Mă numesc Andrei Crăciun, am treizeci şi unu de ani, împliniţi miraculos pe 23 iulie 2014, în ciuda, poate chiar în dispreţul, tuturor celor întâmplate în decursul vieţii mele. Cel puţin o dată inima mea a fost ţinută în funcţiune în mod artificial.
Un articol de Andrei Crăciun|6 noiembrie 2014
Sunt ziarist. Ziarist, adică: în fiecare zi din ultimii zece ani am scris un text publicat. Am scris despre: supraviețuitori din războaie, supraviețuitori din lagăre de concentrare, curve, surori medicale, filantropi, persoane cu dizabilități, leproși, sportivi, aurolaci, hoți, oameni fără adăpost, copii care n-au ce să mănânce, copii de bani gata, regi, președinți, actori, scriitori, șoferi, scriitori-șoferi, taximetriști, vatmani, arabi, chinezi, africani, latino-americani, bone, călugări, medici, bolnavi incurabil, orbi, poeți, alcoolici, luptători pentru pacea mondială, criminali, politicieni, naivi, revoluționari, impostori, oameni de succes, oameni care n-au cunoscut niciodată succesul, îndrăgostiți, călăi, torturați și toți ceilalți, pe care i-am uitat.
Scriu articole de ziar, poezii, nuvele și un roman în care ucid toate personajele secundare și care nu va fi publicat niciodată. Toate au aceeași valoare – îndoielnică. Toate sunt autentice. Am girat texte care au băgat oameni în pușcărie. Nu am regretat niciodată aspectul. Îmi iubesc mai ales mama. Am fost implicat în multe, prea multe, afaceri sentimentale. Toate s-au sfârșit prost. Nu sunt căsătorit. Nu am copii. Regret.
Religios, sunt botezat creștin, în fapt am rămas veterotestamentar. Politic, sunt un excesiv al centrului, venit dinspre stânga tinereții nu chiar revoluționare, dar nici lipsită de utopie. Cultural, sunt filosemit, educat la București și la Tel Aviv, deși mai degrabă pe stradă, la periferie, unde, sărac, am locuit dintotdeauna. Am absolvit mai multe facultăți din mai multe universități. Înjur mult. Vorbesc urât. Scriu frumos. Am fost premiant în toții anii mei de instrucție școlară. Nu mi-a plăcut școala. Prefer cărțile oamenilor. Vorbesc șase limbi străine și mă pregătesc să pot să spun la fel despre a șaptea. Nu știu niciuna bine.
Psihologic, sunt depresiv, cu tendințe suicidare, am manii și pusee nejustificate de entuziasm. Prima dată am vrut să mă ucid la șapte ani. Ultima dată la douăzeci. De unsprezece ani îmi amân nejustificat suprimarea. Colecționez abțibilduri cu fotbaliști care participă la Cupele Mondiale de fotbal. M-am îmbătat cu vin într-o speluncă din Petroșani, cu un miner din Vale.
Nu sunt nici pesimist, nici optimist. Structural, sunt un sceptic cu simțul umorului. Fac parte dintr-o organizație secretă inexistentă. Scriitorul meu preferat este, încă de când aveam opt ani, Radu Cosașu.
Călătoresc mult, deși nu-mi place să călătoresc. Sunt născut în zodia leului și chiar am un caracter leonin, căruia, din păcate, nu-i ofer toate drepturile. Cel mai mult îmi plac viețile frumoase. Scriu cronici de teatru, cronici de cinema și cronici de meciuri de fotbal. Nu mă feresc de exercițiile de sinceritate. Nu am citit niciodată nimic mai bun decât “Ecleziastul”. Citesc zilnic două sute de pagini și scriu una singură. Cred că orice eseu este o autobiografie. Am publicat un volum de publicistică în care nu cred, dar de care nici nu mă pot dezice. Cum am ajuns așa?
Sunt suma celor pe care i-am întâlnit, chiar și a celor cărora le-am tăcut.
În Ecleziastul, capitolul I, versetul 5 stă scris: Soarele răsare, apune și aleargă spre locul unde răsare din nou.
În Santorini, Grecia am văzut un orb privind un asfințit de soare. Nu i-am spus niciun cuvânt. Mă gândesc des la el. Mă întreb dacă știe, dacă poate ști. Mă întreb: dacă ar ști, i-ar păsa? Cine era orbul?
În Ecleziastul, capitolul I, versetul 7 stă scris: Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.
În Santiago de Chile, Chile stau singur într-o gară. Aș vrea să iau un tren sau măcar un microbuz, ceva, orice!, și să mă îndrept spre Valparaioso. Aș vrea să văd de acolo oceanul, aș vrea să văd de-acolo de ce marea nu se umple niciodată. Mi-ar plăcea să mor în Valparaiso. Nu m-am dus.
În Ecleziastul, capitolul I, versetul 13 stă scris: Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
În Tel Aviv, Israel încerc să scriu de la dreapta la stânga. Învăț cuvinte noi pe care știu că nu le voi spune niciodată decât străinilor. Citesc într-o limbă veche. E o trudă pe care nu mi-o înțeleg. Plătesc prețul nu inteligenței, ci curiozității mele. De ce fac asta? Nu găsesc niciun răspuns. Aș vrea să Îl întreb, poate chiar să Îl iau de guler pe Dumnezeu. Găsesc tristă constatarea că dacă nu ai niciun Dumnezeu pe care să Îl iei de guler îți rămâne puțin în viață.
În Ecleziastul, capitolul I, versetul 15 stă scris: Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.
În Beijing, China, într-o noapte, am exploatat un om. Ploua. Chinezul avea o ricșă. I-am impus, contra unui pumn de arginți, să mă ducă la hotelul unde locuiam. Tot drumul, toată ploaia, toată noaptea, mi-a fost scârbă de mine. Am văzut toată strâmbătatea lumii, am văzut că nu o pot îndrepta. Unde e chinezul din noaptea de la Beijing acum? De ce lipsește? De ce nu e aici? De ce nu pot să îl trec la număr? Zorii dimineții următoare ne-au prins bând bere Tsingtao pe bordură. El vorbea mandarină. Eu vorbeam română. Niciodată n-am înțeles mai bine un om. În București, România, două anotimpuri mai târziu, mă durea încă nedreptatea. Am aflat că niște chinezi, bărbați tineri, au fost alungați de la locurile de muncă și stau, sub zăpadă, în fața Ambasadei. Am fost acolo și le-am dat ghete și singura haină cu adevărat groasă pe care o aveam. Am umblat toată iarna cu o geacă subțire, îndurând frigul, încercând să-mi împac sufletul. N-am reușit. Începusem să visez la o haină nouă, ca în “Mantaua” lui Gogol. Și sufletul tot nu mi s-a împăcat.
În Ecleziastul, capitolul I, versetul 17 stă scris: Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.
În București, România, într-o toamnă, am urcat până la ultimul etaj al unui bloc de zece etaje, de la celălalt capăt al orașului. Veneam dinspre Spitalul 9, îl însoțisem pe noul meu prieten, nebunul, acasă. Acolo, nebunul m-a invitat să zburăm împreună, garantându-mi că el știe să zboare. I-am răspuns că eu nu știu. Nu i-am scris niciodată viața. N-am știut cum. M-a mai sunat uneori, să-mi spună că sunt singurul în care are încredere, să spun adevărul. Nu l-am spus. Am fost un prost.
În Ecleziastul, capitolul II, versetul 18 stă scris: Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea.
Ies din curtea casei mamei mele, în care nu locuiește nimeni. În jur e doar câmpul. Am strâns toate articolele publicate de mine în ziarele vremii mele. Le-am decupat. Le dau foc și mă uit cum ard, literă cu literă, cuvânt după cuvânt, căci niciun folos n-au adus. Simt toată greutatea slavă a cuvântului deznădejde.
În Ecleziastul, capitolul III, versetul 16 stă scris: Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate.
Îl ascult pe omul acesta, deși știu cine este omul acesta. Oameni au murit pentru că el a fost slab și a fost laș. Ar fi trebuit să împartă dreapta judecată. Îi văd nelegiuirea în ochi. Nu pot să nu îi spun ce cred. Nu se înfurie, nu mă dă ușă pe afară. Îmi zâmbește un zâmbet de hienă. Plec și e frig. Se întâmplă într-una dintre lunile acelea mizerabile pe care climatul temperat-continental le-a dat țării noastre. Îmi ridic gulerul pardesiului. Mi se face și mai frig.
În Ecleziastul, capitolul IV, versetul 10 stă scris: Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!
În București, România, în Vatra Luminoasă, toamna. Sunt aici să scriu despre dragostea dintre doi tineri orbi. Îi văd sprijinidu-se. Niciunul nu cade. În Tel Aviv, Israel, prietenul meu regizor, nonagenar, înaintează greu la brațul soției sale, aproape nonagenară și ea. Când rămânem doar noi îmi spune că se teme în fiecare zi ca soția sa să nu-și rupă un picior, fiindcă nu e atentă pe unde umblă. Dacă ea își rupe un picior, vor cădea amândoi, îmi explică. Știu eu ce e iubirea? Nu-i răspund prietenului meu. Sunt singur pe un continent străin.
În Ecleziastul, capitolul V, versetul 15 stă scris: Cum a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce, şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui.
Sunt la pușcărie, la Poarta Albă, în Constanța. Sunt aici ca să îl văd pe Alin, un aurolac, pozat gol cu mulți ani în urmă, pe când România nu era nici în NATO, nici în Uniunea Europeană și era plin de aurolaci goi pe străzi. L-am căutat pentru că povestea lui e importantă și spunea ceva despre devenirea noastră. Imaginea aurolacului a făcut înconjurul lumii, a vrut să ne arate de barbari și lui ar fi trebuit să-i schimbe viața, dar nu i-a schimbat-o. Primul loc unde m-am gândit că ar putea fi Alin era pușcăria. Aici și e. Sunt cu un amic, reporter, care a urmărit mult timp cazul. Îl ascultăm amândoi. E fericit, e mai fericit decât noi. Ne interpretează o manea. Își face planuri despre cum va fi când se va întoarce în libertate, despre cum o va lua de la capăt, de la zero. De la zero! Noi nu știm ce să îi spunem. Mergem apoi la un concert pe care îl dă Corina Chiriac în sala de festivități a pușcăriei. Corina Chiriac își începe recitalul cu melodia “Opriți timpul”.
În Ecleziastul, capitolul VII, versetul 1 stă scris: Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii.
Sunt în Cimitirul Bellu. Mă reculeg la crucea unui om despre care am scris într-un ziar central. A murit la nouăzeci și șase de ani, într-o zi de vară. Îi las o floare peste mormânt și îmi dau seama că nu am întâlnit niciun om care să nu-l fi recunoscut exact așa cum era: singurul om demn până la ultimele consecințe din viața fiecăruia dintre noi. Sunt cardiac, îmi simt de multe ori inima gonind. Trebuie să mă opresc lângă un zid, să-mi trag sufletul, să-mi consult pulsul, să accept cine sunt eu cu adevărat. Pe drumul spre casă, inima mea bate încet, aproape normal.
În Ecleziastul, capitolul VIII, versetul 15 stă scris: Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă fericire pentru om sub soare decât să mănânce şi să bea şi să se înveselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub soare.
Sunt în Havana, Cuba. E cald. Stau la coadă, ca să schimb dolari americani în pessos cubanezi. La coadă, din senin, oamenii încep să danseze. Dansez cu oamenii. Unul are o sticlă de rom și o împarte celorlalți. Ne împărtășim din romul cubanezului al cărui nume nu-l vom afla niciodată. Cineva scoate un pumn de bomboane și le dă semenilor săi, oamenii. Mă gândesc chiar la zilele vieții pe care mi le-a dat Dumnezeu sub soare.
E 2014, e toamnă și eu scriu textul acesta ca să nu uit nimic din cele adevărate. Sunt în București, România. Soarele strălucește. Sunt la o grădină de vară, deși anotimpul e altul.
La o masă alăturată un artist dă un interviu unei televiziuni naționale. Tocmai spune că în tinerețe Brâncuși a fost un dobitoc. Îmi comand o bere și o beau. Ce aș fi fost dacă n-aș fi fost ziarist?, îmi vine să mă întreb. Dar nu mă întreb. Zâmbesc. Sunt fericit.
Trăiesc viața, deși e deșertăciune, și o știu, și am văzut-o pe străzile secundare din Edinburgh, în cârciumile din Budapesta și în bordelurile din Amsterdam, în berările din Santiago și în cartierele bogaților din Lima, în restaurantele austere din Minsk și într-un local cu specific etiopian din Bruxelles, în ploaia londoneză și în căldura eternă din Tenerife, în metroul din Madrid și pe stadioanele părăsite din Efes, în Barcelona și Palestina, în portbagajul mașinii care m-a dus în Transnistria, în cafenelele Parisului și în nopțile de la Roma, în domul din Koln și pe podurile de pe râul Arno, în Florența, pretutindeni, peste tot pământul, unde am umblat în trena meseriei mele.
Numele meu este Andrei Crăciun. Am treizeci și unu de ani. Am văzut toate cele câte sunt pe lume și am găsit că totul este deșertăciune. Sunt ziarist. Întâlnesc oameni – adolescentele englezoaice de la Auschwitz, gondolierul din Veneția, un marinar care a scăpat din flăcări pe Bosfor, chinezul care pedala în jurul lumii – și îi scriu. Nu știu să fac altceva. Și tot ce fac este deșertăciune.
