Maria Obretin: „Am o jenă să ies la aplauze dacă nu-mi place ce joc“
http://www.ziarulmetropolis.ro/maria-obretin-actrita-am-o-jena-sa-ies-la-aplauze-daca-nu-mi-place-ce-joc/

Continuăm seria dedicată tinerilor artişti cu o extraordinară actriţă de teatru şi de film, scurt (aţi văzut „Vaca finlandeză” a maestrului Gheorghe Preda?) şi lungmetraj, voce de desene animate (mama lui Zumzărel de pe Disney Channel, cine credeaţi că e?), zână ursitoare la petreceri pentru copii, cu o bogată carieră în oraşul Bucureşti.

Un articol de Andrei Crăciun|3 Decembrie 2014

Din ianuarie, Maria Obretin va avea rolul feminin principal într-un serial pe HBO, iar apoi, în primăvară, va filma, tot în rol principal, cu unul dintre cei mai mari regizori români. Detaliile – atunci, la momentul potrivit!

Doamnelor și domnilor, Maria Obretin din Călărași!, fostă studentă la Limbi Clasice (are latina cultă la degetul mic), prietena doamnelor în vârstă cu îndeletniciri în zona comerțului cu produse agricole, iubitoare a plantelor aromatice, tânără de un umor nebun, din când în când logodnica desfrânată a lui Victor Rebengiuc în „Ivanov”, alteori soția trădată a lui Marius Manole în „Noi 4“ la Godot.

De ce te cheamă Maria?

Dacă vrei să știi, mă cheamă Maria-Cristina, cu cratimă, ca-n telenovele.

Obretin ce nume e?

De origine slavă. Au urcat din Bulgaria strămoșii mei din partea tatălui. E OK ca nume de scenă. Rămâne așa în cap – puțin.

De ce umbli îmbrăcată în negru? Ești văduvă?

Nu știu, n-am altă inspirație în perioada asta. Nu sunt văduvă.

N-ai haine în culori mai deschise în garderobă?

Le am pe toate negre acum și, orice trei piese aș alege, tot aici s-ar ajunge.

Negrul este nuanța ta preferată, Maria Obretin?

Deloc.

Dar care e culoarea care îți place cel mai mult?

Violet.

Flacăra violet?

Da, și un soi de verde amestecat cu albastru. Vara umblu foarte colorată, iarna nu am chef. Sunt un om foarte normal, din păcate.

Pe ce te bazezi în această afirmație?

Uită-te și tu cât de cuminte îmi pun zahărul în ceai, cum amestec cu lingurița. Nu fac niște chestii…

Îți place să bei ceai?

Nu neapărat.

Bei doar când ești bolnavă?

Nu sunt bolnavă.

Ești sănătoasă?

Tun. Asta te sperie?

Deloc. De unde știi că ești? Te-ai căutat?

Din când în când, mai intru în panică.

De unde ești dumneata de loc?

Din Călărași.

Și cum ai ajuns din Călărași mare actriță la București?

De ce ești ironic?

Nu sunt ironic, sunt curios.

Aici, în București, aterizăm toți din Călărași. 120 de kilometri, îți dai seama. Nimic.

Nu mai ai rude la Călărași?

Ba da, mai am familiile.

Ai mai multe familii?

Da.

Te-ai născut, ai crescut în Călărași?

Da, da.

A fost greu?

N-am termen de comparație.

Ce făceai la Călărași? Ce puteai să faci, copil, la Călărași?

Te jucai în colb.

Ai stat la casă?

Da, prin fața casei trecea o cale ferată. Jucam fotbal cu băieții, că nu eram prea multe fete pe stradă. Am făcut lucru manual, la atelier, la băieți, știu să șmirgheluiesc. Pe vremea aia așa era. Eu sunt și mai bătrânică. N-am învățat să brodez sau ceva.

Ai făcut școala la Călărași, liceul tot acolo.

Mihai Eminescu.

Ce treabă are Mihai Eminescu cu municipiul Călărași?

Cealaltă variantă era Nicolae Bălcescu, ce să alegi?

Maria Obretin

Alături de Marius Manole şi de Victor Rebengiuc, în spectacolul „Ivanov“, regia Andrei Şerban, Teatrul Bulandra

N-a dat orașul Călărași niciun om de vază țării noastre?

Până la mine, nu. Aștept să mi se dea cheia orașului. Sau măcar cheia unei garsoniere.

Cum mai e piața imobiliară în Călărași?

Nu știu, dar aș putea să o închiriez și să mă descurc și eu mai bine în București.

