Lari Giorgescu: un bilanţ la treizeci de ani
https://www.ziarulmetropolis.ro/lari-giorgescu-un-bilant-la-treizeci-de-ani/

Lari este angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti. Anul acesta împlineşte treizeci de ani. Am făcut un interviu-bilanţ. Ce nebunii a făcut tânărul Lari până acum? La ce a lucrat? Ce lecţii a învăţat pe drum? Ia să vedem.

Un articol de Andrei Crăciun|10 august 2016

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Scumpe Lari, te întreb direct: ai fost şi dumneata, tânărul nostru actor, huiduit, s-au aruncat ouă şi roşii în tine pe scenă?
(râde) Nu-mi aduc aminte să fi fost huiduit vreodată sau să mi se fi sugerat să mă dau jos de pe scenă.

Niciun „Du-te, nene, acasă, că ne plictiseşti!” ?
Nu, nu, nu. Niciodată nu mi s-a întâmplat asta. Vreau să spun că până în anul II de facultate am făcut teatru de stradă, street performance. În anul II de facultate, împreună cu doi colegi, mergeam la festivalurile medievale din ţară, şi ne făceam momentele: ei cântau la tobă şi făceau tot felul de acompaniamente muzicale; eu stăteam în mâini – învăţasem de la o trupă de francezi să fac elemente de acrobaţie, să merg pe picioroange, să jonglez cu foc, să mă dau peste cap şi să fac ca tot soiul de exhibiţii…

Deci, deşi student, nu mureai de foame.
Nu!  Am avut şansa să văd Europa aşa. Adică mai întâi am mers prin ţară, pe la festivaluri, cu ei şi am văzut că merge lucrul ăsta chiar şi în România – puneam pălăria jos – după care am optat să mergem în Europa şi să facem un tur de continent. Ca student, puteai să faci un circuit cu trenul. Plăteai 200 de euro şi mergeai cu trenul în toată Europa, pentru 30 de zile. Şi am plecat  şi am făcut chestii de street performance. Şi ne puneam pălăria jos…

Şi cine dădea cel mai bine? Neamţul?
Da, cred că în Germania, la München, am făcut cei mai mulţi bani, dar cu adevărat nu câştigam mai mulţi bani decât să ne plătim, de pildă, hostel-ul la care eram cazaţi…

Şi să mâncaţi, eventual.
Da. Şi pentru că am optat să mergem în oraşele cele mai populare, cum sunt Amsterdam, Barcelona, Bruxelles, Praga, Viena…

Era şi concurenţă mare?
Era o concurenţă incredibil de mare! Şi asta a fost şi partea neplăcută a lucrurilor.

În ce an se întâmpla treaba asta?
Cred că prin 2007.

Acum nouă ani. Erai tânăr, erai în putere.
(Râde) Da, aveam 21 de ani!

Şi ai stat 30 de zile, ai văzut Europa.
Cam aşa, 30-şi-ceva de zile. Am fost la Veneţia, la Marsilia – ne-am plimbat, pur şi simplu, toţi trei.

Şi ce fac acum colegii dumitale?
Vlad Udrescu este proaspăt angajat al Teatrului Naţional din Craiova, iar Mihai Prejban este veteran între angajaţii Teatrului Evreiesc din Bucureşti.

Deci profesează şi ei.
Profesează, da.

Amintiri plăcute din acea perioadă ai acumulat?
Da, foarte plăcute! Păi na, mi-aduc aminte că şi dormeam unde apucam, o dată şi în gară… Da, cam asta a fost până să fac teatru instituţionalizat.

LARI S-A PLIMBAT TOATĂ NORVEGIA PE BICICLETĂ. CĂLĂTORIA S-A FILMAT

Regrete din tinereţe? Sau ai făcut tot ce trebuia să facă un tânăr?
Cred că am făcut mai tot ce trebuia să facă un tânăr. Am plecat şi în Norvegia, cu bicicletele, am făcut un film despre expediţia asta, am făcut 3700 de kilometri.

Ai mers de aici până în Norvegia cu bicicleta sau cum?
Nu, am mers cu avionul, dar Norvegia este foarte mare, de trei ori mai mare decât România, cred, şi am mers din Oslo până spre Nordkapp.

Cine v-a pus pe voi să faceţi treaba asta?
Nimeni, am făcut-o de capul nostru!

Tot actori?
Nu, un scenograf, Vladimir Turturică, el a făcut tot traseul ăsta, adică el a venit cu ideea asta şi tot el a proiectat traseul. Doar eu cu el am mers. Am filmat toată expediţia şi am făcut un film pe care ni l-au cumpărat cei de la Dolce TV – ei au fost şi sponsorii evenimentului.

Şi s-a dat la televizor?
S-a dat, da.

În ce an a fost asta?
Prin 2012. Eu am făcut şi televiziune multă.

