibescu – Biblioteca Naţională a Franţei)

Ajungând în familia regală, Martha era adolescenta frumoasă, care avea să-l cucerească pe prinţul moştenitor Ferdinand de la o vârstă destul de fragedă, precum şi pe frumoasa lui soţie, prinţesa Maria, care va scrie în ale sale memorii: “Martha promitea să devină frumoasă şi visa încă de pe atunci onoruri. Oamenii cu cariere nemaipomenite o atrăgeau irezistibil pe fetiţa cu ochi căprui, mari şi vii, curioasă să ştie tot. Foarte inteligentă, se bucura de o memorie prodigioasă căreia nu-i scăpa nimic. Alături de ea mă simţeam că mă aflu în prezenţa cuiva mult mai în vârstă decât mine. Acest copil cu ochii pătrunzători şi cu un spirit veşnic treaz nu avea nimic naiv în persoana sa”. (Regina Maria – “Povestea vieţii mele”). Prinţesa Maria era cu 11 ani mai mare decât Martha.

Prinţul Ferdinand, om timid până la tăcere, scrupulos până la sacrificiu şi neîndemânatic până la a face gafe în public, s-a ataşat de Martha la început, pentru ca, în timp, să dezvolte o legătură sentimentală în stil nemţesc care a durat până la moartea lui.

În corespondenţa lor, multă vreme s-a manifestat pe un ton cavaleresc, chiar părintesc, ca şi cum ar fi scris unei surori; se confesa, trecându-şi speranţele şi găsind înţelegere, pe care propria lui soţie de alt neam şi rit, pretenţioasă şi uneori ciudată, nu le îndeplinise.

De o pudoare sălbatică şi educat să nu-şi exprime emoţiile în public, prinţul n-a lăsat să transpară ceva care ar fi depăşit limitele bunei prietenii. De la vârsta de 12 ani, Martha devine prietena prinţesei Maria şi însoţea cuplul în multe dintre deplasări, chiar şi în vacanţe.

„Ne duceau zilnic pe mine pe mama şi sora mea la picnicuri, într-un loc sau altul, de pe coasta mării, la Constanţa. Aceste excursii ne distrau grozav. Prinţesa Maria amuzată de verva mea de copil îmi cerea să mă îmbrac pentru această ocazie în costume de marinar.” (Prinţesa Bibescu, “Imagini din Épinal”)

O idilă secretă, știută de toată lumea

Devenise de ceva timp prinţesa Bibescu, când, la 13 februarie 1907, la primul bal al Curţii de la Bucureşti, Martha dansează cotilionul cu prinţul Ferdinand. Este punctul de atracţie al tuturor privirilor, spre plăcerea răutăcioasă a curtenilor încântaţi să incite gelozia celor două femei.

La plecare, directorul Teatrului Naţional îi şopteşte la ureche: “Când aţi trecut sala alături de prinţesa Maria, toată lumea v-a comparat şi am fost întrebat care este cea mai frumoasă. Am răspuns că prinţesa, dar am gândit ca toţi, adică dumneavoastră sunteţi”. (Ghislain de Diesbach – “Prinţesa Bibescu”)

De atunci, de câte ori era în ţară (Martha Bibescu călătorea des prin Europa), regele Ferdinand obişnuia să tragă la Mogoşoaia (unde locuia Martha), neînsoţit de consoarta sa, ca să mai uite de politica ce umplea prea mult mintea unora şi buzunarele altora.

Prinţesa era satisfăcută de această idilă regală pe care o întreţinea de ani buni, în paralel cu dragostea ce o purta şi altor bărbaţi din lumea diplomaţiei europene.

