Tehnologia te obligă să fii perfect în momentul concertului, fără să-ţi asumi mari riscuri. Aşa dispar şarmul şi efervescenţa soliştilor, crede Liviu Prunaru, unul dintre cei mai apreciaţi violonişti români. Artistul cântă alături de Orchestra de Cameră Radio.
Un articol de Adina Scorţescu|26 februarie 2014
INTERVIU A fost premiat la cele mai importante concursuri de vioară, a cântat cam peste tot, „cam tot ce se poate cânta“. De opt ani, este concertmaestrul uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, Royal Concertgebouw din Amsterdam. La 44 de ani, Liviu Prunaru are o carieră atât de intensă încât n-are timp nici să răspundă la telefon. Săptămâna asta, violonistul a venit la București ca să cânte alături de Orchestra de Cameră Radio.
Ce muzică ascultați doar de plăcere?
Depinde. Ascult mult Oldies: Nat King Cole, Frank Sinatra… voci frumoase. Îmi place foarte mult să ascult voci melodioase, romantice. Dar mai sunt și obsesii. De exemplu, am făcut Sibelius, Simfonia a II-a, săptămâna trecută; m-a ținut până acum. O temă poate să-mi rămână în cap mult timp. Când am făcut Strauss, Viață de erou, o lună am tot auzit-o în minte.
Dacă ar fi să comparați sunetul unui instrument, de exemplu al viorii dvs., cu vocea umană?
Noi încercăm tot timpul să imităm vocea, pentru că e cel mai frumos instrument. Oricare altul este artificial; vocea e singurul instrument natural. Celelalte – vioara, pianul, flautul, clarinetul etc. – vor încerca veșnic să se apropie de acea perfecțiune care este vocea umană. Pentru cei care nu știu, vocea ne dă tonul, întotdeauna. Și când predau, le spun studenților: „Cântați înainte, chiar dacă n-aveți voce! Cântați în cap aceste pasaje.”
Dar nu foarte mulți fac chestia asta, pentru că e extrem de greu. Să cânți curat la vioară, să ai un sunet decent și un vibrato frumos – înseamnă că ai făcut deja 90% dintr-un concert. Să ajungi la acel 10% și să te apropii de o versiune cât mai elevată costă foarte mult. Și tocmai aici mă ajută vocea. Deja din liceu, din clasa a XI-a, am început să aud voci. Nu voci din alea. (râde)
Care vi se par cele mai interesante voci?
Vocile de operă, în primul rând, dar am început să descopăr și din celelalte genuri – folclor, blues, pop. M-am îndrăgostit de vocea unui bas rus care e complet necunoscut! Ați auzit de Boris Stokolov?
Nu.
Pentru mine este un geniu! Dar de Shaliapin ați auzit?
Da!
Ăsta e de zece ori mai mare ca el. Dar toată lumea îl știe pe Shaliapin, care e un copil pe lângă Stokolov!
Unde descoperiți aceste voci?
Pe youtube și pe spotify, care e un fel de youtube, dar audio. Acolo sunt toate CD-urile care există.
Când nu sunteți la repetiții sau la concert, studiați sau predați. N-aveți timp nici să răspundeți la telefon. Pe youtube când mai intrați?
Păi tot timpul sunt ocupat; am ajuns să dorm foarte puțin, cam patru-cinci ore pe noapte. Dar sunt niște momente în care tolerezi pericolul; sunt un pic pe margine acum. Sunt prins la maximum. Am luni, marți, miercuri, joi repetiții și minimum două concerte pe săptămână. Dar în ultimul timp am avut câte patru-cinci. Iar la Conservatorul din Amsterdam am deja clasa plină, dar mai sunt vreo patru cereri (patru care sunt studenți buni, că cereri sunt vreo 10-15). Și nu știu ce să fac. Mă gândesc ,,Ce fac cu ăștia, că merită. Cum fac să mai găsesc timp și pentru ei?!”.
Nu puteți pur și simplu să-i refuzați?
Nu, că-i păcat. Sunt niște copii care au nevoie de instrucție. Și dup-aia ajung pe niște mâini greșite. Asta mă mănâncă pe mine: sunt niște pseudoprofesori care strică copiii. Deja a scăzut nivelul cultural destul de mult. S-a pierdut acea legătură cu trecutul, cu ,,anii de aur” (’30, ’40, ’50), când au fost cele mai mari vârfuri la vioară. Acum sunt mulți tehnicieni buni, dar muzicieni – zero! Au dispărut cei de la vioară. Care mai sunt? Să aud și eu un muzician. Ultimul era Menuhin; s-a dus. Restul sunt niște umbre palide, dar se vor duce și ei, pentru că sunt bătrâni.
Tineretul care urmează, care vine acum tare nu-i știe. Îi întreb: ,,Cine-i Grumiaux, cine-i Szigeti, cine-i Kreisler, cine-i Heifetz, cine-i Szeryng?” Nu-i știu pe niciunul. În schimb, îi știu pe Joshua Bell, pe Sarah Chang, pe Hilary Hahn. S-a creat un fel de gol între vechea și noua generație. Noua generație a zis ,,Aa, noi suntem și mai tari ca ăia din trecut”. Mândria asta i-a făcut să uite niște chestii și să favorizeze precizia, acuratețea.
Și ce e rău cu acuratețea?
E impusă de media. Oricine din sală poate să apese pe un buton, să te înregistreze și să te pună pe youtube. Te-a ruinat! Dacă nu ești în formă și nu cânți perfect… te prind într-o seară în care ratezi două schimburi. Dacă sunt răi, taie exact acel pasaj și îl postează. Apoi zic ,,Ia uite ce concert a dat Prunaru la Radio acum două săptămâni: a ratat tot!”. Concertul poate să fi fost un succes, dar, dacă ei au prins exact momentul ăla urât… eu ce fac? Și-atunci, pentru noi, apare o presiune dublată, triplată.
Trebuie să fim tot timpul perfecți. Și-atunci se sacrifică total riscul, panașul. Riscul reducându-se la zero, bineînțeles că au dispărut și efervescența, strălucirea, șarmul. Acum e precizie, robotică; plus tot felul de efecte căutate, plastice, care trebuie să suplinească lipsa șarmului.
Am citit că, după unele concerte – care de altfel sunt un succes -, notați pe partitură: ,,incapabil să cânți”, ,,foarte fals, de repetat”. De ce sunteți așa de dur?
Este singurul mod în care poți să progresezi, să nu te culci pe lauri, să nu-ți crească aura, capul. E foarte periculos să ajungi destul de sus și să asculți laude. Cine e artist și vrea să progreseze, trebuie să vadă realitatea. Iar pe aia o știe doar el. Ceea ce apare în concert poate primi tot felul de aprecieri – de la ,,foarte bine” la ,,excepțional”.
Dar, dacă artistul consideră că el putea să facă de două ori mai mult, pentru el e un concert aproape nereușit. Când eram student, profesorul meu mi-a zis: ,,Chiar când te simți în cea mai proastă fază, pentru toată lumea trebuie să apară excepțional.” Și-atunci nivelul cel mai de jos la care cânți este deja excepțional.
Deci aprecierile publicului nu prea contează?
Mai puțin, pentru că sunt mulți necunoscători care vin în sală. Dacă, din 50 de oameni, doi-trei, care știu foarte bine, îți pun ,,A fost așa și așa”, iar 47 zic ,,A fost excepțional!”…
Dumneavoastră pe cine ascultați?
Nici pe unii, nici pe alții. Eu ascult înregistrarea; după fiecare concert. De ce crezi că am pus aproape 1000 de video-uri pe youtube? Înregistrez toate concertele pe care le fac. Și încă nu le-am pus pe toate, mai sunt. (râde)
Sunteți intimidat sau emoționat când sunt persoane dragi în public?
Nu, pentru că nu mă gândesc la ele. Dacă stau să mă gândesc la toate persoanele care sunt în sală, și la doamna profesoară de la Conservator, și la cei 10 colegi, și la cei 20 de prieteni, și la familia care a venit de la Craiova, îmi împart gândurile (,,Oare ce crede cutărică despre concert? Aa, parcă nu-i plăcea Brahms.”) și s-a terminat concertul.
Și atunci prefer să nu mă gândesc la nimeni înaintea spectacolului, ci doar la ce am de făcut. Chiar când intru pe scenă, refuz să mă uit în sală pentru că s-ar putea să dau cu ochii de un coleg pe care nu l-am văzut de 20 de ani: ,,Ia uite-l pe Bogdan Popescu… ce mai face?” Încep să se încurce ideile și nu e bine. (râde)
Deci vi s-a întâmplat.
Da, mi s-a întâmplat. Atunci trebuie să fii de două ori mai pe fază. Adică e un surplus de stres pentru mine în momentul ăla. Dar sunt concerte și concerte. De asta zic că experiența de scenă e fără de preț, fiindcă n-o poți reproduce nicăieri. Nu se întâmplă nicăieri acea tensiune pe care o simți pe scenă. Prin urmare, fiecare concert are particularitatea lui. Nu contează că am cântat de 20 000 de ori pe scenă.
Și are întotdeauna un factor mare de risc, fiindcă lumea m-a ascultat, știe ce fac – că predau, că am înregistrări – și vine cu anumite cerințe la concert – ,,Hai să vedem cum se cântă Bach la Amsterdam!”.
Deci nu numai că am de susținut un concert, dar trebuie să-mi apăr și un titlu, care e clădit cu ani, ani de studiu și de concerte. Mulți îmi zic: „De ce nu te relaxezi?” Păi n-ai cum, pentru că ai intrat într-un angrenaj pentru care te-ai bătut să intri. Acum, dacă ies un pic, lumea o să zică: „Aa, Prunaru a luat pauză, un an sabatic, normal că și-a ieșit din mână! Chemăm pe alții mai tineri, care sunt în studiu.” E foarte greu să intri într-un angrenaj în care să fii ocupat tot timpul, cum sunt eu acum. Dar, în momentul în care încep să spun ,,nu”, e un mare pericol.
Vă e teamă că o să rămâneți fără slujbă?
Nuuu, sunt destul de multe proiecte. Dar subiectul e foarte sensibil, e foarte complicat. Pentru că noi, artiștii, depindem de niște oameni care n-au nimic de-a face cu muzica. Ei sunt niște manageri, pur și simplu, care ne văd ca pe o marfă pe care o folosești. Când nu mai merge bine robotul, ce faci? Nu stai după el să vezi ce nu-i în regulă. L-ai schimbat și gata. Sunt mulți care vin, după multe concursuri, și-atunci trebuie să-ți aperi titlul.
Ca să intri în acest angrenaj, trebuie să participi la concursuri?
Sunt mai multe drumuri; unii n-au fost la concursuri și au o carieră foarte mare. Mie mi-a plăcut să merg la concursuri din mai multe motive. În primul rând pentru că învățam repertoriu nou (la fiecare concurs se cere altceva). În al doilea rând, stresul de concurs te călește. (Când e un juriu cu caietul în mână și, la fiecare greșeală, te notează, vă dați seama ce presiune!) Dup-aia, când ai un concert, ești relaxat.
Apoi, îmi plăcea să întâlnesc colegi de aceeași vârstă, de pe alte continente. Gândiți-vă că trăiam în comunism și nu ieșisem niciodată din țară, până la 20 de ani. Și mă întrebam: ,,Oare cum cântă un japonez Brahms sau Bach? Dar un coreean, dar un chinez? Ce știu ăștia despre muzica noastră occidentală? Da’ americanii? Da’ rușii? Uaaau…”.
Nu era nici Internet, nici televiziune. Discurile pe care le aveam erau Suprafon și Melodia. Plus ceva de la unguri și ceva de la bulgari. Din când în când mai apărea o înregistrare cu Heifetz și, așa de flămând eram, că o devoram. De exemplu, am avut un disc – nu era al meu, ci al doamnei profesoare – cu Fantezia scoțiană de Bruch, cu Heifetz. A fost un fel de biblie pentru mine. După care l-am descoperit pe Grumiaux – am crescut și cu el -, apoi pe Szeryng. Ăștia au fost cei trei idoli cu care am crescut.
Deci, informația fiind foarte restrânsă pe vremea aceea, concursurile erau o posibilitate de a vedea ce fac ceilalți. Mă întorceam de acolo cu atâta avânt și cu atâta ardoare de a face! Asta m-a ajutat foarte mult.
Care a fost cel mai important concurs?
În 1993, Regina Elisabeta. După care, vreo cinci ani, am avut atâtea concerte încât nu mă mai interesa să fac concursuri. Am mai făcut două spre sfârșit. Unul pentru că mi se părea egal cu Regina Elisabeta, cel de la americani – Indianapolis (la ora actuală mi se pare cel mai bun concurs din lume). Mi-am zis ,,Nu se poate, o să am regrete dacă nu mă duc.”
Celălalt a fost o provocare pe care mi-a aruncat-o un elev. Am vrut să-l fac pentru că era ridicol de greu; un fel de caricatură a Reginei Elisabeta, care e cel mai greu concurs. Mi-am zis ,,nu se poate așa ceva!”. Apoi, era chiar în gura lupului, la coreeni. Acolo au fost japonezi, chinezi și coreeni – adică cei care sunt renumiți ca fiind virtuozi, impecabili din punct de vedere tehnic. Mi-am zis ,,Hai să mă duc să mă bat cu ei”. Nemaifăcând concursuri de patru-cinci ani, la primul acord a tremurat arcușul. După care mi-am revenit și am luat premiul I.
Când cei de la Concertgebouw v-au sunat acum opt ani ca să vă propună postul de concertmaestru, ați cerut trei zile de gândire. De ce?
Pentru că inițial voiam să zic nu. Nu mă interesa. Mi-au mai cerut asta o dată, chiar după concursul Regia Elisabeta. Aveam 24 de ani, nu știam nimic. Meseria de concertmaestru n-a fost niciodată în calculele mele. 20 de ani mai târziu, după ce am cântat tot ce se poate cânta, altfel vezi problema. M-am gândit ,,Ce-ar fi să văd ce se întâmplă și de cealaltă parte? E bine totuși să știi”.
În plus, repertoriul pentru orchestră este vast, imens! Ceea ce face un solist este o insuliță, deși eu mă apropii de 100 de concerte. E incredibil câte piese sunt la orchestră. Ca să vă dau un exemplu: el al optulea an pe care îl am la orchestră și rar mi se întâmplă să dau peste o piesă pe care am mai cântat-o. Rar, după ani de zile.
E un fel de calvar: la fiecare săptămână primesc teancul de patru-cinci piese pe care le am de învățat. De multe ori, vin în România, unde am miercuri sau joi sau vineri concert la Ateneu; apoi îmi rămân sâmbăta și duminica pentru a pregăti aceste piese, căci luni am repetiție la Amsterdam. Normal că stau până la 3-4 dimineața ca să pot să le învăț!
Spuneți în interviuri că aveți cu vioara Stradivarius, pe care cântați, o relație de prietenie. Dacă ar fi să povestiți despre relația asta, ca și cum ar fi cu un om, ce-ați spune?
Ne-am întâlnit în 2008. Am fost foarte neîncrezător la început. E ca și cum ai întâlni un matematician sau un fizician, pentru care ai respect, dar cu care n-ai nimic de-a face, pentru că… nu ești fizician. Eu am cântat viori, dar o vioară Stradivarius e cu totul altceva, în afara posibilităților tale. Nu știam cum s-o cânt.
Primul contact cu ea a fost așa, la distanță. A fost aleasă pentru mine de colegi, pentru că ei au fost în sală și au ascultat. Mie, cântând la ureche, îmi plăcea altceva. Cântam pe un Guarneri pe care cântă Valentina acum (n. red. – soția lui) și care îmi plăcea foarte foarte mult. Dar ei mi-au zis ,,Ai nevoie de o vioară mult mai penetrantă, mai puternică. Noi suntem 100 de oameni și tu ai solo-uri acolo”.
Timp de un an de zile am încercat o grămadă de viori. Eu stăteam pe scenă și colegii, în sală, îmi ziceau ,,asta da, asta nu”. Dar la această vioară a fost unanimitate. Mi-a plăcut, era ceva deosebit, dar pasajul între Guarneri și Stradivarius e așa de mare…
Ceea ce nu știe nimeni e că acum câteva zile am primit din nou un telefon de la Concertgebouw și mi-au spus: ,,Avem o persoană privată care are cinci instrumente și pe care le-ar împrumuta orchestrei. Tu ești mulțumit cu vioara ta?” Având un Stradivarius, mă întreabă asta… Le-am zis: ,,Sunt supermulțumit, dar asta nu înseamnă că nu vreau să le văd. Dacă e o vioară și mai bună acolo?” Era vorba de un Guadagnini, un Omobono Stradivari, un Stradivari, un Guarneri del Gesù și un Deconet, francez.
A doua zi m-am dus să le încerc. Le-am zis ,,Nu-mi spuneți care ce e; nu vreau să fiu influențat nici de nume, nici de an”. Am deschis cutiile și am început să le încerc. Culmea e că le-am cam ghicit pe toate. A treia a fost una dintre cele mai bune – era celălalt Stradivari. A patra m-a surprins total! Era cea franceză. ,,Dacă ar fi să aleg, asta mi-ar plăcea!” Apoi am încercat-o pe-a cincea: ,,O-ooo, aici e ceva special!” Se și vedea – era un del Gesù. ,,Vaai, am posibilitatea de-a alege între un del Gesù și o Stradivari!” Am fost în așa o dilemă…
Dacă eram în primul sau al doilea an, probabil că aș fi trecut pe Guarneri. Dar acum suntem după opt ani de stat împreună și mi-e mai greu s-o dau așa… Pentru că am investit foarte mult exact în această prietenie, în această cunoaștere a viorii. Despre Stradivari, mi s-a spus ,,Ăsta e sunetul tău, te caracterizează.”
L-am căutat ani de zile ca să-l găsesc și să-l formez. Acum, după opt ani, nu mai suntem la faza de început. Lutierul, când mi-a dat vioara, mi-a zis: ,,Sună bine.” Un an mai târziu, când m-am dus la control, i-am cântat din nou și mi-a zis: ,,O-oo, v-ați împrietenit!” Asta a fost prima remarcă.
Care este cel mai frumos lucru pe care l-a zis cineva despre sunetul dumneavoastră?
Cineva mi-a făcut un compliment superb. După un concurs în Italia, Giuliano Carmignola – care a avut de curând concert la Ateneu – a venit la mine (după ce am luat premiul I, că până atunci nu se putea), m-a luat în brațe și mi-a zis: ,,Ești reîncarnarea lui Grumiaux!”
Aveți o carieră de succes și o viață foarte aglomerată. După atâția ani, cum trebuie să sune un proiect nou ca să vă entuziasmeze?
La mine nu prea e o problemă asta cu entuziasmul; eu mă entuziasmez foarte foarte ușor. Poate să-mi spună cineva mâine: ,,Vrei să cânți la Barcelona?” ,,Daaa!” M-am entuziasmat deja. (râde) Nu-mi trebuie foarte multe; dar va trebui să încep să aleg, pentru că nu mă mai pot dedubla. Ba chiar mă gândeam la un moment dat – poate ar fi bine bine să renunț la Concertgebouw ca să continui să cânt solo? Pentru că sunt din ce în ce mai multe cereri.
În România vin mult mai des acum, pentru că am început această relație cu Orchestra de Cameră Radio. Văd un potențial foarte ridicat aici. Dar este un ambient de confort deocamdată, pe care eu trebuie să-l deranjez un pic; pentru că numai când agiți apele poți să găsești comori. Prima agitație pe care-o fac este să-i pun să cânte în picioare. E complet altă atitudine, te simți ca un solist! Și exact asta vreau să simtă – că nu sunt niște muzicieni uitați de lume.
Liviu Prunaru concertează în seara asta alături de Orchestra de Cameră Radio.
Foto: Petrică Tănase / Ziarul Metropolis (Petrică Tănase Potography)
