Marius Chivu: „Actul cititului ne definește mai mult decât oricând”
http://www.ziarulmetropolis.ro/marius-chivu-actul-cititului-ne-defineste-mai-mult-decat-oricand/

Un amplu interviu cu Marius Chivu, despre – cum altfel ? – cărţi, scriitori, cititori, literatură şi nemurirea ei.

Un articol de Andrei Crăciun|12 Aprilie 2017

Ce faci Marius Chivu, mai antologhezi poezii? Ce s-a întâmplat cu „111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română”?
Momentan tocmai a apărut a doua ediție a antologiei ăsteia de dragoste, pe care am făcut-o anul trecut cu Radu Vancu. Vreau să mai fac. Mai am o antologie de proză scurtă, pe care aș vrea să o fac pe o anumită temă. Aș vrea să mai fac o antologie din poezia unui poet uitat sau mai puțin cunoscut astăzi. Editura Cartier din Chișinău a lansat o serie foarte frumoasă de antologii cartonate, cu selecții din poezia unui contemporan. M-au întrebat dacă mi-ar plăcea să fac, le-am spus că da și m-am gândit la acest poet – e vorba de Petre Stoica, mort pe la începutul anilor 2000, un poet din Banat. Mie îmi place foarte mult și consider că ar putea fi o redescoperire plăcută pentru cei cărora le place poezia contemporană. Dar mă rog, planul principal al meu de anul acesta este să termin de tradus cartea de povestiri ale lui Richard Ford și să încep să scriu din povestirile care s-au adunat în capul meu în ultimii ani, de la „Sfârșit de sezon” încoace.

Sfârșit de sezon” mai e și ea prin librării, zici. Sau s-a epuizat?
Mai e, dar e al doilea tiraj, deci cumva ea și-a îndeplinit misiunea, și-a acoperit publicul.

Mai faci și o revistă de proză scurtă, nu? Iocan.
Lovindu-mă de reticența editorilor de a publica proză scurtă, de reticența cititorilor de a citi proză scurtă, începând cursurile de creative writing, unde noi, eu și Florin Iaru, lucrăm foarte mult pe arta prozei scurte, am zis să fac ceva mai mult de atât. Așa că împreună cu Florin am scos această revistă, unde publicăm asemenea texte. Suntem singura revistă care publică proză scurtă.

Merge bine?
Merge bine, în sensul în care e o revistă de proză scurtă care se vinde la tiraj de roman, 1.000-1.500 de exemplare. Deci e bine că se vinde și e și mai bine pentru că ea creează emulație, îi stimulează pe oameni să scrie proză scurtă. Înainte de „Iocan” nu aveai unde publica proză scurtă.

Acum, dimpotrivă. Ai, doar să scrii.
Ai unde, și „Iocan” arată foarte bine; oferă, cum spuneam, o anume vizibilitate și onorabilitate a gestului publicării, oamenii sunt plătiți. Și, cumva, pe termen lung, noi încercăm să revitalizăm un gen pentru care, până de curând, nimeni nu făcea nimic. Sunt nenumărate festivaluri de poezie, dar niciunul de proză scurtă. Sunt premii de poezie și de roman, și niciunul pentru proză scurtă. Și tot așa.

MARIUS CHIVU ȘI AURA PIERDUTĂ A PROZEI SCURTE

Ce are, domnule, lumea cu proza scurtă?
Nu știu dacă are ceva; eu cred că…

Editurile sunt vinovate?
Proza scurtă se vinde la fel de prost ca poezia, dar poezia are un romantism al ei, se bucură de o anumită aură, pe când proza scurtă și-a pierdut până și aura asta. Acum încercăm – noi, împreună cu Cristi Teodorescu, de asemenea implicat în proiectul „Iocan” – să îi recâștigăm aura. Dacă ai, totuși, o revistă – care, apropo, costă cât o carte – și o vinzi la 1.500 de exemplare, care e tirajul mediu pentru o carte de proză, eu zic că e bine, că arătăm că există interese de lectură (și de scriitură) nespeculate, nestimulate de piața editorială. Uite, dacă au unde să publice, oamenii se gândesc să scrie și proză scurtă, nu să lucreze ani de zile doar la romane.

