Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion’s – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.
Un articol de Georgeta Filitti|15 iulie 2016
Jockey Club a luat fiinţă în 1875, la iniţiativa unui diplomat britanic şi sub patronajul Regelui Carol I. Încurajarea creşterii cailor de rasă a fost principala raţiune de a fi a elitistului club. În acelaşi timp, şi desigur la fel de însemnată ca această îndeletnicire, era ţinuta morală a membrilor săi. Un vot împotrivă anula şapte voturi pentru, când un postulant cerea intrarea în club. Cu sediul central la Bucureşti şi filiale în provincie, Jockey Club a înregimentat tot ce însemna „oameni de cal” în România şi deopotrivă elite în specialitatea lor. De la Rege la generali, oameni politici, de afaceri, medici, pictori, jurişti, diplomaţi ca şi străini de marcă au populat acest club al cărui ultim sediu, pe strada Episcopiei nr. 9, are o poveste fascinantă, asemeni altor case bucureştene încărcate de istorie.
Pe un loc pierdut la cărţi de un împătimit al jocului, arhitectul G.M. Cantacuzino a ridicat o construcţie graţioasă pe două nivele, în acord cu ambianţa locului – în preajma Ateneului Român.
Mobilat confortabil, cu o bibliotecă valoroasă de specialitate şi numeroase ziare venite din lumea întreagă, serviciu de catering asigurat de firma Capşa, Jockey Club era un loc de întâlnire predilect al aristocraţiei bucureştene.
Dar aceasta era doar faţada administrativă, am zice, căci viaţa clubului prospera datorită cailor şi curselor de alergări de pe hipodromul de galop de la Băneasa. Construit de alt arhitect de seamă al ţării, Ion Berindei, în 1906, hipodromul a însemnat valorificarea inteligentă a unui potenţial azi pierdut. E vorba de caii pur sânge, cu pedigree, pe care se paria, unde se acordau premii substanţiale ca şi o întreagă instalaţie pentru îngrijirea preţioaselor animale. Padocuri, piste, locuri de antrenament, cântare, cabinete veterinare, proprietari, crescători, pariori, jockei (purtând însemne cu numele proprietarului), un public entuziast din care nu lipseau femeile, cochete, gata mereu să facă parada modei – toate au constituit o pare dinamică a oraşului.
Dintre sutele de membri rămâne memorabil Alexandru Marghiloman şi calul său A One, având tricolorul ţării drept culoare a jockeului.
Să amintim că dragostea pentru cai a românilor s-a manifestat şi în creşterea celor destinaţi curselor de trap, adică atelaţi la o trăsurică – sulky – condusă de un driver. Hipodromul de la Ploieşti era profilat pe cursele de trap.
La Bucureşti, între alţi împătimiţi ai creşterii cailor de pur sânge destinaţi curselor a fost generalul George Moruzi. El a dispus prin testament ca cenuşa să-i fie îngropată la potoul pistei de pe hipodromul Băneasa.
Doar că soarta a fost neîndurătoare atât cu dorinţa generalului cât şi cu instituţia ca atare. În 1946, gărzile patriotice ale lui Petru Groza au vandalizat sediul; peste 15 ani, hipodromul a fost dărâmat, cu toate instalaţiile lui; clădirea din strada Episcopiei a devenit restaurantul Butoiul, apoi gazdă a Uniunii arhitecţilor şi, în sfârşit, un rentabil magazin de circuit închis, Comturist, pentru protipendada comunistă.
Caii au vieţuit neştiuţi, neantrenaţi în crescătoriile din ţară – dacă n-au ajuns, destui dintre ei, la abator.
Încercările de după 1989, lăudabile ca intenţie, n-au putut da roadele aşteptate. Recuperatori, dezvoltatori imobiliari, samsari, şoferi ce s-au pretins reîntemeietori ai Jockey Clubului (fără să facă deosebirea între calul de galop şi cel de trap), intermediari de tot felul ca şi procese rămase şi azi în aşteptare au făcut ca trufaşul club de odinioară să se cantoneze în sediul său, împărţit cu un restaurant foarte căutat, unde membrii săi… aşteaptă. Ce?
Nu refacerea unei lumi apuse, cu politeţea, exigenţele morale, apolitismul declarat şi opulenţa care i-a îngăduit să crească animale valorând milioane de dolari. Dar măcar putinţa întrupării celor 80 de hectare minime necesare funcţionării unui hipodrom de galop. Până atunci, Bucureştiul rămâne singura capitală europeană fără hipodrom, sursă impresionantă de bani, de locuri de muncă şi mai ales de prestigiu – altul decât cel al fabricării celui mai mare steag ori cârnat din lume.
FOTO: delcampe.net
