Astăzi se împlineşte un secol de la naşterea lui Julio Cortázar (26 august, 1914, Bruxelles, Belgia – 12 februarie, 1984, Paris, Franţa), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai realismului magic sud-american.
Un articol de Petre Ivan|26 august 2014
Când Cortázar avea patru ani familia sa a revenit la Buenos Aires unde au locuit într-un cartier numit Banfield. După ce și-a încheiat studiile la Universitatea din Buenos Aires, a devenit profesor de literatură franceză la Universitatea din Cuyo, Mendoza, la jumătatea anilor ’40.
În 1951, opunându-se ascensiunii regimului lui Perón, Cortázar a emigrat în Franța, unde a locuit până la moarte. Din 1952 a lucrat ca traducător pentru UNESCO. Între proiectele sale de traduceri se numără o versiune spaniolă a romanului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, și a povestirilor lui Edgar Allan Poe, iar influența acestuia asupra povestirilor sale este unanim recunoscută.
La bătrânețe a devenit intelectual de stânga și a susținut cauza acesteia în America Latină, și a lăudat revoluția cubaneză a lui Castro și programul mișcării sandiniste din Nicaragua.
A fost căsătorit de trei ori, cu Aurora Bernárdez (în 1953), Ugné Karvelis și Carol Dunlop. Julio Cortázar a murit de leucemie și a fost îngropat în Cimitirul Montparnasse.
Julio Cortazar – Volume de povestiri
Prezențe (1938)
Bestiario(1951)
Sfârșitul jocului (1956)
Armele secrete (1959)
Povești cu cronopi si glorii (1962)
Toate focurile, focul (1966)
Urmăritorul și alte povestiri (1967)
Insula la amiază și alte povestiri (1971)
Octaedrul (1974)
Cineva in trecere pe aici, (1977)
Un oarecare Lucas (1979)
Cât de mult o iubim pe Glenda (1980)
Ceasuri nepotrivite (1982)
Autonauții de pe cosmopistă (1983)
Celalalt cer
Julio Cortazar – Romane
Șotron (1964)
Examenul (1950)
Premiile (1960)
Fantomas contra vampirilor multinaționali (1965)
62 : model de asamblat, (1968)
Cartea lui Manuel, (1974)
Julio Cortazar – Scenarii de film
Blow-up, în regia lui Michelangelo Antonioni
Casa ocupata, în regia lui Vladimir Albu.
Foto cu Julio Cortazar – Wikipedia