Iată ce-i scrie regele Ferdinand, la 21 iunie 1921, prinţesei: “Am trăit în această săptămână cu o amintire scumpă în inimă, amintirea momentelor încântătoare şi cu adevărat fericite pe care am avut bucuria să le petrec cu dumneata, scumpă Martha, în această scumpă Mogoşoaia, un nume care trezeşte în inima mea doar amintiri plăcute, comunităţi de gânduri, sentimente de afecţiune, şi, îndrăznesc să cred, de cea mai adâncă înţelegere şi dragoste…” (Martha Bibescu – “Jurnal”)

“Nu-i aşa că nu m-ai crezut astfel?” o întreabă regele pe castelana de la Mogoşoaia, venită în vizită la Scroviştea, unde Ferdinand, măcinat de cancer, îşi trăia ultimele zile din viaţă. După moartea sa, îi lasă ca amintire o tabacheră de aur cu incrustaţii de pietre preţioase.

O dragoste adâncă şi sinceră, recunoscută public

În 1927, Martha Bibescu era deja o scriitoare consacrată, cu multe volume publicate la Paris. În România veneau doar ecouri, pentru că prinţesa răsfăţată se plimba des prin Europa; deşi iubea Anglia, a doua sa casă era în Oraşul Luminilor.

Sub imperiul emoţiilor, foarte afectată de moartea suveranului, îi consacră acestuia un eseu, pe care-l intitulează „O victimă regală”; textul punea în lumină drama vieţii unui rege timid, măcinat de dilema credinţei lui catolice (obligat să trăiască într-o ţară de rit ortodox) şi constrângerile raţiunii de stat, precum şi dificultatea de a alege între doua patrii: cea unde s-a născut şi cea unde a fost obligat să trăiască; eseul amintea și de pasiunea Regelui pentru botanică, domeniu destul de ignorat, de care nu ţinea seama nici anturajul său.

Eseul vede lumina zilei în revista pariziană „L’Ilustration”, ca apoi să fie preluat de revista americană „Saturday Evening News”; a declanșat un uriaş succes, ce antrena calde elogii din partea unora și maligne critici din partea altora.

Adresându-i o scrisoare, la 21 ianuarie 1928, Paul Claudel îi recunoaşte calităţile de scriitoare: „Aţi făcut din acest suveran un martir şi un sfânt, deoarece a fost un renegat, şi un sperjur de şase ori! Apostazia şi sperjurul sunt crime îngrozitoare, pe care în calitatea mea de catolic, consider că nu se pot ierta” .

Ca reacţie împotriva articolului publicat, la Bucureşti, într-un cotidian apare un articol unde este acuzată “crimă de les-mejestate”. Soţul său, Valentin Bibescu, care era preocupat mai mult de amantele lui numeroase, îi şopteşte discret că s-ar duela cu patronul publicaţiei. Ca răspuns, Martha îl imploră să nu o facă, să lase limbile otrăvite să trăncănească glorios şi fără folos. Duelul nu are loc.

Martha Bibescu: Voi fi înţeleasă abia prin 1998!

Între prinţesa scriitoare şi George Duca, fiul lui I. G. Duca (fost prim-ministru şi ucis de către legionari) are loc un schimb de scrisori, prin care prinţesa recunoaşte ceea ce ştia toată lumea, dar neoficial: dragostea ei solidă, adâncă şi sinceră pentru regele decedat. George Duca apreciază remarcile despre rege din eseul Martei ca fiind penibile, scriindu-i de la Geneva, la 25 august 1927:

„Aţi avut prilejul să-l cunoaşteţi bine pe regele Ferdinand, posedaţi un frumos talent literar şi, mai ales, această limbă unică, limba franceză, iată, dar, trei raţiuni care au putut să vă îndemne să trasaţi un magistral portret frumoasei figuri care a fost: Ferdinand-Victor-albert-Meirand.

Însă – şi vă rog să-mi iertaţi vinovata sinceritate – mi se pare că aţi dorit să faceţi cunoscut publicului francez în mai mică măsură ce a însemnat regele României, decât care au fost relaţiile intime ale prinţesei Bibescu cu familia regală a ţării ei!

