Judith State: „Când se înalță cortina, îmi dau seama că sunt unde trebuie să fiu“
http://www.ziarulmetropolis.ro/judith-state-cand-se-inalta-cortina-imi-dau-seama-ca-sunt-unde-trebuie-sa-fiu/

Judith State este un artist independent, care a studiat dansul din copilărie. A terminat facultatea de Limbi străine si in prezent poate fi văzută pe scena Teatrului Odeon din Bucuresti.

Un articol de Judy Florescu|13 Decembrie 2014

Cu o alură asemănătoare unui manechin, cu o voce comparabilă cu a unor cântărețe internaționale, cu o expresie facială demnă de inclus în roluri pe marile ecrane, Judith State spune despre ea că este un dansator profesionist, căreia îi place să învețe în permanență și să se perfecționeze în meseria sa.

Să vorbim despre cel mai nou spectacol în care joci, „West Side Story“. Cât au durat repetițiile? Care a fost procesul de selecție a distribuției?

Ca să citez din spectacol – de durat, a durut. Eu m-am alărurat echipei complete ulterior formării ei, după începerea repetițiilor. Actorii au început să repete din 18 august, iar eu eram plecată din țară la momentul respectiv, ca și în cel al selecției. M-am alăturat undeva la începutul lunii septembrie, deci ei repetau deja de 2 săptămâni. Repetițiile au durat și au durut la propriu pentru ca se țineau de dimineața și până seara într-un ritm halucinant, cum ar trebui să se întâmple de fapt la fiecare proiect. Spre marea mea fericire, s-a muncit pe brânci.

Cât de greu este să participi și la crearea coregrafiei unui spectacol, dar și să apari în spectacol?

Nu a fost atât de greu, în cazul acesta cel puțin. Bănuiesc că pentru Răzvan Mazilu a fost greu, pentru că pe umerii lui a stat greutatea creerii spectacolului, a regiei, viziunii, a schimbărilor pe care le-a adus variantei originale.. Din punctul meu de vedere nu a fost nevoie de o detașare – acum interpretez, acum creez, acum regizez și văd totul, cumva, de sus. Eu am fost lângă el, l-am ajutat, și nu mi-a fost atât de greu. Apariția noastră în spectacol este una care la început nu a fost luată în calcul, fiind o măsură de urgență și, cred eu, cea mai fericită. Eu mă bucur foarte mult că dansez.

Ai jucat vreodată accidentată?

O singură dată am avut o entorsă gravă la gleznă chiar înaintea premierei de la Depeche Dance tot de la Odeon, tot cu Răzvan Mazilu alături de noi pe scenă. Am jucat cu glezna învinețită și umflată, dar ăsta sper să fie ultimul caz și unicul.

A juca accidentat este un fel de încercare pentru dansator?

Eu cred că da. Depinde de multe aspecte. Din punctul meu de vedere, într-o situație de spectacol care deja a fost scos la vânzare ai o obligație față de public; în momentul în care alegi să faci meseria asta, indiferent de ce se întâmplă în viața ta personală, atunci când ai intrat pe ușa teatrului, lași totul acolo, pentru publicul care vine să te vadă. Știu că sună ca un mare clișeu, dar chiar cred asta.

Unii oameni amână o treabă pentru că îi doare un deget, și voi dansați cu gleznele rupte.

Asta zic: în momentul în care alegi calea asta cred că e o obligație față de tine însuți, față de public, față de meserie însăși.

Ai studiat și la Broadway Dance Center. De ce nu ai rămas în Statele Unite?

Sunt mai multe motive. E un întreg șir de conjuncturi care mă face să rămân acasă de fiecare dată. N mă văd trăind în altă parte. Este ceva care întotdeauna mă va trage înapoi acasă. Cuvântul „acasă” e cheia. Am plecat de mult ori și voi pleca în continuare să experimentez, să studiez, să merg la workshop-uri, să cunosc alți oameni, dar sunt convinsă că de fiecare dată voi reveni. E mai important să fiu aici, cu energia cu care rezonez de fapt.

Cum ți se pare evoluția dansului din ultimii 10 ani? Mie mi se pare că dansul a devenit destul de popular.

Mie nu mi se pare. Și din păcate simt că sunt prea puțini cei care vin din urmă. Întotdeauna e chestia asta că vin tinerii, ridică mai mult nivelul și-l duc mai departe. Din păcate ăsta este un lucru pe care eu l-am sesizat și pe care îl simt, dar sper să greșesc: că nu prea vine nimeni din urmă.

De ce crezi că se întâmplă acest lucru?

Cred că nu sunt încurajați, că nu există un sistem care să susțină nu numai dansul, ci arta, în general. Și, din păcate, nu există profesori. Cumva am senzația că se pierde încet-încet tot ce susține arta, dansul în România, și e păcat. Nu simt că evoluează, ci că se risipește.

Vrei să spui că era mai bine acum 10 ani?

Nu știu dacă era neapărat mai bine sau nu știu ce înseamnă mai bine. Îmi aduc însă aminte că în trecut exista o anumită rigoare. Așa cum era sistemul, cel puțin în liceul de coregrafie exista un standard. Acolo intra un anumit gen de persoană. Era totul mai sever, mult mai drastic. Azi, pierzându-se cumva interesul, s-a ajuns în punctul în care pentru  a se ocupa un număr de locuri se acceptă orice elev.

Nu mai există rigoarea aceea de a fi într-un anumit fel și am observat asta mergând în diferite ocazii să văd elevii dansând în cadrul concursurilor naționale. Programa a rămas aceeași, dintotdeauna. În afară de balet clasic, dans românesc și ceva dans contemporan nu se întâmplă nimic. Am fost la UNATC să asist la cum se lucrează la un spectacol de licență și m-am speriat.

Ai fost în juriul de licență UNATC. Cum a fost acea experiență?

Am văzut câțiva tineri talentați și dornici să facă, de care m-am bucurat cu sufletul. Dar, pe scurt, oamenii care ar trebui să-i învețe pe tineri nu cred că sunt ăia care ar trebui să fie. Nu sunt profesori.

Dar tu faci niște cursuri.

Da, fac la WASP dans contemporan pentru începători.

Pot să spun că ești profesor?

Nu! Nu mă consider profesor. Sunt un dansator profesionist, sper, care împărtășește tot ce știe, cu o mână de oameni. Nu am avut dintotdeauna pornirea asta și nu m-am considerat niciodată pregătită pentru latura asta, mai ales provenind dintr-o familie de profesori și văzându-i cum sunt – niște pedagogi prin execelență. Mi s-a propus odată să predau la o școală de dans. N-am simțit. De obicei merg foarte mult pe ceea ce simt. Nu am rezonat cu spațiul, cu ideea în sine, nu am crezut că aș fi potrivită să fac asta. Dar ulterior, după ce s-a deschis WASP, condus de Andreea Căpitănescu, am început să țin cursuri acolo.

Andreea Căpitănescu ți-a propus să ții cursuri la WASP?

Da, ea a venit cu propunerea. WASP e un spațiu care mă inspiră, un spațiu profi din toate punctele de vedere. Am făcut prima dată un curs deschis, gratuit, să vedem dacă oamenii vin, dacă există interes în acest sens. Au venit și de atunci predau laWASP.

De câțiva ani predai?

Nu aș spune de câțiva ani, pentru că de anul trecut am început. Tot prin WASP am ajuns să le predau elevilor liceelor de  coregrafie din Cluj și Bacău, (unde am și terminat liceul) și pentru mine a fost o mare bucurie.

Și după liceu ai dat la coregrafie?                   

Nu! Am dat la Jurnalism și la Limbi Străine. UNATC-ul nu a fost o variantă. Am fost inspirată din punctul acesta de vedere.

Le-ai făcut pe amândouă?

Am rămas la Limbi Străine. Nu aș fi avut timp să le fac pe amândouă pentru că în același timp începusem să dansez în televiziune, dar cred că nici nu aș fi vrut. (zâmbește).

De ce nu ai rămas în televiziune?

În televiziune nu mi-am găsit locul. Nu prea rezonez cu zona asta comercială și nu pentru că aș avea ceva împotriva ei, nicidecum, ci mai degrabă împotriva felului în care este perceput și făcut la noi. Nu este peste tot la fel, am văzut emisiuni televizate în care comercialul este ridicat la rang de artă și totul este la un alt nivel din toate punctele de vedere. Dar la noi, din păcate,  direcția este kitsch, cât mai mult, cantitate în defavoarea calității, vulgaritate…

De aceea ai preferat să te duci în teatru?10841116_10204524665849400_1373331301_np

În teatru e cu totul altă lume, altă energie, altceva. Se lucrează mult mai mult din interior și sufletesc și al creierului. Nu e totul imagine. Deși când mergi la un spectacol de teatru vezi scenografie, costume, lumini și un concept întreg, totul este (mai mult sau mai puțin) estetic. Doar că nu ăsta e esențialul, există (aproape) întotdeauna un mesaj și totul servește întru transmiterea acestui mesaj. Ori în televiziune nu există măcar un minim de conținut, e totul o carcasă goală.

Ce părere ai despre efemeritatea unui spectacol de teatru?

Eu cred că un spectacol bun rămâne chiar dacă nu se mai joacă. Atunci când ceva te impresionează foarte puternic, acel „ceva”, acel spectacol revine în tine la un moment dat. Cu cât acest interval de timp este mai mare, cu atât spectacolul respectiv „trăiește” mai mult și, la un nivel subconștient, își face treaba, se așază în tine. Și tot în această distanță de timp se măsoară, cred, și valoarea lui.

Cum să facem ca spectacolele bune să învingă bătălia cu timpul?

Păi cred că am răspuns deja. Dar dintr-o latură mai palpabilă, cred că problema noastră este că fiecare aleargă dintr-un proiect într-altul, toți suntem într-o căutare continuă de altceva. Dansatorii renunță la un proiect ca să meargă la altul. De exemplu, Depeche Dance este un spectacol de care oamenii întreabă și în ziua de azi. El a murit de la sine pentru că eram 9 dansatori și în timp… eu am plecat în America, altul a primit o ofertă în străinătate și s-a dus și tot așa…

De ce s-a dus?