O duci greu?

Nu.

Câți ani ai dumneata?

De ce ești rău?

Nu sunt rău, sunt ziarist, trebuie să întreb. Am voie!

Îmi distrugi mitul.

Aproximativ?

Între treizeci și patruzeci. Numai bună.

Cine spune asta?

Toată lumea.

Poate nu e lumea care trebuie.

Lasă-mă să am entuziasm măcar dimineața!

Îți plac diminețile?

Nu prea.

Când îți place dumitale să trăiești?

După-amiezele și nopțile.

Când ești născută? În ce perioadă a anului?

Ianuarie. Capricorn. Dar nu mă recunosc deloc. Poate că am ascendentul în Gemeni și-mi guvernează ăștia, Gemenii, viața. Sunt născută în aceeași zi cu Lia Bugnar.

Cum v-ați împrietenit voi?

Pe bază de simpatie. Juca soțul meu în spectacolul „Lear” la Andrei Șerban. Era o distribuție exclusiv feminină. Fiind soțul meu, ne-am iubit repejor. Ne împrieteniserăm de fapt de la probe, care au durat o lună de zile. Într-o lună de zile te mai împrietenești, ce să faci?

Și cum se încheagă o asemenea prietenie?

Se bea ceai. Ele, Lia Bugnar, Ilinca Manolache, fumau, eu nu fumam, că sunt hateriță cu fumul. Nici nu știu cum de ne-am împrietenit, dacă mă gândesc la această mărturisire!

Maria Obretin

Te invidiau pentru bustul tău și alte calități vizibile?

Da, dar și eu le invidiam pe ele pentru diferite chestii.

Ca de exemplu?

Ilinca e un partener foarte bun, atent, curajos.  Face ea circ inainte de spectacol, cu panici și din astea, dar pe scenă e brici. Iar Lia… Lia a scris „Noi4” într-o perioadă în care eu nu jucam nimic de vreo doi ani și ei i se părea nedrept. Cum e asta? Sunt rari tare oamenii ca ea. Are o relaxare teribilă în viață. Și pe scenă. Și de aici minunățiile. Eu sunt mult mai panicată și timidă.

Cum ai ajuns tu, o fată emotivă din Călărași, să faci actorie la București?

Întâi am făcut Limbi Străine, timp de trei ani. Limbi Străine Clasice!

Vorbești greaca veche? Latina vulgară?

Prea puțin. Latina vulgară – nu. Pe cea cultă. În liceu mergeam pe la Teatrul din Călărași, unul de amatori, și am jucat într-un colaj – „Surâsul Hiroshimei”, prin clasa a noua. Când eram eu clasa a douăsprezecea, Sanda Manu luase deja clasa de anul I de la Actorie și eu îmi doream foarte mult să fie Sanda Manu profesoara mea.

Explică un pic asta, că oamenii nu știu neapărat. Cum e sistemul la teatru? Un profesor ia o clasă și o duce până la licență sau cum e?

Așa era pe vremea noastră.

Care erau posibilitățile?

În anul nostru predau în paralel Sanda Manu și Mircea Albulescu. Te alegeau ei. Tu dădeai admitere, luau douăzeci de oameni, ne adunau și ne selectau, în funcție de notele de la admitere și alte criterii misterioase, Sanda lua unul, Albulescu lua altul. Te alegeau. Tremurai.

Tu erai o fată la un liceu din Călărași și știai lucrurile astea, unde predă Sanda Manu! De unde?

Cred că am citit pe undeva, nu mai știu de unde.

Aveai prieteni care erau la Actorie la București?

Era un tip – Dan Coman, cred că la Bibanu` (n.m. – Dem Rădulescu). Dacă te interesa zona asta, aflai.

Și cum te-ai orientat?

Eram foarte conștientă că trebuie să plec din Călărași. Nu văzusem piese de teatru decât la televizor – lunea, marțea, nu mai știu când se dădeau. Aveam o profă de latină pe care o adoram, doamna Sinișteanu, știam un pic latină, așa că am dat la Clasice. Când am venit în București, mă duceam la facultate, dar seara mergeam în Pod, la domnul Naum.

Ai plâns la trecerea în neființă a domnului Naum?

Da. A murit la două săptămâni după bunica mea și eram deja praf.

Acolo – în Pod- ai învățat meserie? A fost o școală bună?

Da, da.

Ți-ai dat seama că nu poți să fii la Sanda Manu la clasă și ai așteptat trei ani în anticamera Limbilor Clasice sau cum?

Latina nu era vocația mea în niciun fel, oricum.

Știai ablativul și astea?

Da, da, da.

Una hirunda non facit ver (n.m. – proverb latinesc: cu o rândunică nu se face primăvară).

Dar ce drăguț ești, dar ce repere avem!

Și ce ai fi făcut tu în viață dacă rămâneai la latină?

Nu mi-am pus niciodată problema. Am terminat anul III la Clasice și am dat la teatru. Am dat o singură dată, eram hotărâtă să nu mai dau și a doua oară dacă nu intram.

Ai plâns, ce ai făcut la probă, la admitere?

Nu mai știu. Cred că le-am zis și în latină ceva – din Eneida, m-a pus domnul Pintea. Ceva am zis eu, le-am plăcut din prima. Eram și ușor sâsâită și mult mai grăsuță, nu aveam nicio șansă în mod real. Dacă aveam vreuna, nu aveam la domnul Albulescu, îmi era clar. Îmi convenea – că ajungeam la doamna Manu. Oamenii te simt ce energie ai și te aleg.

Și dumneata ce energie ai?

Am multă. Urc pe pereți. Așa sunt – plină de chestii.

Erai dolofană?

Dolofănucă, nu fi nesimțit!

Și cu Clasicele?

Dacă făceai două facultăți, a doua trebuia plătită.

Și ce ai făcut?

Wow! Doar nu era să mă fac profesoară de latină. Ești nebun?

Am plecat din Călărași, prietene. Cât de sus puteam să urc în carieră?

Maria Obretin, actriță

Ai învățat sanscrită, aramaică?

Trebuia să învățăm sanscrita, a venit profesorul de două ori, apoi nu știu ce s-a întâmplat și n-a mai venit. De sanscrită mi-a părut rau, e o limbă tare curioasă.

Și cu ce te-ai ales din povestea asta?

Evident, cu nimic.

Și greaca veche? Alfabetul măcar? Știi să citești alfabetul când mergi în concediu în Grecia?

Știu, da. Înțeleg.

Nu ți-ai găsit și tu un grec pe malul mării Egee?

Asta era culmea!

Și în facultate erai bună sau erai vai de capul tău?

Eram bunucă. Eram și foarte muncitoare, fiind puțin mai mare decât restul fetelor, aveam roluri foarte mișto, n-am făcut Julieta niciodată. Eram domnișoara Cucu, din astea, chestii de compoziție pentru momentul ăla. Aveam o clasă bună de regie și am lucrat mult cu ei, când am terminat am avut două spectacole – unul la Green Hours și unul la Act.

Cand ai terminat?

Acum unsprezece ani.

Cât roluri importante ai avut de atunci?

Șapte. Dar sunt bine. Nu ma bazez numai pe teatru. Fac dublaje, de desene animate, la Disney.

Vocea căror personaje ești?

Fac o negresă în Baftă Charlie, sunt și mama lui Zumzărel din Stupul.

Tu ești?

Eu sunt. Mai fac voci de reclame. Am o voce din care aș putea trăi destul de bine, dar acum, cu criza…

A căzut piața de voci din România?

A căzut, domnule, toată piața de reclame.

Și trebuie să știi actorie ca să faci asta?

În general sunt actori. Și mai sunt oameni  care au terminat Conservatorul pentru că se cântă.

Ai prins vreun rol mare – Pantera Roz, Mickey Mouse?

Astea se dăduseră deja. Doar în Cars am două mașini mici gemene, care țipă mult. Am fost pe covorul roșu datorită lor, când s-a lansat Cars în România.

Te ajută plămânii pentru voce sau cum?

Te ajută să accepți să fii tâmpițel, să n-ai jenă, să nu-ți fie frică de penibil, să faci ca toți dracii. (râde)

Și acum urmează să dai o mare lovitură – cu un serial la HBO?

Da, din ianuarie.

Mai ai frați, surori?

Am crescut fără. Dar acum vreo 3-4 ani mi-am cunoscut surorile pe facebook.

Cum s-a întâmplat?

Mi-au scris din Belgia – bună, ești din Călărași?, așa, așa, suntem surorile tale.

Sunt gemene?

Nu, sunt amândouă mai mici decât mine. Părinții noștri s-au despărțit, mama s-a recăsătorit, n-a mai avut  copii, tatăl biologic s-a recăsătorit și el și a avut aceste două fete. Am crescut toți în Călărași dar nu ne-am căutat niciodată. Ele au plecat la un moment dat în Belgia și au rămas acolo.

Întreții legături cu noile tale surori?

Da, ne-am iubit din prima, semănăm ca energie.

Te-au ajutat indiscutabilele tale calități trupești să faci carieră?

Nu prea.

De ce nu te măriți? De ce nu te ia nimeni?

Nici nu știu, m-am resemnat, poți să nu ai noroc într-o viață.

Așa consideri – că n-ai noroc?

Da. Sunt un lipici pentru nereușite. De acum încolo o să meargă evident înspre rău. În actorie, oricum, vârful de carieră va fi după 45 de ani, la cum sunt eu construită. În carieră mai am multe de spus. În viața personală e jale.

De ce?

Nu știu, prietene. Nu sunt un gen care se poartă secolul ăsta.

Ești vintage, old school?

Da.

Ai pisici, câini?

Nu. Cresc flori și plante aromatice pe balcon.

Te-ai împăcat cu soarta asta?

Da, am și eu bucuriile mele. Mai plec într-o călătorie…

Unde călătorești?

Sunt foarte călătoare.

Ai fost Albă ca Zăpada, nu?

Am lucrat mulți ani într-un loc de joacă, Albă ca Zăpada a fost personajul meu, dar cariera asta s-a oprit în momentul în care mi-a spus o fetiță uitându-se la mine: „Albă ca Zăpada ești așa de frumoasă, că ai puteai să fii mama ta”. După care am realizat, brusc, cât de bătrână sunt. Pe personaje ca Albă ca Zăpada nu mă mai bag pentru că mi se pare nesimțire. Am jucat mai multe zânuțe bune și drăgălașe. Acum colaborez cu o firmă de evenimente, Zurli, și fac zâne ursitoare. Îmi permit încă să fac asta, ca vârstă.

Unde se întâmplă petrecerile astea? La copiii bogați acasă?

Peste tot se întâmplă.

Se câștigă bine din asta?

Da.

Cât stai acolo ca zână?

Nu stau, vin cu bagheta magică, ursesc copilului de bine și plec. Durează douăzeci, treizeci de minute. Zână ursitoare, băiatule. E de fapt un complet de ursitoare.

Și cum te înțelegi cu celelalte zâne?

Ne vedem la firmă, ne luăm baghetele, ne facem frumoase.

Nu ești zână pe cont propriu.

Nu, la firma asta, care e cea mai tare de pe piață.

Și cum te-au racolat?

Eu m-am dus la ei. Ne-am înțeles din prima și colaborăm de șase ani.

Ai o lungă carieră de zână.

Exact.

Copiii cărora le-ai ursit prima dată sunt mari.

Am câteva generații, da.

Nu ai melancolia faptului că n-ai devenit mamă?

Ba da, o am. În fiecare zi.

Ți-ai întrerupe viața de actriță pentru a da viață unui prunc?

Evident.

Și surorile din Belgia au născut?

Cea mijlocie.

Ele au plecat pe fondul integrării noastre euroatlantice, lucrează în administrația bruxelleză?

N-au treabă. Au un bar, o afacere de familie.

De ce nu ești angajata unui teatru?

Nu prea m-am zbătut, n-am făcut nimic, practic. Am jucat, dar nu e de ajuns.

Acum joci în trei spectacole – unul la Bulandra, „Ivanov”, două la Godot – „Noi 4” și „7 dintr-o lovitură”.

Atât.

“Noi 4” se joacă destul de des.

E ușor de programat, e un spectacol foarte jucat. Îl jucăm de patru ani.

E bine pentru un spectacol independent?

Da. E foarte bine chiar. Și financiar suntem bine, să știi. Suntem plătiți din încasări. Jucăm predominant la Godot, mai jucăm prin țară, mai sunt “accidente”.

Maria Obretin

Cum sunteți voi ca echipă? Vă înțelegeți bine?

Ne iubim.

Cum vă iubiți?

Facem circ la cabină înainte de spectacol, ne pupăm. E o relație bazată pe iubire și admirație reciprocă.

Vă permiteți efuziuni sentimentale?

Ar fi și culmea să nu ne bucurăm când jucăm. Ne-am înhăitat pe bază de sentimente.

Poți să trăiești jucând doar în trei spectacole?

Am șase locuri de muncă. În independent nu ești niciodată sigur de nimic.

Tu n-ai vrut neapărat să faci teatru independent, așa s-a întâmplat?

Eu mi-am dorit să joc. E adevărat că mă interesează tare contextul, nu mă bag în toate tâmpeniile, am o jenă să ies la aplauze dacă nu-mi place ce joc.

Foto cu Maria Obretin – Cătălina Flămânzeanu / Facebook / Paul Buciuta

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »