Liviu Romanescu: „Asta am învățat în Anglia – să am răbdare”
https://www.ziarulmetropolis.ro/liviu-romanescu-asta-am-invatat-in-anglia-sa-am-rabdare/

NOUA GENERAȚIE DE ACTORI. Liviu Romanescu, tânăr actor român. Până-n 30. Cunoscut pentru rolurile din “Emancipare” (Teatrul de Comedie) sau “Lungs” (Green Hours) sau „Paganini” (Metropolis). A studiat la UNATC, dar şi la Oxford. Este co-fondator al unei companii de teatru româno-britanice, aflată la început de drum. Liviu Romanescu, moldovean la bază. De la Iaşi. Noua generaţie.

Un articol de Andrei Crăciun|5 iulie 2016

Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Liviu, ești un pic rârâit?

Am fost destul de rârâit. Dar în facultate, la UNATC, am rezolvat problema asta. Nu ar trebui să mai auzi așa ceva.

Ai făcut teatru din anii de liceu?
Da.

Și nu ți-a fost greu să intri la facultate.
Sincer, nu prea.

Erai avantajat de perioada ta de actorie din liceu?
Era un avantaj, poate. Dar era și un dezavantaj, să știi; asta poate să devină și un dezavantaj.

De ce?
Pentru că începi să te învârți, auzi păreri, deja începi să joci destul de mult, la festivaluri sunt actori, primești tot felul de feedback-uri și începi să fii previzibil un pic.

Te manierizezi?
Da, să știi că există ceva din chestia asta. Joci o dată, de două ori, de trei ori – începi să simți pe ce ești tu fain, la ce râde publicul, începi să pui aceeași placă, e la fel.

Te standardizezi în propriul rezultat, zici. În ce an ai intrat dumneata la facultate?
În 2006.

Acum zece ani erai student – un băiat rârâit și naiv, venit de la Iași. Unde ai domiciliat prima oară aici, în orașul București?
În cămin.

Unde erau căminele facultății?
Cred că unde sunt și acum – la Piața Alba Iulia.

Condiții bune?
Da.

Nu mai e ca în cântecele lui Tudor Chirilă din anii ’90. Nu mai e ca-n “Hotel Cișmigiu”.
Nu, e ok, chiar decent.

Toată studenția ți-ai petrecut-o în cadrul căminului?
Da, și licență, și masterat.

Și ai fost mulțumit de perioada în care ai fost student?
Da, sincer da.

La ce clasă ai fost, la ce profesor?
Am fost în promoția lui Doru Ana, eu am fost la clasa lui Mircea Rusu cu Alexandru Jitea.

Oameni cumsecade?
De mare bun-simț.

„UNATC, reformează-te!” – îți spune ceva formula asta?
Pe de o parte îmi spune, pe de altă parte nu îmi spune foarte multe.

N-ai fost pe baricadele acestei lupte.
Nu, în niciun caz n-am fost. Consider că e momentul și e nevoie ca studenții să cearnă ceea ce au nevoie, mi se pare mega-fair. Totuși, dai profesori afară, dar nu știi ce pui în loc.

N-ai nimic să-i reproșezi UNATC-ului, ca instituție?
UNATC-ul este un loc în care variază foarte mult întâlnirile. Școala nu e gândită, momentan, ca o structură în care toată lumea să aibă parte de (aproape) aceleași experiențe.

Practic, cum îți e norocul.
Sau cum ți-l faci.

Poți să întâlnești niște oameni care să te demoralizeze.
Ceea ce mi-a rămas din toată ciocnirea asta care a existat între tabere – și grupul de profesori trebuie să înțeleagă unanim chestia asta – e faptul că există o reală responsabilitate. Nu poți să spui orice, nu poți să fii oricum.
Acum zece ani nu putea să-i tragă nimeni la răspundere pe profesorii de acolo?
Era mentalitatea asta – e ograda noastră, e bucătăria noastră și totul rămâne intern – just, dar până într-un punct. În punctul în care tu calci pe cadavre, nu știu dacă eu trebuie să-mi mai țin gura sau nu.

Liviu RomanescLucrurile se schimbă repede la nivelul ăsta. S-au născut copii care nu sunt învățați să plece capul…
Da, asta așa e. Pe de altă parte, văd același om în medii diferite… Îl vâd într-un mediu în care vorbește cu „Mai du-te în pula mea, profesore!”, iar în alt mediu îl văd pe respectivul incredibil de focusat, atent la ceea ce i se spune, și atunci se naște întrebarea dacă nu cumva e vorba de mediul în care există și dacă nu cumva omul care creează mediul respectiv este problema.
Să depășim discuția. Zi-mi cum au fost anii studenției dumitale.
Faini, în general vorbind. Eu eram corect cu mine, îmi ziceam: „Nu sunt un tip foarte talentat (sau foarte bun), sunt doar mediu”. Dar îmi ziceam și: „Am ce să zic și cred că sunt făcut pentru chestia asta!”. Deci, totul, totul variază foarte mult în funcție de perioadă, de întâlniri. Dar au fost ani faini. Am cunoscut oameni foarte mișto, foarte profi.

LIVIU ROMANESCU ȘI PERIOADA DE GOL

Și ce-ai făcut după ce ai terminat școala?
După licență am dat la masterat – cam ăsta e mersul –, după care am intrat în perioada de o jumătate de an-un an pe care o are toată lumea, perioada de void. Gol total.

De depresie?
Să știi că noi o facem să fie depresie, de fapt e o perioadă foarte normală. Nimeni nu știe…

…cine ești?
Tu zici: „Bă, sunt bun”. Și ți se răspunde: „Bă, iartă-mă, nu știu că exiști! N-o lua personal, dar nu știu!”.

Cum ai depășit perioada asta?
Existau câteva spectacole din școală care ulterior au fost mutate în festivaluri, în teatre, și, ușor-ușor, a început să meargă treaba. Erau spectacole foarte bune.

Dumneata vorbeai bine și limba engleză. Te-a ajutat treaba asta în viață?
Da, da, mult. Frati-miu era deja în Statele Unite în perioada aia, mă tot bătea la cap: „Gândește-te, poate vreți să veniți aici, să încercați (n.m. – Liviu Romanescu și iubita sa de atunci, și de acum, actrița Denisa Nicolae) să faceți actorie!”. Statele sunt foarte scumpe pentru educație, e infernal acolo. În perioada aia, el era și nefamilist… Cred că se simțea destul de singur pe-acolo.

Unde locuiește?
La San Francisco.

Frumos.
Fain, foarte fain.

E căsătorit? Cu o femeie?
Da. Cu o asiatică.

Superb!
Ei sunt foarte bine. El m-a tot bătut la cap: „Măi băiete, poate vrei să vii…”. N-am vrut.

Erai în void-ul ăsta…
Eram în void-ul vieții. Am zis: „Bă, hai să încerc, hai să vedem!”. Și mi-am zis: „Dacă tot mă duc, merg la cea mai bună școală!”. Am selectat eu trei-patru care erau mai tari…

Și ce voiai să faci acolo?
Un masterat.

Făcusei deja unul.
Să fim serioși, în țara noastră un master e…

O simplă prelungire a licenței?
Depinde foarte mult de masteratul terminat. La noi nu a fost inutil, a fost de foarte bun augur. Noi la masterat am făcut cam ceea ce ar fi trebuit să facem în anul IV, chiar foarte bine, și de-asta zic că a meritat. Am avut niște întâlniri, niște master-class-uri, niște workshop-uri foarte mișto.

LIVIU ROMANESCU ȘI VISUL AMERICAN SPULBERAT

Și te-ai dus în Statele Unite ale Americii?
Nu. Am aplicat, m-au chemat să dau admitere, dar nu mi-au dat viza.

De ce? Fiindcă ai un frate acolo și s-au gândit că vei rămâne?
Nu aveam nimic aici – n-aveam familie, n-aveam job, n-aveam casă…

Erai un amărât. Și visul american s-a prăbușit.
S-a dus, s-a spulberat!

Sau nu-l aveai ca vis?
Ce m-a supărat foarte tare a fost cantitatea de muncă băgată, tradus acte, scris tot felul de lucruri…

…ca să te confrunți cu refuzul.
Ca să mă confrunt cu unul care zice: „Bă, ai putea să fii imigrant!”. Bă, da’ poți să te și împușc, dacă vreau acum; adică e adevărat, dacă privim așa… Și asta m-a dezamăgit foarte tare.

Și ce ai făcut dumneata?
Frati-miu atunci mi-a spus: „Vezi, poate găsești prin Europa!”. În Anglia, la licență nu te ia nimeni; odată ce te-ai antrenat, slabe șanse.

Ei preferă talente crude?
Ia-o logic, vine cineva la tine să-l pregătești pentru jurnalism. Și vine omul pupilă curată – sincer, dornic să construiești cu el. Și ai parte de un proces de învățare. În momentul în care vine unul și zice: „Am zece ani de jurnalism!”.
Îl mai poți învăța? Să fii sănătos! Îmi ia doi ani numai să dau jos tencuiala de pe tine; după aia ce mai fac cu tine? Mai am un an de licență. Și atunci, singurele soluții sunt masteratele, care pot fi mai academice sau mai practice, mai aplicate.

Și dumneata unde te-ai dus?
Nu m-am dus în nicio parte. M-am uitat, nu mi-a plăcut nimic… Nu am aplicat. Foarte multe erau de un an; erau câteva de doi ani; oricum, mi se părea foarte scurt și foarte încărcat, cu multe rahaturi…

LIVIU ROMANESCU ȘI PRIMA ÎNTÂLNIRE CU OXFORD-UL

Și unde te-ai dus, omule?
E destul de simplu, că insula aia se împarte așa: Irlanda – ăia vor lua doar irlandezi, că vor să-și protejeze specia; Scoția – la fel; și îți rămâne Anglia, care se împarte în două – partea de sud și partea de nord. Ai nordul (Manchester, Leeds) care, la fel, își protejează oamenii; și ai partea de sud, cu Londra – ăștia sunt cu cărțile deschise: „Da, veniți, dați banii…”.

Poate să vină oricine. Era costisitor?

Atunci anul costa 9.000 de lire, indiferent dacă era licență sau masterat.

Păi și de unde aveai dumneata 9.000 de lire?
Stai că ajungem imediat. Am aplicat la o Școală de vară; aia mi s-a părut foarte interesantă.

Unde a fost asta?
Școala era din Londra, programul se întâmpla în Oxford, într-unul dintre colegii…

Și ce te învățau acolo?
Erau profesori din RADA…

Știu ce e RADA (n.m. – Royal Academy of Dramatic Arts).
…care veneau în Oxford și lucrau cu studenți din America – UCLA (n.m. – University of California, Los Angeles), NYU (n.m. – New York University), Yale (n.m. – o universitate faimoasă din New Heaven, Connecticut) – și cam pe-aici se încheia. Băieții veneau în special pentru Shakespeare, pentru că asta e mai răruț în State. Școal a avut două componente: Shakespeare și teatrul contemporan.

De ce spui că era pentru studenți americani? Că tu nu erai american.
Realmente programul era construit pentru studenții americani.

Și ai reușit să te strecori și dumneata.
Da. Ei practic se duceau cam jumătate de an și dădeau audiții prin State, după care veneau la Londra și aveau o singură sesiune de audiții. Ăia s-au uitat cruciș la mine când m-au văzut acolo; le-am spus că sunt din România, au zis: „Hai, zi alea două monoloage!”. Cred că am avut Brutus (din Shakespeare), și la secțiunea „contemporani” m-am dus cu Bogosian [n.m. – Eric Bogosian, dramaturg, romancier american de origine armeană, născut în 1953].

În mod surprinzător, oamenii te-au selectat și pe tine. Pe degeaba?
Nu, școala se plătea, era vreo 1.000 de lire.

Nu era așa de mult, în definitiv. Și ce-ți dădeau de banii ăștia, doar școală?
Era asigurată cazarea, cu masă la colegiu.

Și cât ai stat acolo?
O lună.

Ai învățat mai multă carte decât în trei ani la București?
N-aș zice, fiindcă erau grupe create – tu lucrai cu grupa ta, de la A la Z. Am avut noroc; la „contemporan” a fost unul mai slăbuț, mai superficial, în schimb, la Shakespeare – voce, mișcare – oamenii au fost brici.

