Liviu Ciulei, despre câteva măşti ale actorilor
http://www.ziarulmetropolis.ro/liviu-ciulei-despre-cateva-masti-ale-actorilor/

MEMORIA CULTURALĂ Într-un articol publicat în februarie 1957 în revista „Teatrul“, Liviu Ciulei arăta câteva dintre secretele care îi făceau pe actori să strălucească pe scenă. Reproducem integral „micul dicţionar de măşti“ al lui Liviu Ciulei.

Un articol de Corina Vladov|18 Noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ Într-un articol publicat în februarie 1957 în revista Teatrul, Liviu Ciulei arăta câteva dintre secretele care îi făceau pe actori să strălucească pe scenă. Reproducem integral „micul dicţionar de măşti“ al lui Liviu Ciulei.

„Machiajul. Noţiune din argoul teatral, care indică rezultatul acţiunii prin care un specialist, sau actorul însuşi, realizează — pe chipul sau corpul interpretului — faţa sau aspectul general al personajului interpretat, colorîndu-l cu farduri, pentru a nu părea livid în lumina puternică de scenă, şi amplificîndu-i trăsăturile, pentru a fi vizibile din orice punct al sălii.

Baza de plecare în machiaj o formează însuşi chipul actorului. Acest chip este colorat şi modelat cu ajutorul a două grupe de elemente: fardul şi postişele.

Fardurile cuprind: 1) fondul de ten, adică culoarea de bază, acoperind o gamă cromatică complexă de la alb la negru; 2) culori de retuş, menite să creeze umbre sau lumini; 3) culori pentru accente, care au rostul de a corecta detaliile feţei; 4) dermatografe, cu ajutorul cărora se trag pe faţă linii care contribuie la definirea caracterologică; 5) pudre, care acoperă, întîi fondul de ten, apoi întreaga mască, pentru a-i lua luciul cremei; 6) fondul de ten lichid (numit şi transparent) pentru restul corpului, cuprinzind culori de la aur la negru.

Postişele sau aplicele sînt elemente care se lipesc pe faţă pentru a corecta anumite defecte ale interpretului sau pentru a realiza tipul personajului. Ele sînt de două feluri: cu păr (sprîncene, mustăţi, barbă, perucă, negi etc.) şi fără păr (nas, guşă, urechi, pomeţi etc), confecţionate dintr-un fel de plastilină numită chit de nas, din cauciuc sau din papier-mâche. Aceste aplice se fixează de faţă cu eter mastic sau cu spirt de santarac.

În teatrul antic se proceda la o amplificare mult mai pronunţată a trăsăturilor personajelor, utilizîndu-se masca, procedeu folosit şi azi, în mod curent, în teatrul extrem-oriental. Machiajul are cîteva funcţii bine stabilite: integrează personajul unei anumite categorii (rasă, clasă, regiune a globului, sex, vîrstă etc.) sau marchează o evoluţie în timp (îmbătrînirea, de pildă), ori o durată interioară (urmele unor succesive stări sufleteşti).

Liviu Ciulei

Liviu Ciulei (1923-2011) a fost actor, scenograf, regizor, arhitect şi profesor

În sensul acesta, se poate vorbi de cîteva tipuri de machiaj. Există un machiai realist, care tinde să evidenţieze trăsăturile fireşti, veridice, ale personajului; există un machiaj grotesc, în care este evidentă tendinţa de caricaturizare prin sublinierea exagerată a trăsăturilor caracterului. Din contra, machiajul simbolic vizează eliminarea caracteristicilor individuale şi accidentale, prin accentuarea unui singur element, prin folosirea culorilor sugestive, care indică tipul, ideea.

Trăsăturile chipului uman pot fi însă îndepărtate de modelul real, substituindu-i-se acestuia un alt principiu decît cel al vieţii, aşa cum se procedează în machiajul stilizat, unde faţa interpretului poate fi asemănătoare unei statui sau unei figuri geometrice.

În fine, se poate vorbi de un machiaj fantezist, care transformă interpretul într-o fiinţă, reală (animal sau plantă) sau imaginară (centaur, satir, zînă, zmeu. etc.) aparţinînd altor regnuri. Machiajul este, desigur, unul din adjuvantele importante ale actorului, dar el rămîne o simplă formă goală, dacă trăirea interpretului nu-l umple pe dinăuntru“ – Liviu Ciulei.

Citiţi şi: Lucia Sturdza Bulandra, despre teatrul comercial: „Sistemul acela părea de necrezut!“

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 decembrie pe Sfântul Mucenic Filimon, care a fost, în vremea împăratului Diocleţian, comediantul păgân al cetăţii Tebaidului Egiptului şi ocrotitorul tuturor actorilor.

Pe 14 decembrie, Ziarul Metropolis vă va spune povestea actorului care a devenit sfânt, acum 1.700 de ani, şi care este considerat ocrotitorul breslei. Până atunci, vă vom prezenta, în fiecare zi, timp de o lună, mari poveşti despre mari artişti români care nu mai sunt printre noi. Sfântul Filimon a vegheat şi asupra lor.

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Liviu Ciulei – cinemagia

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

12
/10
/16

Despre domnia de 48 de ani a primului rege al României, care a obținut independența țării, a redresat economia, a câștigat Dobrogea și a pierdut Basarabia, a construit Castelul Peleș și podul de cale ferată de la Cernavodă.

Page 1 of 2012345...1020...Last »