Lia Bugnar, Medeea Marinescu şi două interviuri despre nişte actori ubicui
https://www.ziarulmetropolis.ro/lia-bugnar-medeea-marinescu/

Medeea Marinescu şi Lia Bugnar vorbesc despre cel mai nou spectacol produs de Teatrul nu e o clădire, format din două piese scrise şi regizate de Lia Bugnar, despre inspiraţia de pe scenă şi de pe hârtie, despre actorii-oameni şi actorii-câini.

Un articol de Judy Florescu|16 ianuarie 2014

Medeea Marinescu şi Lia Bugnar vorbesc despre cel mai nou spectacol produs de Teatrul nu e o clădire, format din două piese scrise şi regizate de Lia Bugnar, despre inspiraţia de pe scenă şi de pe hârtie, despre actorii-oameni şi actorii-câini.

Prima piesă din spectacolul-coupé este „Aici nu se simte“, cu Marius Manole și cu Lia Bugnar în distribuție, iar cea de-a doua este „Oase pentru Otto“, în care Lia joacă împreună cu Medeea Marinescu. Spectacolul are loc în datele de 18 și 31 ianuarie, la ora 22.00, la Green Hours, Calea Victoriei 120, Bucureşti.

Lia Bugnar: „Dacă vrei să joci, joci şi într-o cutie de chibrituri“

Judy Florescu: Cum a fost această a doua reprezentație, din punctul de vedere al regizorului și al actorului?

Lia Bugnar: Și al scriitorului, te rog frumos, sunt un dramaturg în viață. (râde) A fost mai bine decât data trecută pentru că așa sunt eu, cănuță om sucit, și-mi fac distribuții cu actorii cei mai hăituiți din tot orașul ăsta, respectiv Medeea Marinescu și Marius Manole.

Ei sunt niște actori ubicui. Există ubicui? Ubicuu la plural – ei doi sunt. Adică ei sunt în mai multe locuri în același timp.

Am avut foarte puțin timp pentru repetiții, și în general în cele mai neconvenționale spații, adică la mine acasă, în timp ce Iago, cățelul meu, venea tot mai des cu mingea să ne roage să i-o aruncăm, prin foaiere de teatre, altele decât spațiul de joc.

N-am prea avut repetiții, astfel că prima reprezentație a fost cam primul nostru șnur real în fața publicului și atunci practic ne-am aruncat ca niște kamikaze, am supraviețuit și nu ne-a mai fost atât de frică astăzi.

Încă nu suntem în faza în care facem noi ce vrem în spectacolul acesta, ca la jazz, atuncu când știi baza și improvizezi.

Suntem încă un pic panicați, dar publicul e fenomenal, el face trei sferturi din treabă, se bucură atât de tare și îți acordă atât de mult credit, că trebuie să fii tu Toma necredinciosul și să nu crezi ceea ce el crede că ești. Așa că te ajută foarte tare publicul. Voiai un răspuns atât de lung?

În mod sigur. În nici un caz scurt. Joci în două spectacole consecutive. Cum este această experiență?

Este o experiență bruscă. S-a întâmplat în urma unui accident. Nu sunt atât de narcisistă încât să mă văd pe mine rezolvarea tuturor distribuțiilor, dar așa a fost să fie.

Și cum consider că n-ai voie niciodată să păcălești spectatorul, să-i spui că va vedea un spectacol și până la urmă el să vină la fața locului și să nu-l vadă, iată că am intrat în ambele.

Trebuia inițial să joc doar în „Oase pentru Otto“. Pot să spun una peste alta că e un privilegiu. Care actor mai joacă într-o seară cu Marius Manole și peste 10 minute cu Medeea Marinescu în două spectacole diferite? Nimeni. Cred că sunt singura din tot orașul.

Și aic, la Green Hour, unde este un spațiu incredibil de mic.

Da, dar cu cât e spațiul mai mic și actorii mai mari, satisfacția e mai intensă. Părerea mea e că dacă vrei să joci, joci și într-o cutiuță de chibrituri, doar să ai pe cineva care să se uite la tine.

Așa este. Dar tu nu-ți gândești spectacolele pentru o cutiuță de chibrituri.

Eu nu le gândesc neapărat pentru un spațiu, eu le gândesc pentru actori. Când scriu, mă gândesc la oameni, apoi vedem noi unde, vedem noi cum. Important e să ne simpatizăm între noi și să ne placă ce facem, iar atunci nu există accidente de nerezolvat.

De exemplu în seara asta, cățelul care juca rolul lui Otto n-a mai vrut să intre a doua oară în scenă și e dreptul lui. Și ne-am descurcat, am supraviețuit, publicul înțelege. Ăsta e avantajul într-un spațiu atât de mic.

Lia BugnarLia Bugnar

Există dezavantajul că spectatorul te vede foarte de aproape și dacă minți, minciuna îl lovește drept în față și o vede la lupă, mărită.

Avantajul este că iubirea spectactorului este și ea mărită, pentru că e foarte apropiat sufletește de tine și nu prea ai ce să gafezi în scenă. Câtă vreme ești generos și sincer, spectatorul e solidar cu tine și îți iartă orice accident, orice greșeală.

Poveștile sunt impresionante în ambele spectacole. Mie îmi place prima. Pot să te întreb ce te-a inspirat în crearea ei?

Întreabă-mă tu de întrebat, dar eu nu o să am ce să-ți răspund. Nu sunt genul ăla de scriitor cu idei și inspirații.

Pur și simplu mă așez și trântesc o poveste. Prima poveste a pornit de la faptul că un mare regizor a spus că un spectacol reușit din punctul de vedere al vizibilității publicului la Green ar trebui jucat pe o platformă.

A pornit totul de la o idee de spațiu. Așa că am scris „Aici nu se simte“ în două zile. Iar la „Oase Pentru Otto“ m-a inspirat cățelul Otto de pe vremea aia, era patronul din umbră al Green-ului. Otto era semi-om. Era fantastic Otto.

Medeea Marinescu: „Publicul e între tine şi partener”

Judy Florescu: „Oase pentru Otto“ este primul tău spectacol de la Green Hours. Cum a fost experiența Green-ului?

Medeea Marinescu: Pentru mine a fost o mare experiență, pentru că am pornit de pe scenele teatrelor mai mari, am ajuns într-o fază intermediară la Godot Cafe, unde am avut și atunci mari emoții cu premiera spectacolului „Fă-mi loc!“, pentru că mi se părea publicul foarte aproape,

mi se părea că e altă atmosferă, mi se părea că lumea vine pentru alt tip de teatru decât cel obișnuit în teatrele instituționalizate, iar acum groaza mea era că aici publicul e atât de aproape de tine încât îți vede orice clipire de geană, te vede atunci când înghiți în sec de emoție.

Publicul intră cumva în cercul tău intim. Asta era o problemă și o provocare pentru mine, nemaijucând în asemenea spații. Am vrut să văd dacă pot să mă obișnuiesc jucând și văzând în același timp publicul atât de aproape ca și pe partenerul cu care joc.

E practic aceeași distanță sau de multe ori publicul e mai aproape decât partener. Publicul e între tine și partener și mi se pare foarte benefică experiența asta pentru orice actor. Simt că mulți tineri pornesc de aici și ajung la teatre mai mari. Mi-am făcut drumul invers oarecum.

Ți se pare o experiență benefică?

Mi se pare o experiență benefică, pentru că, Lia spunea lucrul ăsta și are mare dreptate, poți să ai o seară mai proastă, poți să ai o seară în care nu ești atât de concentrat, dar nu ai voie să păcălești, pentru că atunci publicul te vede îngrozitor de tare.

Dar având emoții cumplite la fiecare dintre spectacole, am pornit cu ideea că publicul vine la teatru ca să-i placă, nu ca să te critice. Și înșurubându-mi ideea asta în minte, mi-a fost atunci mai ușor, adică publicul mi-l iau aliat în loc să mi-l iau critic.

Și cred că așa funcționează toți actorii care vin la Green Hours, și publicul care vine aici.

Nu e un spațiu ușor nici pentru spectator. Spectactorul nu stă în poziția cea mai confortabilă, e ciudat și pentru el să fie atins de reflectorul de lumină, să fie și el în lumină de multe ori lângă actor.

Nu e ușor nici pentru spectator, dar dacă el face efortul ăsta, tu ca actor trebuie să fii alături de el și să fii foarte cinstit în ce-i dai. Toată ieșirea mea în teatrul independent a fost o nevoie, o necesitate a mea.

De unde s-a ivit această necesitate?

Îmi doream să explorez și alte zone, și de dramaturgie, și ca experiență teatrală, și voiam să joc mai mult, să joc și altceva decât ceea ce jucam. Eu îmi doream de mult să lucrez cu Lia Bugnar.

Noi două am fost și colege de facultate. Ea era cu un an mai mare la Sanda Manu, iar eu eram cu un an mai mică la Florin Zamfirescu. Îmi doream să lucrez cu ea de pe atunci, dar s-a întâmplat abia după 20 de ani de la terminarea facultății.

Cum este tipul de teatru creat de Lia Bugnar?

Lia are o zonă a ei, e unică. E genul de autor care pe de o parte prinde excelent la public, care are priză la public, și pe de altă parte e genul de autor extrem de onest, adică are o scriitură foarte frustă, cinstită, adevărată și directă. Are un stil foarte direct. Mă interesa zona asta de teatru a ei.

E o zonă în care nu ai prea multe elemente în teatru pe care să te sprijini. N-ai decor prea mult. Totul e făcut cu economie, din motive financiare, desigur. Iar această economie te obligă să găsești soluții în tine și în relația cu partenerul.

Nu poți să apelezi la artificii de lumină, de decor, n-ai nimic, ești tu cu partenerul pe scenă și asta e o provocare. Pentru un actor, asta e important, iar eu voiam să trăiesc tipul ăsta de experiență.

Cum este colaborarea cu Lia Bugnar ca regizor și ca partener de scenă?

Eu o văd în primul pe Lia ca pe o actriță și ăsta e un avantaj, pentru că în multe situații actorii devin regizori. Am văzut asta și la film, și la teatru. Pe undeva, astfel de regizori sunt mai acoperiți, pentru că ei au bătut drumul actorului, știu ce să ceară actorului.

Apoi, Lia e dramaturg, iarăși plecând din postura de actriță, și știe să facă o replică în așa fel încât ea să se nască firesc. Faptul că Lia e actriță e un avantaj.

Ea are sensibilitatea actriței când e regizor și are rigoarea dramaturgului care te corectează la un cuvânt la care tu ai găsit un sinonim, știind să-ți explice de ce a pus acel cuvânt și nu altul.

Și iarăși e important, pentru că te obligă pe tine ca actor să gândești mai mult, să fii mai atent, și să intri în acea rigoare cu o motivație, nu pentru că așa vrea autorul. Îți dă motivația sinceră, adevărată, profundă a acelui cuvânt, de ce trebuie spus așa și nu altfel.

Care a fost cea mai grea scenă?

Am fost și sunt îngrozitor de stresată când trebuie să cânt aria Traviatei. Eu sunt altistă, nu sunt soprană. Și tot timpul când vine momentul ăla mă apucă o groază.

La primul spectacol am luat-o puțin pe vocea mea de altistă, ceea ce n-a fost foarte bine, azi am luat-o pe vocea de sus, și am zis: „bun ar trebui să cânt bine!“. Eu cânt corect, dar nu cânt precum Angela Gheorghiu, asta e evident, și nu o să pot cânta ca ea.

Dar Lia mi-a spus să nu mă gândesc la cât de corect trebuie să cânți, ci să cânt cu suflet, ca o actriţă.

Lia Bugnar

Se dă o luptă în mine, pentru că muzicianul din mine (eu am absolvit Liceul George Enescu) e tentat să fie extrem de riguros cu nota muzicală, și în cazul ăsta poate să uite de actrița care trebuie să cânte cu acel patos italian al lui Verdi în care chiar trebuie să impresionezi publicul și să uite că nu ai vocea Angelei Gheorghiu, ci ai vocea Medeei Marinescu.

Totuși, nimeni nu a râs sau a crezut că e o glumă scena aceea.

Încă lucrez la ea. Fac acum o paralelă cu „Fă-mi loc!“, în care joc cu Marius Manole. Am jucat peste 50 de reprezentații și vreau să spun că la fiecare spectacol mai găsim câte ceva. Un spectacol se lucrează.

El crește ca un cozonac, sigur, în cazurile fericite. Cozonăcelul ăsta al nostru, „Oase pentru Otto“, încă dospește, are unde să crească.

Eu de-abia aștept să mă obișnuiesc cu ideea publicului, care e în sufletul tău și să mă pot juca mai mult și să pot descoperi în limitele rigorii Liei teritorii așa neașteptate.

Vrei să-ți mai găsești și alte nuanțe.

Da. Asta îmi place la fiecare spectacol. Textul ăsta îți dă voie.

Te-ai temut de ceva?

De câine! Mie mi-e teamă în general de căței, deși eu am câini, pentru că nu le știi reacțiile. La prima bucată eu stau cu câinele în culise 40 de minute și așteptăm să ne vină rândul.

Mi-era frică să nu sară câinele pe mine și să uit textul, dar săracul câine a fost mai terorizat decât mine de spectatori.

Foto cu Lia Bugnar şi cu Medeea Marinescu – Elena Simion

20
/03
/24

Denisa Nicolae are multe nesiguranțe și incertitudini. Râde zgomotos și plânge cu sughițuri. Iubește. Lumea ei e mare și jucăușă, din când în când o prinde cu tandrețe, să nu fugă, și o face vizibilă, puțin câte puțin.

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.