Ai jucat și tu Shakeaspeare de atunci?
Da, am mai jucat.

Explică puțin, pentru oamenii care nu cunosc, care e treaba cu audițiile astea. Ce se întâmplă acolo?
Audițiile sunt foarte simple la ei, în condițiile în care îți cer două monoloage de două minute fiecare, un text clasic și unul contemporan. Te duci, zici textele…

ÎNTÂLNIREA DECISIVĂ CU OXFORDUL-OXFORD

Ei te opresc, te întreabă, sau doar te ascultă?
Nu prea te opresc; faci ce vrei tu. Dacă e cazul, pot să-ți dea o temă de improvizație, probabil pe monologul contemporan – acolo se întâmplă, de multe ori, asta. Și cam asta e. După audiții, unul dintre membrii comisiei m-a întrebat: „De ce tu, român, vrei să faci școala în limba engleză?”. I-am spus: „Uite, eu mi-am dat disertația pe Shakespeare, Hamlet, am început să capăt un apetit pentru ce scrie omul ăsta și cum scrie; m-am lovit de foarte multe ori de probleme de traducere și, ușor-ușor, am început să-mi doresc să pot să-l citesc în original și m-ar interesa să văd cum priviți voi, ca britanici, din cultura-mamă, textele omului ăstuia”. Ei mi-au zis: „Fair point”. M-au întrebat dacă vreau să studiez acolo, am zis: „Da, deși Marea Britanie n-are programe deosebite; adică eu nu-mi doresc să mai fac încă doi ani academici”. Omul mi-a zis: „Ai dreptate; la Oxford, în schimb, există un program de un an pentru actori, poate merită să te uiți la ăsta”. Am intrat pe site, am trimis un self-date la cei de la Oxford; ei m-au chemat la etapa a II-a, și așa am ajuns la Oxford-Oxford. Am dat admiterea, ei m-au luat, cu amendamentul ca peste vară să mă văd cu un profesor de vorbire, să lucrez accentul. Ăla mi-a dat OK-ul către conducerea școlii că pot să vin și în toamnă, am intrat în programul de un an pentru actori.

Care nu e parte nici dintr-un ciclu de licență, nici de masterat, ci un program pentru actori deja formați care vor să se cizeleze. Zic bine? Să înțeleagă cititorii…
Da. Sunt ori oameni care au jucat la teatre, fie oameni care au o puternică experiență din trupele din colegii.

Deci tot tineret; la etatea de acum nu te-ar mai fi primit.
Aș zice că, până la 30, încapi.

Ai făcut carte acolo. Ai învățat?
A făcut Liviuț carte acolo (râde)

Ai trecut clasa?
Da.

Cum? Vă dădeau note?
Uite, că m-ai întrebat mai devreme, fac o paranteză cu partea financiară. Eu am prins ultimul an dinaintea perioadei de criză. Criza economică începuse, dar încă nu se simțea la ei. Când am terminat eu, a început căderea gravă. Ei aveau o bursă foarte puternică; pentru cei din Uniunea Europeană acopereau 90% din taxa de școlarizare, iar dacă erai din Regat puteau să-ți acopere 90% din cazare. Practic, pe mine școlarizarea m-a costat cam 800 de lire. Așa am ajuns…

…pentru că altfel te-ar fi costat 10.000 de lire.
Man, no way! Jur că nu dădeam banii ăia niciodată.

Nu-i aveai?
Probabil că frati-miu ar fi făcut un efort, dar n-aș fi acceptat niciodată chestia asta, findcă era vorba de un an. Dacă aș fi făcut trei și eram sigur că ies de acolo cu limba pusă la punct…

Dar dumneata aveai un plan ulterior acestui an, știai ce vrei să faci? Voiai să rămâi acolo la muncă?
În capul meu se băteau două chestii – una: „Hai s-o întindem amândoi (n.m. – Liviu și Denisa) din România, să vedem ce facem!”, cealaltă – dezvoltasem un apetit (mai ales în urma Școlii de Vară) pentru oameni dintr-o altă cultură, a lucra și a vorbi cu ei. În Școala de Vară mi s-a întâmplat chestia asta – au existat niște oameni care mi-au spus: „Băi, ești bun!”, eu am răspuns: „Băi, și tu ești foarte tare”; ne-am spus reciproc: „OK, hai să vedem cum facem spectacolul…”; „Eu cam așa văd”, „Eu văd cam așa”; „Foarte interesant! Nu m-am gândit niciodată la asta!”, „Nici eu!” – și așa începea dialogul cultural… În continuare, sunt oameni din America cu care am păstrat legătura și ne-am întâlnit: „Cum este? Ce facem? Va trebui să facem ceva!”. Dialogul a rămas.

În afară de dumneata, care erai român, toți ceilalți erau americani?
Mai erau doi canadieni și doi mexicani.

Toți erau nord-americani, oricum.
Da, ăștia erau; în rest, americani get-beget.

Și cu ce te-ai ales dumneata după tot efortul ăsta?
Experiența. Foarte multă și foarte bună.

LIVIU ROMANESCU ȘI DEBUTUL ÎN SOHO

N-ai rămas pe acolo să lucrezi.
Ultima parte a programului de la Școala Oxford avea loc la Londra. Ultimul spectacol era creat la Londra și se juca la Soho. Deci ne-am mutat toți la Londra – oricum toată lumea se mută acolo. Am rămas acolo în jur de un an, timp în care am lucrat cu două companii; am lucrat și la o cârciumî, în mare parte, ca să câștig bani, și, la un moment dat, mi-am zis: „Bă, nu mi-e ok!”, în sensul în care deja începeam să scad calitativ ca artist. Aveam momente în care nici măcar nu mai aveam chef să mă înscriu la o audiție, începuse un soi de depresie foarte bizară. Și am zis: „Stop!”.

Actoricește vorbind, ce ai făcut în perioada aia?
A existat o companie cu care am lucrat o adaptare la „Electra” lui Sofocle. Textul era tras în zilele noastre, pe o problemă de imigrare. După aceea începusem un text care se scria după noi, după actori. Și aia a fost o experiență tare.

Și din ce îți câștigai dumneata paralele?
Din muncă.

Muncă, cu cârca, adică?
Lucram undeva în Soho, la un local; foarte tare munca, dar îți jur că uneori mă scotea din sărite.

Cu chinezi, cu mexicani, cu cine lucrai?
Nu, cu britanici; erau doi frați care aveau o cârciumă, pe modelul Jamie Oliver. O pizzerie, de fapt. “Pizza Pilgrims” se numește pizzeria. Oamenii au fost în Italia, au învățat să facă pizza…

Și câte ore lucrai acolo?
Varia. Lucram cam 20 de ore, când venea Denisa și o întindeam prin diverse părți, aveam momente când suplineam și băgam și câte 40 de ore pe săptămână. Deci chestia varia. Toată lumea lucrează, fiindcă altfel viața e scumpă. Doar dacă prinzi un contract pe televiziune, ceea ce e rar; se întâmplă, dar trece, și te întorci la muncă. Toată lumea își găsește joburi; singura chestie e să-ți găsești un job în care, dacă ești chemat la audiție, să poți să spui: „Bă, nu vin; puteți să mă înlocuiți?”, „Da, du-te fără nicio problemă!”.

Peisajul ăsta teatral din Londra cum era? Sunt diferențe mari față de țara noastră sau cum (n.m. – interviul a avut loc cu câteva săptămâni înainte de Brexit)?
Da. În primul rând, este mult mai mare speranța oamenilor de a deveni producători sau curatori de evenimente; agențiile sunt chestii intermediare; dacă nu discutăm la nivel super-înalt, la modul agenții internaționale, unde tu nu mai negociezi teatrul, ci filmul, și de acolo îți iese peșcheșul, pe partea de teatru chestia se pune în felul următor: ne întâlnim noi trei să facem ceva; și tu, Andrei, zici: „Eu coordonez chestia asta și, vă spun sincer, nu avem bani; avem o sală, am găsit loc de repetiții, lucrăm două săptămâni foarte aplicat, eu am totul gata și știm exact ce facem, după care pitch-uim proiectul într-un alt eveniment, către producători…”. Oamenii sunt foarte încrezători în chestia asta și, la nivel de networking, fiecare începe să găsească – știi cum e, culmea culmilor, chiar se găsește.

Îți pregătești două săptămâni un spectacol, îl joci de trei-patru ori, și apoi nu se mai joacă. Așa?
Nu întotdeauna.

Nu e o societate de consum rapid și în teatru?
Cumva. Oamenii, știind chestia asta, au mai multă răbdare și încredere. Când facem? – peste două luni ne apucăm. Cât trebuie să lucrăm? Trei săptămâni. Când intrăm la spațiu? După două săptămâni. Lux. Deci știu că într-un interval de trei-patru luni…

…ai ce face.
…produsul a ieșit și se joacă. Dar se joacă – asta e vital! Chestia acolo se pune mult mai eficient: lucrăm; cât? Două săptămâni. Jucăm; cât? Cinci zile. Toți suntem conștienți că alea cinci zile de spectacole sunt o reală oportunitate; adică Andrei, Liviu, Denisa în alea cinci zile vor chema pe absolut toți cei pe care o cunosc din lumea spectacolului, care pot să faciliteze creșterea spectacolului.

Dacă nu, spectacolul moare.
Aia e. Și atunci, te arde la sisilică, dacă îmi dai voie să zic așa. Ăsta e adevărul. Și oamenii trag.

Te-ai confruntat cu situația asta?
Da. Din nimic, zero bani, a venit o tipă și a zis: „Eu sunt curator la un festival, care se întâmplă la anul, în iarnă; am văzut 25 de minute din ce ați făcut voi, mi-a plăcut; am înțeles că vă doriți ca bucata finală să aibă o oră, eu vă iau! Astea-s detaliile, vorbiți cu oamenii, jucați în festival!”. Te duci, joci șapte zile în festival, chemi pe alții…

Și tot așa.
Știi, platformele urcă. De la un spațiu în spatele unei grădini la…

Trierea asta e și foarte dură, adică sunt foarte mulți care cad între etajele astea.
Da, absolut.

Și cred că nici nu poți să trăiești din asta, dacă nu urci toate treptele până la a ajunge să trăiești din asta.
Da, dar trebuie s-o iei de undeva și oamenii au răbdare. Au răbdare nu în sensul în care stau cu mâna întinsă…

Am înțeles, în sensul că până la urmă se poate întâmpla. Dar poate au și din ce să trăiască, între timp.
Am citit un articol foarte interesant despre coautorul piesei „Lungs”, care a avut un text care s-a jucat la Londra. Foarte interesantă povestea, pentru că el a montat textul cu o actriță care era pe punctul de a se lăsa de meserie. Culmea, este o actriță ale cărei CD-uri eu le ascultam pentru accentul britanic. Denise Gough. Tipa era în punctul în care zicea: „Vă pup pe scăfârlie, de cinci ani de zile eu nu am făcut nimic, pa!”. Tipa a luat acum „Olivier”-ul (https://en.wikipedia.org/wiki/Laurence_Olivier_Award) pentru cea mai bună actriță în spectacolul ăsta! Și omul povestea un parcurs practic similar cu al ei: „Bă, am scris «Lungs» la un moment dat, s-a montat, lumea din industrie a făcut wow!, s-au uitat, mi-au dat ceva premiuleț…”.

…după care s-a întors la condiția obișnuită.
„M-am întors și mi-am zis: bă, trebuie să se întâmple ceva; a fost premiul ăsta, a fost apreciat; doi ani – nimic, nimic. După doi ani, companii din afară au început să ia textul «Lungs», să-l traducă. Am zis: ok, se întâmplă! Iar pauză, nimic. La fel – lucram și ca ospătar, m-am dus și pe partea de predare; eram foarte aproape să mă las de scris; am fost rugat să scriu textul ăsta pe problema alcoolului și a depresiei, a fost montat, a luat premiul…”.

Și acum o duce ceva mai bine.
Cred că da. Important e să ai răbdare. Asta am învățat în Anglia: să am răbdare. Acum, îți zic sincer, îmi e mai bine aici. Nu aș mai pleca.

FOTO: Facebook Liviu Romanescu