LARI, TELENOVELELE ŞI TELEVIZIUNEA

Ce televiziune? Telenovele?
Urma să joc un rol principal în „Om bogat, om sărac”. Cu producătorul convenisem că pot să merg şi la facultate şi să vin şi la filmări. Când am început filmările mi s-a spus că n-am cum să ajung şi la şcoală – se repetă de dimineaţa până seara şi mi-ar fi imposibil să merg la facultate. M-au terminat! La final, m-au înţeles şi au acceptat să reziliez contractul şi să nu mai filmez.

Ai ales facultatea atunci, în locul gloriei efemere şi al banilor.
Da. Mi-aduc aminte că erau foarte mulţi bani pentru mine. Tocmai pentru că eram îndoit, i-am rugat  să mă lase să-mi termin facultatea. Ca să mă motiveze, fără ca eu să încerc să negociez asta, mi-au oferit o sumă de bani mai mare chiar decât a unor actori angajaţi în teatru, atunci. Şi pentru mine a fost uimitor, adică ştii cum e, aveam 20-21 de ani, numai dintr-un sezon puteam să-mi cumpăr un apartament în Bucureşti sau o garsonieră, cel puţin.

Te scotea din foame telenovela.
Ceea ce era colosal! Încet-încet, îmi dădeam seama că nu e bine ce fac… Într-un final, cei de la PRO TV m-au înţeles şi m-au lăsat în pace. De atunci, n-am mai lucrat cu ei. Dar imediat după asta am făcut emisiuni la Televiziunea Română, ceea ce m-a ajutat să trăiesc, o perioadă. Făceam emisiuni culturale pentru tineri, sâmbăta, pe TVR 2.

Cum ai ajuns dumneata acolo?
Un producător, Camelia Boştină, m-a văzut în spectacolul lui Gigi Căciuleanu, „Oui Ba Da”, de la Teatrul de Comedie. A venit la mine şi m-a întrebat dacă nu aş vrea să vin la o audiţie pentru prezentatori de televiziune. Şi am zis: „Cum să nu? Vin!”, şi m-au luat. Şi am făcut asta.

Cât?
Trei-patru sezoane, iar imediat după asta, ducându-mă la Gala Tânărului Actor şi luându-mi premiul acolo, mi-au propus să fac o emisiune pe TVR Cultural. Şi am făcut o emisiune cu Alex. Ştefănescu.

Până a murit TVR Cultural.
Da, patru ani de ani de zile am făcut o emisiune care se numea „Tichia de mărgăritar”.

În ce an ai luat dumneata premiul?
În 2008 cu un fragment din spectacolul „Pozia visului” de Miriam Raducanu, spectacol pe care, într-o altă formă, îl joc şi astăzi la unteatru.

LARI, OPTIMISMUL, VIITORUL

Cum te vezi dumneata în viitor, cu ce speranţe?
Mari!

Mari? Pe ce te bazezi?
Pe optimism. Bine, am şi momente de slăbiciune, dar fundamental am o fire optimistă. Eu cred că lucrurile or să fie din ce în ce mai bune.

Şi aici la noi, în ţara noastră?
Da, da, da. Îmi place România, deşi am meciuri zilnice cu problemele pe care le are.

Poţi să-mi dai şi o perspectivă bazată pe raţionamente logice?
Nu.

Doar pe feeling?
Da. (râde) Ştii ce se întâmplă? Sunt foarte multe lucruri care sunt „ne-în regulă” – le văd, dar mă încăpăţânez să cred că încet-încet va fi mai bine !

Unde stai, Lari?
Aici, pe Colţei, în chirie.

Dar măcar ajungi repede la serviciu, la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Foarte repede, nu fac decât să traversez strada.

LARI A ÎNVĂŢAT SĂ SE LASE MOALE

Lasă, că aşa s-a călit oţelul.
(râde) Aşa este. Ce voiam să-ţi spun? Când îţi dai seama că acest control pe care îl ai asupra vieţii tale e relativ, te eliberezi de presiune. Uitându-mă în trecut, îmi dau seama cât de multe lucruri s-au bazat pe şansă. Parcă am fost ghidat prin viaţă de cineva. Totul a ţinut şi de alegerile pe care le-am făcut, dar cele mai multe lucruri s-au întâmplat fără controlul meu. Şi asta mă face să fiu uşurat. Dacă mă las moale, cum spune doamna Miriam Răducanu. Încet-încet, lucrurile se aşază. E fundamental ca descoperire – să mă las moale atunci când îmi e mai greu. Dacă eşti ca apa care loveşte o stâncă… apa tot apă rămâne ! Şi e atât de uşor să îţi fie mai greu în zilele noastre… Mi s-a demonstrat în cei treizeci de ani de până acum că dacă mă las moale lucrurile se aşază cum e mai bine pentru mine.

Aici, alături de Gigi Căciuleanu

Aici, alături de Gigi Căciuleanu

Vin ai tăi să te vadă, vin tocmai de la Craiova?
Da, cred că nu au ratat nicio premieră de până acum

Profesional, ce planuri ai Lari? Filme?
Mi-aş dori să fac mai mult film! Spun asta în toate interviurile. Joc un rol foarte mic la Nae Caranfil, în “6.9 grade pe scara Richter”.

Şi? Cum e Nae?
Un om cu mult umor, pasionat şi relaxat. E greu să faci lucruri de care eşti pasionat cu relaxare. Am mai făcut două filme care încă nu au ieşit… Le aştept. Am apucat să lucrez mult cu camera, mai ales când lucram la TVR Cultural în regia lui Andrei Maglie la emisiune cu Alex Ştefănescu. Sunt un obişnuit al camerei, dar lumea filmului e mai închisă decât lumea teatrului. Dacă afli că în teatru se face un casting, şi vin şase sute de oameni, în film nici nu afli de acest casting…

Lumea încotro merge Lari? Dacă stăm aşa şi ne uităm la ea, ca Moromote – Niculae, unde mergem noi?
Când mă uit la ştirile de la televizor mi se face o frică… Mă oripilez, mă îngrozesc. Mă gândesc totuşi că nu o fi dracul atât de negru! Oamenilor le place mult şi să facă spectacol de dragul spectacolului şi ca să îţi distragă atenţia de la lucrurile importante. Mă uit la discursurile din politica românească fix ca la piese de teatru cu o regie bine făcută înainte. Mi-e greu să spun că ştiu încotro ne îndreptăm… M-am inconjurat de câţiva oameni care mă ajută să înteleg mai bine ce trăim şi prind curaj datorită lor. Dar…

Cu ce circuli, Lari?
Cu bicicleta. Şi arareori cu maşina, când o împrumut de la un prieten suficient de generos. Sunt foarte pasionat de condus.

Eşti un tip prietenos, Lari?
Îmi place să stau cu oameni.

Dar oamenilor le place de tine?
Mie îmi plac oamenii (râde). Nu mă preocupă asta – mă preocupă să fiu la repetiţii la timp şi să fac bine ce am eu de făcut. Îmi văd de treburile mele. Eu am norocul să fi întâlnit artişti minunaţi ca Gigi Căciuleanu, ca Miriam Răducanu… Datorită spectacolului pe care doamna Miriam l-a făcut cu mine – „Poezia visului” din poezii de Emil Botta – am întâlnit o echipă frumoasă: cei de la Unteatru, care sunt o oază prin preocupările culturale pe care le au. Oamenii de acolo merită toată aprecierea! Şi-au creat un public interesat de lucruri de calitate. Acolo vin oameni care vor să vadă texte bine montate, texte valoroase. Joacă actori minunaţi. A apărut dintr-o nevoie a acestor doi oameni – Andrei şi Andreea Grosu – de a face lucrurile aşa cum trebuie fără rabat de la calitate.

Cinste lor!
Chiar ar trebui să îi iei la mână. Cred că jurnaliştii ar trebui să fie mai interesaţi de ei. Au reuşit să ia premii după premii, au fost nominalizaţi pentru cel mai bun spectacol al anului…  E ca o familie acolo.

Tu care ai acces la ambele lumi – şi la teatrul de stat, şi la teatrul independent – poţi să îmi spui ce e cel mai bun la fiecare dintre ele?
Pentru mine e foarte bine să fac parte din amândouă lumile. Cred că e bine pentru un tânăr actor…

Te mai socoteşti tânăr actor? Până când eşti tânăr actor?
Cum până când? Până când mor… Vârsta nu e decât o cifră.

Crezi că marele dumitale rol abia urmează?
Cred în întâlniri mari, nu în roluri mari, şi am avut câteva până acum Mi-ar plăcea să lucrez cu regizori care să se preocupe de actori, să le pese…

Scumpe Lari, dă un mesaj către cititorii noştri. Transmite-ne ceva.
Uitaţi-vă mai puţin la televizor şi mergeţi mai mult la teatru!

Te recunoaşte şi pe tine lumea pe stradă? Te recunoştea când jucai în filme?
Când făceam televiziune pe stradă eram cunoscut de către oamenii care se uitau la televizor. Acum mă recunosc oamenii care vin la teatru. Dat fiind că joc la Teatrul Naţional şi că sălile sunt pline aproape de fiecare dată…

Eşti mulţumit de parcursul dumitale profesional de până acum?
Îmi place ce fac. Nu m-aş lăsa de profesie după ăştia zece ani. Aş vrea să merg mai departe. Sunt motivat, nu m-am plictisit. A fost şi foarte greu, am gustat puţin şi din succes. Suficient cât să înţeleg că succesul, de fapt, nici nu există!

Aici, alături de Horaţiu Mălăele

Aici, alături de Horaţiu Mălăele

Pentru mine, fiecare lucru pe care îl fac e important. Altfel, nu m-aş mai apuca de el. Important nu la modul încrâncenat, dar la modul că dacă tot îl faci, să nu-ţi baţi joc de el. Dacă oamenii din România ar gândi mai mulţi aşa… cred că ne-ar fi mai uşor tuturor. Dacă tot trebuie să stau opt ore la serviciu, măcar să încerc să nu fac doar să treacă timpul, să nu păcălesc viaţa. Oricum stai opt ore la serviciu… Dacă tot sunt la o repetiţie, de ce să nu încerc să învăţ ceva de la oamenii cu care repet?

Lari Giorgescu, actor