Pentru că la noi, dacă vrei să faci ceva mai mult, nu prea ai ocazia. Nu e infrastructura asta susținută, cum în alte părți există. Afară îți permiți să joci într-un singur spectacol un sezon întreg, pentru că acel spectacol se joacă în fiecare seară iar la sfârșit de lună respiri normal, trăiești. Abia ai timp dacă vrei să faci și altceva. Ori la noi se întâmplă atât de puține chestii, încât în momentul în care apare ceva, te duci de nebun, pentru că vrei să faci, sau trebuie să faci! Aici de exemplu, nu ai cu cine să te antrenezi. Mie îmi lipsește ca aerul chestia asta.

Care sunt coregrafii pe care îi ai cel mai aproape de suflet, de la care ai învățat, din afară și din țară?

Primul care îmi vine în minte este Massimo Gerardi, cu care în timp am legat un raport strâns atât profesional cât și personal și de la care am învățat foarte multe. M-au impresionat puternic, până în suflet, German Jauregui si Inaki Azpillaga. Mi-a făcut enormă plăcere să învăț de la Brice Mousset, Jared Jenkins, Neil Schwartz și Dana Foglia (New York). În țară, singurul coregraf cu care am colaborat și de la care am învățat un sac de lucruri este Răzvan Mazilu. Am avut norocul să lucrez cu el, să-l văd în acțiune, să observ și să învăț.

Cum v-ați cunoscut?

Ne-am cunoscut la sfârșitul spectacolului Urban Kiss de la Operetă, unde, plină de emoții, m-am dus și am dat mâna cu el. Îl vedeam tot timpul într-o lumină, cumva intangibil. Îmi aduc aminte că m-a frapat la momentul respectiv naturalețea și starea de optimism cu care mi-a vorbit. Mi-a spus: „am auzit că faci flashmob-uri. Dacă mai faci, te rog să mă chemi și pe mine.”

În capul meu s-a creat o ruptură – nu mi-l imaginam vreodată dansând în mijlocul străzii sau vrând să facă ceva de genul ăsta. Ulterior acestei întâlniri s-a întâmplat audiția pentru spectacolul Depeche Dance, la care m-am dus. Eu merg la orice audiție chiar dacă simt că nu am nici o șansă (așa era) sau nu aș vrea neapărat să fiu în proiectul respectiv, dar pentru întâlnirea cu coregraful fac asta de fiecare dată.

Ce ai învățat de la domnul Mazilu în acești ani de colaborare?

Cel mai puternic mi-a rămas în minte de la el – tocmai pentru că m-a surprins – asta: când circumstanțele te doboară, dacă ai încredere și știi că ce ai de făcut e bine, te ridici, te scuturi, zâmbești și mergi mai departe.

Acum ești angajată la Teatrul Odeon?

Nu am fost angajată niciodată. Sunt colaborator al Teatrului Odeon și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Este unul dintre cele mai frumoase teatre din București, din toate punctele de vedere, nu doar ca aspect – de la echipa tehnică și doamnele cabiniere până la doamna directoare, toată lumea acolo are o anumită energie.

Tot acolo am văzut Magnetic Fields, un spectacol în limba engleză.

În limba engleză pentru că a fost conceput ca un proiect pentru Germania. Nu ne-am gândit nici o secundă că va fi un proiect de lungă durată. Este prima mea coproducție, o coproducție între subsTANZ,  (compania lui Massimo Gerardi) și DaDans (umbreluța mea). A fost foarte bine primit de public, un spectacol pentru care personal nu am făcut nici un pic de promovare în afara câtorva statusuri pe facebook.

În ziua premierei mă întrebam emoționată dacă o să fie public sau nu, am rugat-o pe tanti Natalița de la casa de bilete să-mi spună cum stăm cu locurile vândute și – ca să-l citez pe Răzvan Mazilu – s-a stat și pe bec. S-au pus rânduri extra, s-a stat și pe margini. A fost un succes. În urma acestui succes a venit propunerea teatrului de a continua cu spectacolul în stagiune, dar din păcate nu a fost să fie pentru noi, pentru că unul dintre dansatori nu mai poate să facă parte din proiect.

Nu se poate face o înlocuire?

Este nevoie de un anumit gen de performer ca să simți și să-ți poți asuma acest spectacol. A fost un proiect al cărui casting a fost foarte riguros. E un spectacol care te solicită nu doar fizic, ci și la nivel emoțional. Un spectacol la care la final, după ce se stinge lumina, eu chiar simt că acela a fost ultimul sunet și ultimul gest pe care am putut să le scot din mine. Spectacolul a fost creat cu și pentru noi. Să vină acum cineva din exterior și să-l băgăm în pantofii celui care nu mai este, nu ar fi la fel. Nu este vorba doar despre niște pași care trebuie făcuți. E mai mult decât atât. Eu chiar simt că „Magnetic Fields” a fost spectacolul nostru – al lui Mircea, al Ioanei, al Vandei și al meu.

Foto cu Judith State: Liviu Ștefan, arhivă personală Judith State

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »