Marga Barbu: „Niciodată nu ştii de ce este în stare un actor până nu-l provoci”
http://www.ziarulmetropolis.ro/marga-barbu-actrita-de-la-pagina-1-niciodata-nu-stii-de-ce-este-in-stare-un-actor-pana-nu-l-provoci/

Continuăm seria actriţelor frumoase şi talentate de la pagina 1 cu Marga Barbu (1929 – 2009), partenera în filme a lui Florin Piersic şi soţia scriitorului Eugen Barbu.

Un articol de Monica Andrei|3 Martie 2014

În mintea oricărui spectator, Marga Barbu (1929 – 2009) rămâne celebră prin rolurile interpretate în filmele unde a jucat alături de Florin Piersic: „Drumul oaselor”, „Trandafirul galben”, „Misterele Bucureştilor”.

Marga Barbu s-a născut în Maramureş şi a trăit în Bucureşti. În copilărie, imita perfect musafirii părinţilor, când aceştia nu erau de faţă. A fost soţia şi muza scriitorului Eugen Barbu. De-a lungul carierei sale, a cunoscut-o pe Sophia Loren, iar unul dintre admiratorii ei a fost Hubert H. Humphrey, vicepreşedinte al Statelor Unite (1965 – 1969), pe care l-a cunoscut la Festivalul filmului de la Moscova. Prietenia cu vicepreşedintele SUA s-a derulat printr-o corespondenţă de opt ani, până la stingerea lui din viaţă, în 1978. Puţini ştiu că Marga vorbea şi scria în opt limbi străine, printre care şi japoneza.

„Multă lume m-a întrebat ce are limba japoneză, pe care o tot învăţ cu tot ce fac eu. Cred că tot ce m-a atras la japoneză a fost tocmai greutatea lucrului. O dificultate teribilă pe care am vrut s-o am, ca să-mi încerc puterile. Dar nu o dată mi s-a întâmplat să arunc cărţile şi să spun: Asta e o nebunie! Ce-mi trebuie?

Când a fost vorba despre un rol, n-am aruncat cărţile. M-am predat. Cu un fel de umilinţă – în sensul bun al cuvântului – cu o febră a căutării acelor lucruri cu care să servesc eu personajul, nu el pe mine; cu o dorinţă de a depune tot ce am mai bun pentru el – şi am depus chiar tot. Chiar şi lucruri pe care nu ştiam că le am. Şi asta a fost o altă bucurie, de a descoperi zilnic: Ce-o să mai fie? Ce-o să mi se mai ceară? Am să pot? N-am să pot? Cât?”

Abandonează Filosofia după un an şi jumătate de studii în favoarea Teatrului, dar gândul îi rămâne la dans. Din cauza unei afecţiuni cardiace din naştere, la un control de rutină, medicul îi spune să renunţe la dans sau să se opereze. Efortul fizic de la antrenamentul în sala de balet îi punea inima în pericol. „Eram disperată, voiam să mă sinucid… Eu ziceam că sunt făcută pentru dans şi nu mă vedeam făcând altceva. Dar mâna Celui de Sus ştie mai bine decât noi ce ne trebuie… Aşa a fost sa fie, să mă fac actriţă.”

În 1951 devine absolventa Institutului de Teatru şi debutează în teatrul proiectat de tatăl lui Liviu Ciulei pentru marele regizor (care după naţionalizare se va numi Teatrul Armatei), Teatrul „I.C. Nottara” de astăzi. Totul i se datorează directorului din acea vreme şi profesorului Alexandru Finţi, care iubea foarte mult scena şi actorii. El angajează în teatru. „Cu inconştienţa tinereţii de atunci, mi s-a părut normal. Abia acum îmi dau seama de importanţa gestului său.“

Regizorii de film o descoperă şi o distribuie des. În 1953, Dinu Negreanu o distribuie în „Nepoţii gornistului”. De atunci, au urmat multe roluri în filme, participări în festivaluri internaţionale şi meritate premii şi distincţii.