Căci, după ce iei act de incontestabila frumuseţe stilistică a articolului, de cele câteva pagini evocate, rămâi cu o penibilă impresie despre figura regală! Aţi acoperit-o, doamnă de ridicol, – iată de ce nu vă voi ierta, ceea ce noi tinerii nu v-o vom ierta niciodată!

N-avem dreptul să împingem până acolo sinceritatea şi snobismul în faţa unui mormânt abia acoperit – ce adăposteşte trupul neînsufleţit al celui ce trebuie să fi crezut în prietenia unei femei atât de inteligente. Credeţi, doamnă, că un Bibescu ar fi făcut mai bună figură decât acest rege cu urechi evreieşti, cu mers şovăielnic din cauza băuturii şi care asigura regelui Carol atât un succesor, cât şi unul care-l punea într-o lumină mai bună??? Degeaba subliniaţi «martiriul», «Holocaustul», publicul internaţional nu va reţine cu plăcere, decât caricatura, nu portretul! … Semnat: George Duca”

În 30 august 1927, de la Grand Hotel “Bagnoles – de – l ’Orne”, Martha Bibescu îi răspunde lui George Duca şi-i spune, printre altele:

„… voi fi înţeleasă abia prin 1998… Cu toate astea, mişcată de marea dumitale sinceritate, îţi răspund, cu tristeţe. Crede-mă, eu l-am iubit pe regele Ferdinand şi l-am cunoscut mai bine decât oricare dintre voi, iar portretul lui îl va ajuta să trăiască, departe, în adevărata-i lumină… Indignarea dumitale îmi arată tânăra dumitale ignorare a condiţiilor unei opere vii.

Doreşti un portret fără umbră. Dar un portret fără umbră nu înseamnă nimic…. Articolul meu a fost publicat cu entuziasm de „Saturday Evening Post”, cea mai mare revistă din America (2.600.000 de abonaţi) şi în urma acestui articol, mi-au cerut alte şase cu acelaşi subiect!

În aceeaşi revistă americană apar acum memoriile Herminiei, a doua soţie a ex-Kaiserului. Şi cu toate astea, articolul meu, socotit mai bun, a avut întâietate şi cinstea de a fi anunţat pe copertă. … „Cuvântul”, ziar românesc, mă acuză, că mi-am publicat articolul «aux frais de la Princesse!» (pe cheltuiala prinţesei). Când îţi spun că suntem un neam de invidioşi!…

Regele cunoştea perfect viziunea mea specială asupra lui şi, departe de a-l ofensa, ea îi părea conformă cu sentimentele mele, încât mi-a dăruit, până la sfârşit, afecţiunea lui, cum îmi dovedeşte ultima-i scrisoare, datată 7 iulie… Şi când mă gândesc că tatăl dumitale m-a sfătuit mereu să-mi descriu viaţa, după cum o şi fac, iar scrisoarea lui Georges Duca din 1927 o să figureze în Memoriile mele. P. S. Am să te necăjesc spunându-ţi că cel mai mare editor din Franţa mi-a solicitat dreptul să publice acest portret al regelui pe hârtie imperisabilă? Adio, George! Semnat: Prinţesa Martha Bibescu.”

La finalul scrisorii, prinţesa adaugă ecouri, constând în pasaje din scrisorile pe care le-a primit în urma publicării articolului. Cei din jurul regelui nu sunt singurii nemulţumiţi. Regina Maria s-a supărat că se vorbea mai mult despre defunct şi nu despre dânsa în acel articol, ceea ce aduce o răcire în relaţiile dintre cele două femei.

Dacă regele Ferdinand a trăit în secret o iubire pasageră pentru o actriţă (episod foarte scurt) şi pentru Martha Bibescu (o dragoste pentru toată viaţa), Regina Maria n-a fost mai prejos; vom vedea în episodul următor care sunt iubirile ei nenumărate.

Foto Regele Ferdinand si Martha Bibescu: wikipedia

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 1 of 2012345...1020...Last »