În 1965, regizorul Dinu Cocea începe filmările pentru seria „haiducilor”: „Haiducii”, „Răpirea fecioarelor”, „Răzbunarea haiducilor”, „Haiducii lui Şaptecai”, „Săptămâna nebunilor”, „Zestrea Domniţei Ralu”, distribuindu-o în rolul Aniţa, personaj născut din maşina de scris a lui Eugen Barbu, care-i aduce popularitate şi multe premii.

Marga_Barbu_1238079083

Unele personaje din filmele jucate, după cum va declara în interviuri, i-au „şters toate nemulţumirile şi neîmplinirile”, au „împăcat-o cu viaţa de actriţă.”

Marga Barbu, gânduri despre actori

● „Dacă vrei să-ţi încerci puterile, trebuie să înfrunţi exact acel lucru despre care crezi că nu-l poţi face.”

● „Există actori foarte buni, foarte mari, dar care se repetă, pentru că se joacă tot timpul pe ei. Exemplul care îmi vine acum în minte este Jean Gabin. Probabil sunt personalităţi foarte puternice care nu se pot desprinde de propria imagine… Mie, dimpotrivă, ca să pot juca, îmi trebuie să-mi pierd eul. Să devin altcineva.””

● „Noi toţi actorii suntem un fel de vulcani care dorm, apoi erup. Când te aştepţi mai puţin sau nu te mai aştepţi deloc, erup. Adevărul e că niciodată nu poţi să ştii de ce este în stare un actor, până nu-l provoci. Mi s-a întâmplat şi în teatru să observ situaţii similare la colegii mei, care m-au surprins, uneori atât de plăcut, cu un rol despre care eu nici nu visam că l-ar putea face astfel… Întotdeauna am spus: regizori, provocaţi actorii!”

Citiți și alte articole din rubrica  „Actriţa de la pagina 1“: Gina Patrichi, Clody Bertola, Silvia Popovici

Pentru „Domnişoara Aurica”, în regia lui Şerban Marinescu, a primit Premiul Asociaţiei Cineaştilor pentru Interpretare feminină în 1971. Despre acest rol, spunea: „Întâmplarea a făcut ca exact în acea perioadă viaţa să mă arunce în nişte momente foarte grele care m-au frământat ca pe un aluat, m-au umilit, m-au făcut să mă simt într-o nimicnicie şi să aflu, pe pielea mea, cum e când nu mai poţi să faci nimic… De aici însă putea să iasă sau o bună întâlnire cu personajul,sau o inhibiţie personală atât de mare încât să anuleze orice întâlnire cu personajul…

De fapt, «Aurica» a fost rezultatul unui miracol numit contactul cu o echipă minunată; ambiţia regizorului, a operatorului, dragostea celor din jur ca răspuns la dorinţa lor şi a mea de a face un lucru deosebit, toate astea au creat un climat special, cum nu am mai întâlnit niciodată. De fapt «Aurica» nu era ceea ce numim noi un «prag». Era un zid. Ori îl săream, ori mă striveam de el… Pentru că niciodată nu am fost dezarmată în faţa unui personaj. Întotdeauna am avut un punct de sprijin. Cel puţin exterior.

Ori aici nu aveam nimic. Nici măcar fizicul. Mă uitam în oglindă, îmi vedeam zâmbetul, nasul, total nepotrivite personajului şi mă gândeam cu disperare: nu sunt ceea ce trebuie! Un nas de pătlăgică, o gură mai mică, mai pungită mi-ar fi prins bine! La proba de costume nepotrivirea a devenit mai evidentă. Tot ce gândise scenografa Oana Tofan, «cădea» bine, deci prost pentru personaj. De pălării, nici nu mai vorbesc. Cred că ele au fost coşmarul Oanei. Aurica trebuia să poarte multe pălării, iar eu, am, cum spun modistele, «cap de pălărie» Şi iar nu era bine. Realizam cu groază că tot ce pune pe mine, mă îndepărtează de personaj; mă fac tot mai «anti-Aurica». Niciodată n-am simţit mai puternic că datele mele personale îmi sunt duşmane. Nici pe voce nu mă puteam bizui. De aceea, când, într-o bună zi, inginerul de sunet mi-a spus «ştiţi că în anumite momente vocea nu vă mai seamănă?», m-am bucurat enorm. Era semn că mult din mine plecase, şi se instala, în fine, Aurica.”

Prima căsătorie a Magdei Barbu, încheiată la o vârstă destul de fragedă cu un inginer, s-a consumat repede.

„Cred că mai mult a contat spaţiul locativ“, a declarat mai târziu actriţa. „Era un băiat atât de bun, dar atât de departe de meseria mea. Programul nostru era atât de diferit, încât după un an şi jumătate a trebuit să ne despărţim“.

Au urmat alţi cinci ani de căsnicie cu un fost coleg de facultate, Constantin Codrescu. Era actroul care nu credea în harul ei de actriţă. „Pe vremea aceea eram plină de complexe deoarece nu jucam decât foarte rar în teatrul unde eram angajată. Aşteptam să fiu încurajată şi ajutată. Căsătoria noastră… nu a însemnat pentru mine o împlinire. Am descoperit unele scrisori ale lui, în care spunea ca îi îngrădesc libertatea. Când eu nu făceam decât să-l ajut, după puterile mele. În perioada aceea era şi foarte bolnav.“ După divorţ, s-au reîntâlnit pe scenă şi platoul de filmare ca parteneri de rol.

Pianista din filmul „Vultur 101“ (1956) a fost chipul care l-a impresionat pe Eugen Barbu, înainte de a o cunoaşte. A urmărit-o apoi pe scena de la Nottara. Prin 1960, juca în rolul Roxanei din „Cyrano de Bergerac“. „În seara premierei m-am trezit cu un coş mare de liliac alb. Rămăsesem fără vorbe: în plină iarnă, că era în februarie, să primesc liliac alb. Coşul mai avea un bileţel cu semnătura lui, pe care scria «Succes». Nu era omul vorbelor multe. Îmi spunea mereu că un scriitor care scrie mult nu vorbeşte mult.“ Scriitorul mai fusese căsătorit.

Marga Barbu nu-şi mai dorea să se căsătorească, totuşi a făcut-o, fiind forţată de împrejurări să „bage” actele la starea civilă. Eugen Barbu nu şi-a dorit copii pentru că nu-i plăceau. Totuşi, spre 40 de ani, actriţa a rămas însărcinată. În timpul unor filmări la Buftea, după ce a încălecat un cal nărăvaş care a scuturat-o puternic, actriţa a pierdut o sarcină în cinci luni. Era fetiţă. „Cine ştie ce ar fi fost şi cum ni s-ar fi schimbat viaţa dacă aş fi născut-o? Poate nu era un copil reuşit sau poate că ar fi fost lumina ochilor noştri… cine poate şti?“.

Mariajul cu Eugen Barbu a durat 33 de ani, până în 1993, când el a decedat. Au trăit frumos, s-au iubit, s-au ocrotit unul pe altul. După moartea lui, pensionată fiind, a mai trăit vreme bună într-o casă boierească frumoasă de pe strada Mihai Eminescu din Bucureşti, nu departe de Teatrul Metropolis.

Citatele sunt extrase din volumul scris de Eva Sârbu, „Actorii noştri, interviuri uitate”, apărut la Editura Ara.

Foto  Marga Barbu: cinemarx

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Până să devină angajată a Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1947, a făcut parte din numeroase companii teatrale şi din trupa de operetă a lui Veliamir Maximilian, unde a jucat alături de Leonard, „Prinţul Operetei”. În teatru, i-au plăcut întotdeauna rolurile de caracter, pentru că nu se credea frumoasă. A jucat alături de Ion Iancovescu, Mişu Fotino, Birlic şi mulţi alţii. 

03
/03
/15

MEMORIA CULTURALĂ Sandina Stan s-a născut şi a crescut la Iaşi într-o familie de artişti: “mama avea darul cântului şi un frate - pe cel al mânuirii arcuşului”. După ce a terminat liceul şi anunţând că vrea să se înscrie la Conservator, părinţii i-au spus că lucrul acesta poate să fie admis doar dacă îşi mai ia o licenţă. Astfel, a urmat în paralel cursurile de la Conservator şi pe cele de la Drept.