În lume cum stă situația?
Peste tot proza scurtă e sub roman, și e normal să fie așa; dar e peste poezie – or, la noi nu e. Cred că poezia e comparabilă, ca vânzări și ca impact, cu proza scurtă. Altfel, dacă ne referim la culturi cu mare tradiție, cum e cea americană, atunci „National Book Award” s-a dat, în ultimii doi ani de zile, pentru volume de proză scurtă. Ultimul volum de proză scurtă premiat în România e „Nostalgia” (n.r. – de Mircea Cărtărescu), în 1991. Deci în aproape 30 de ani nu s-a mai făcut nimic – nu s-a mai întâmplat ca un volum de proză scurtă să ia un premiu generalist de proză. Or, la americani se întâmplă – uite, un volum de povestiri care ia „National Book Award”, nemaivorbind de premiile speciale, dedicate prozei scurte, care de asemenea sunt prestigioase. E, totuși, altceva acolo. Nu mai vorbim de cele câteva sute de reviste care publică și plătesc proză scurtă, pornind de la reviste mici, de campus universitar, până la The New Yorker, Granta, Harper’s, Esquire – reviste mari, cu tiraje de sute de mii de exemplare în toată lumea, fiindcă beneficiul de a scoate o publicație în limba engleză e că ai dintr-odată două piețe enorme, cea britanică și cea americană. Plus piața internațională a aeroporturilor. E foarte mult loc. În momentul ăsta, niciodată omenirea, de fapt, n-a avut un număr mai mare de cititori de literatură, pentru că a crescut exponențial cu explozia demografică și cu educația. Până la urmă, în ciuda analfabetismului destul de răspândit, încă, și cronic, în anumite zone, totuși, în momentul ăsta, nivelul de educație a populației este cel mai ridicat din toată istoria omenirii. Deci e normal să se citească mai mult. Practic, actul cititului – dincolo de literatură – ne definește acum mai mult decât oricând, fie și prin faptul că, prin device-urile noastre, noi citim non-stop. Că sunt rețele sociale, că sunt platforme on-line, publicații on-line – de fapt, citim non-stop. Dacă ai sta să calculezi cât timp alocă un om obișnuit cititului într-o singură zi, ies deja ore bune!

Depinde și ce citești.
Depinde și ce citești – asta e altă discuție –, dar e clar că citim. Asta facem, citim de dimineață până seara.

MARIUS CHIVU ȘI DISCIPLINA LECTURII

Și ne uităm la filmulețe; dar și acolo mai au titrări. Tu citești, aloci timp acestui frumos viciu?
Da, și citesc în toate felurile. Citesc și de nevoie, pentru că vreau să mă informez; citesc și „din obligație”, că trebuie să scriu despre cărți; și citesc și de plăcere, citesc cărți despre care n-ajung să vorbesc sau să scriu niciodată. Și citesc și cu normă, citesc și foarte calculat și organizat, citesc și haotic, citesc în toate felurile posibile.

Ești un cititor disciplinat?
Păi e și o formă de disciplină, și să-ți spun la ce mă refer. Ca foarte multă lume, ca unul din generația mea, sunt tentat să stau foarte mult pe internet. Și chiar și pentru tinerii care citesc astăzi, actul de lectură a unei cărți e foarte des întrerupt de verificarea telefonului, a rețelelor sociale. Or, când vorbesc despre cititul organizat, mă refer la faptul că, în mod deliberat, ies de pe internet cel puțin două ore. Să intri într-o carte și în lectură pentru două ore, neîntrerupt de nimic altceva, e totuși cea mai bună formă de a citi. Ai și spor, ești și conectat cu adevărat cu textul respectiv; în general, nu sunt un adept al multitasking-ului. Când fac ceva, prefer să fac doar acel lucru și să-l fac bine.

Ce câștigă un om care citește față de unul care nu citește?
Beneficiile pot fi variate și calitativ, și cantitativ. Sigur că depinde de el și de ceea ce citește. Să zicem că, în general, câștigurile, beneficiile lecturii sunt cele că îți îmbunătățesc în primul rând limbajul, dar și imaginația. Un om care nu citește are un vocabular redus, o sintaxă mai primitivă, o formă de a se exprima și a vehicula idei…

Citind, ai carevasăzică mai multe șanse de a avea succes în viață?
În cele din urmă, da. Deci e o formă de dezvoltare personală, așa cum e orice activitate educațională. De pildă, mie mi se pare că, dacă ar fi să privesc la televizor, aș constata că e tot mai sărac limbajul, felurile de exprimare, mărcile stilistice personale. Tu știi foarte bine, când citești un autor cu adevărat mare, îl poți recunoaște după felul în care scrie, sau, dacă îl citești pentru prima dată, recunoști modul în care scrie, diferit de toți ceilalți. Iar acest lucru ar trebui să se întâmple și cu vorbitorii, cu jurnaliștii, cu cei pe care îi vedem în mass-media. Gândește-te că oameni precum Andrei Pleșu nu doar scriu diferit, dar și vorbesc într-o cu totul altă sintaxă, folosind altfel vocabularul, vehiculând idei…

… care trădează efortul unei deveniri prin lectură.
Or, asta trădează, într-adevăr, un act constant și îndelungat al cititului. Așa se dobândesc astfel de mărci personale și o astfel de abilitate de a te juca și de a folosi limbajul, până la urmă.

Te dezgustă vulgaritatea oralității noastre?
Nu, nu, vulgaritatea nu mă dezgustă, mă dezgustă indecența sărăciei limbajului, nu ceea ce noi numim vulgaritatea lui – uzul unor cuvinte așa-zis lipsite de noblețe. Din punctul meu de vedere, cel mai vulgar, obscen și indecent limbaj îl au politicienii care nu sunt în stare să vorbească corect gramatical.

Sau ca un copil de clasa a III-a.
Da, exact. Și îmi pare rău când fac comparația asta, fiindcă mi se pare că fac o nedreptate copiilor. Dimpotrivă, ei cu cât sunt mai mici, cu atât au o imaginație și o folosire a limbajului extraordinară, sunt aproape suprarealiști, sunt filosofi, în felul lor. Asta spun, politicienii arată, de fapt, forma primitivă la care ajungi să vorbești.

MARIUS CHIVU, BARACK OBAMA ȘI DONALD TRUMP

Arată, până la urmă, ce poate să facă din tine faptul că nu citești.
Da, da; cel mai direct spus, da. Uite, au avut americanii un președinte, Obama. Nu știu dacă ai urmărit cât de mult…

… da, mereu vorbește despre cărți.
Da; dacă dai cu Google, ai să vezi câte materiale legate de Obama au legătură cu cărțile. Tot timpul citea, vorbea despre cărți, cita autori…

De-asta se și exprima în felul în care o făcea: impecabil.
Exact. Avea un discurs foarte limpede.

Bine, acum poți să ai o comparație exactă cu un om care nu citește nimic, actualul președinte al Statelor Unite ale Americii – domnul Trump.
Da, nici nu știu ce dracu’ să zic la asta, n-am niciun fel de apreciere pentru acest individ. Dar să nu se înțeleagă aici că doar cărțile îți formează spiritul; tu știi foarte bine, sunt și oameni care n-au făcut școală, dar care au o înțelegere a vieții, o înțelepciune și o formă de spiritualitate – chiar dacă needucate –, într-un fel, superioare. Aici depinde și de interesul lor legat de lume, de curiozitatea lor, de spiritul lor de observație. Pentru că, până la urmă, cititul e o manifestare a curiozității, dar nu este singura manifestare a unui spirit curios.

Cum te uiți la ce se întâmplă – atât în țara noastră, cât și în lume?
Cu foarte mare îngrijorare.

Și atenție?
Și cu foarte mare atenție. Am ieșit în Piață două săptămâni, în fiecare seară; ca foarte mulți români, sunt cu ochii pe ce fac ăștia, pentru că ai impresia că tot timpul vor să fure. Sunt extrem de îngrijorat de nivelul lor de impertinență și de disponibilitatea lor la infracționalitate. Cine nu e îngrijorat? Îmi imaginez că ar trebui ca toți să fim așa.

Și lumea cea mare?
Nu știu, lumea din jurul meu – bula mea – e bine, sunt mândru de ea. Mă inspiră; și sper că și eu o inspir. Acum nu știu câți sunt; protestele astea au arătat, totuși, că suntem un pic mai mulți decât ne imaginam, doar că unii se manifestă mai rar sau mai puțin, ceea ce e normal. Ai văzut că, peste tot în lume, cei care fac, de fapt, revoluțiile și protestele sunt mai puțini decât cei care sunt de acord cu ele sau beneficiază de pe urma lor.

E firesc să fie așa. Spune-ne, pentru cititorii noștri, câțiva autori pe care îi urmărești dumneata cu plăcere.
Uite, am primit recent o întrebare de genul ăsta și e foarte greu, știi, pentru că sunt mulți și…

… se schimbă des?
Da, se schimbă; adică, în funcție de ce au pe piață, dacă au cărți noi, sau uneori îi și uiți. Și vreau să vorbesc despre ei, despre cât mai mulți. În interviul respectiv îmi alesesem așa: un romancier care mie îmi place, și ziceam de Cărtărescu, un nuvelist care îmi place – Cosașu – și un autor de jurnale care mie îmi place foarte mult – Livius Ciocârlie. Și dacă ar fi să vorbesc și de un poet – toți fiind în viață, ca să ne înțelegem la ce fel de autori mă refer –, îmi place foarte mult Emil Brumaru.

În bună viață, și el.
În bună viață și el, din fericire. Dacă ar fi să ne gândim la autori care nu mai sunt printre noi și să o luăm tot așa, pe genuri, că e o formă bună de a-ți limpezi și sintetiza o listă: dintre romancieri, sunt un extraordinar fan al lui Mircea Horia Simionescu. Și după cum vezi, vorbesc de nume; deci, cumva, le recomand întreaga operă.

Ingeniosul bine temperat”. Să știe oamenii ce să caute în anticariate…
Da, tetralogia. Dacă ar fi să vorbesc de un poet, îmi place foarte mult Mircea Ivănescu, din fericire destul de prizat în ultimii ani și redescoperit, pentru că l-a publicat o editură mare și l-a scos din nișa lui de poezie. Dintre autorii de jurnale: Radu Petrescu, un autor care e apropiat de Mircea Horia Simionescu, au fost parte din aceeași școală, Școala de la Târgoviște. Iar pentru proza scurtă, din păcate sunt puțini autori care i s-au dedicat în mod constant și au publicat în această direcție, așa că aici aș avea probleme în a alege unul singur. Dar sunt de (re)descoperit foarte mulți; de pildă, nu știu câtă lume știe proza scurtă a Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui Liviu Rebreanu sau a lui Mazilu, autori care sunt în manuale, dar cu cărți tocite, cu romane din punctul meu de vedere extraordinare, dar predate la vârste nepotrivite. Hortensia Papadat-Bengescu mă tem că nu poate fi înțeleasă de un tânăr de 14-16 ani. Iar dintre autorii tineri, sunt mulți care îmi plac – uite, Radu Pavel Gheo a publicat un roman, „Disco Titanic”, la care citesc acum și pe care îl recomand. Sunt mulți poeți – foarte diferiți – pe care îi citesc cu foarte mare plăcere: Radu Vancu, Svetlana Cârstean… Dacă cineva are încredere în gusturile mele și vrea recomandări, știe că eu, indirect, asta fac, scriind despre cărți. Pentru că am ajuns la vârsta la care, după 17 ani de cronică literară săptămânală, scriu mai degrabă despre cărțile bune și care îmi plac. Nu mă mai tentează, nu mai am satisfacții în a demola, a face recenzii negative, a demonta; prefer să recomand mai mult – ceea ce poate fi cumva plicticos, căci întotdeauna actele demolatoare sunt spectaculoase. Și asta o știu bine; cele mai citite recenzii ale mele (pentru că, fiind acum în on-line, e foarte ușor să contabilizezi chestia asta), cele cu audiența cea mai mare, sunt cele demolatoare. Dar nu mă mai interesează genul ăsta; văzând că astea sunt cele pe care le preferă publicul, cu atât mai mult încerc să nu le fac.

De ce ți-ai pierde timpul citind o carte proastă?
Zici corect. În plus, sunt atâtea cărți care merită citite, încât, exact, de ce ți-ai pierde timpul cu ceva ce nu-ți place? De ce mi-aș pierde eu timpul citind o carte proastă? La fiecare carte recomandată nu se văd cele 3-4 cărți abandonate, pentru că nu îmi mai permit să investesc ore într-o carte la care e clar că nu merită – pentru mine, pentru alții poate merită. Dar am ajuns, din fericire, la un nivel la care pot să-mi dau seama de o carte fie dacă e bună – și merită citită până la capăt –, fie dacă mă interesează pe mine, căci pot fi și cărți bune care nu mă interesează neapărat. Încerc să fiu – și am devenit – tot mai selectiv cu ceea ce citesc.

MARIUS CHIVU, TIMPUL, BĂTRÂNEȚEA

Îmi pare rău să constat că îmbătrânești, dragul meu critic.
Da, e rău să îmbătrânești, dar, pe de altă parte, nu-mi pare rău. Dacă ajungi și îți permiți să fii atât de selectiv, până la urmă poate e ceva frumos.

Tu ai timp, Marius, sau ești presat de zilele tot mai scurte?
Și aici sunt mai multe aspecte. Unii n-au timp să facă ce le place, pentru că sunt constrânși de dimensiunea pragmatică a existenței; și îi înțelegi, e păcat că li se întâmplă așa. Dar sunt și foarte mulți oameni care n-au timp pentru că nu știu să și-l facă. Până la urmă, dacă ai o pasiune și dacă vrei să ai o pasiune, timpul ăla nu ți-l dă nimeni, tot tu ți-l faci. Dar mai sunt și oameni care n-au timp pentru că fac foarte multe lucruri; adică eu, dacă e să spun că n-am timp, am timp de multe care-mi plac, dar aș vrea să fac încă și mai multe de atât. Deci dacă aș zice că n-am timp ar fi, totuși, o exagerare, ar fi o expresie a lăcomiei mele: da, n-am timp să citesc cât aș vrea să citesc, și totuși citesc suficient, nu pot să mă plâng. Am timp de citit și am timp și de scris, mi-l fac. Uite, știi că sunt scriitori care au nevoie de un timp îndelungat să stea și să scrie – de ore, zile, săptămâni –, fără să facă altceva. Dar sunt și scriitori care scriu pe unde apucă, în pauze…

Tu de care ești?
Combin. Când am timp, scriu lucruri brute, fac drafturi; când n-am timp, îmi notez idei, fragmente de text. Și apoi, când am un timp mai îndelungat dedicat scrisului, timp care de obicei vine vara, când plec din București, pentru că e foarte cald și mă retrag undeva la țară, câteva săptămâni; și acolo pun cap la cap și lucrez pe toate aceste ciorne. Și cumva mă ajută, pentru că distanța îmi dă o anume claritate și limpezime asupra a ceea ce vreau, așa că mă simt bine alternând diversele forme de a lucra – și pe fugă, și așezat. În plus, e adevărat că, scriind proză scurtă, iarăși am avantajul că nu am nevoie de un timp îndelungat pentru a duce la capăt un text. Pentru o proză scurtă îți sunt de ajuns uneori și numai câteva zile să o termini, dacă știi foarte clar ce vrei să scrii. Și ai, totuși, satisfacția că ai făcut ceva, pe când lucrul la un roman presupune uneori și ani, iar satisfacția asta de a vedea produsul finit vine târziu, e mai greu de obținut.

Avem noi timp să mai așteptăm ani de zile?
Păi știi cum e, viața trece în timp ce noi ne facem planuri și așteptăm. Ai, n-ai timp, viața trece…

Dacă erai propriul dumitale invitat la radio, ce te întrebai acum?
Nu știu, pentru că sunt atât de familiar cu ce e în capul meu, că nu mai am curiozități! (râde)

Dacă ai fi un cititor de Marius Chivu, ce ai vrea să știi despre Marius Chivu?
Măi, nu știu, din nou, nu îmi dau seama ce m-aș putea întreba.

Ce ai învățat dumneata de la cititori, tot întâlnindu-te cu ei?
Am învățat foarte multe lucruri despre scris, încercând să-i învăț să scrie pe cei care vin la cursurile de creative writing. Adică eu însumi mi-am clarificat multe dintre ambiguitățile legate de scris în timp ce lucram cu ei. Pentru mine, cursurile astea au fost întotdeauna un schimb cu dublu sens. Ce am învățat de la cititori? Am învățat că nu trebuie să-i subestimezi și că tu, când scrii, trebuie să scrii pentru cititorul ideal – care chiar există –, pentru cei mai buni dintre cititorii pe care îi poate avea scrisul tău. Ideea de a face compromisuri, de a crede că a scrie în felul tău nu e bine, pentru că n-o să ai cititori la fel de buni ca tine, este una păgubitoare. Nu merită să-ți faci astfel de planuri. Mă mai întreabă prin interviuri cine e publicul meu. Publicul meu, la modul ideal, e alcătuit din cititorii buni.

Care-s exigenți.
Da, n-ai o reprezentare demografică pe vârste, pregătire intelectuală, sex sau împărțire geografică. Un singur lucru e predominant – dar asta se întâmplă, în general, cu literatura…

Femeile.
Într-adevăr, da, pentru că publicul cititor și, în general, publicul care consumă artă și cultură este predominant feminin și asta nu e numai în România, e peste tot în lume; nu e numai un semn al timpului de acum, e dintotdeauna, de la junimiști încoace. Dar, din nou, având mai multe cititoare decât cititori, asta cu ce te ajută sau cu ce-ți modifică felul de a scrie poezie, eseu, proză scurtă sau roman? Până la urmă, tu scrii tot ceea ce vrei. De fapt, tu îți ești primul cititor și prima referință.

Dacă ție nu îți place, de ce mai scrii?
Da, exact. Nu pot pricepe un scriitor care e fericit să scrie nefăcându-se în primul rând pe sine fericit cu ceea ce scrie. Deci lucrurile sunt foarte simple aici: scrii pentru tine și întâmplarea – întâmplarea fericită, miracolul – face că sunt mulți alții ca tine. Întotdeauna mă mir, deși am cinci cărți publicate, când vin oameni să-mi cumpere cartea, pentru că întotdeauna, în capul meu, ideea e: cine ar vrea să citească ce scriu eu? Uite că întotdeauna sunt și alții. Și asta e, de fapt, partea grozavă cu literatura – că nu suntem singuri.

Ai primit și dumneata cronici rele. I-ai înjurat pe respectivii, le-ai răspuns? Le-ai ținut cont?
Uite, poate suna nu-știu-cum; pur și simplu pe mine nu m-a interesat verdictul lor negativ, m-a interesat…

… argumentarea?
Da, cum au ajuns ei la verdictul ăla. Și în cele câteva dăți când mi s-a întâmplat, au fost suficient de neconvingători, astfel încât să nu mă afecteze faptul că ei au spus că aș fi scris o carte modestă sau altfel.

MARIUS CHIVU ȘI CE SE VORBEȘTE DE SUTE DE ANI DESPRE LITERATURĂ

Care sunt concluziile?
Concluziile sunt că mergem mai departe.

Asta e de Gică Hagi. Mergem înainte!
„Mergem înainte!”, „Adversarii și-au dorit mai mult victoria astăzi”… Nu știu ce concluzii să formulez, dacă trebuie neapărat să tragem niște concluzii. Partea frumoasă, în ceea ce privește literatura, e că se vorbește la fel despre ea, de sute de ani: că moare poezia, că moare teatrul, că moare romanul. Și, cu toate astea, nu moare nimic. Mai nou acum, în numărul care a apărut recent al revistei Granta, americană, a cărei temă este journey și care conține multe texte de travel writing, a cuprins și o anchetă la care răspund vreo 30 de autori de cărți de călătorie, eseiști. Întrebarea e: „A murit literatura de călătorie?” („Is travel writing death?”). Și toți spun că nu, dar până și faptul că cineva s-a gândit să pună o astfel de întrebare arată că, totuși, se produc niște schimbări. Și noi întotdeauna percepem schimbările ca fiind…

… moartea?
Da, de o gravitate ducând la moarte.

Cum zicea și poetul, „Schimbări mai grave decât moartea/ Au fost și sunt și vor mai fi”.
Asta e cea mai bună concluzie! Or nouă, uite, acum câțiva ani ne era teamă că o să moară cartea tipărită din cauza cărții electronice.

N-a murit.
Uite că, în ultimii ani, piața de carte electronică a scăzut, în cel mai bun caz s-a stabilizat undeva în jurul procentului de 10%, pe care nu l-a depășit. De ani de zile, nu doar că nu l-a depășit, dar tendința pare să fie de scădere. Și uite că n-a murit, din cauza cărții electronice, cartea fizică. Întotdeauna există forme de echilibru.

În concluzie…
Aș zice, în concluzie, că literatura e un fel de sănătate autoimună.

Din punctul meu de vedere, cel mai vulgar, obscen și indecent limbaj îl au politicienii care nu sunt în stare să vorbească corect gramatical. (MARIUS CHIVU, SCRIITOR)

Foto: Ioana Bîrdu



27
/04
/17

H.-R. Patapievici, Nicu Alifantis, Ada Milea, Cătălin Ștefănescu, Vera Șandor, Mădălina Pașol și mulți alții într-un weekend cu vernisaj, concerte, teatru, dialoguri, conferință și film. Vineri, 12 mai, la ARCUB Lipscani 84-90, la orele 18:30, începe prima ediție a festivalului „FREUDescu, Un Festival cu Tușă Psihanalitică”, singurul festival ce îmbină arta și psihanaliza.

23
/04
/17

În acest an, odată cu apariția filmului „Jackie” (regia: Pablo Larrain), primul film pentru marele ecran inspirat de viața celei mai faimoase prime doamne a Statelor Unite, editura Corint a lansat biografia „Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă”, publicată de Barbara Leaming în 2014.

19
/04
/17

Poetul Claudiu Komartin (33 de ani) ține în viață un cenaclu – Institutul Blecher. Și o editură care publică poezie – Casa de Editură Max Blecher. Claudiu Komartin, din Berceni. Trăiește între poeți și pentru poezie. Către viitor se uită, așa cum e și firesc, în ordinea poetică a lumii, cu scepticism.

19
/04
/17

Peste aproximativ o lună, în capitală debutează cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti (FIPB). Timp de o săptămână, în perioada 15-21 mai, peste 100 de poeţi din peste 30 de ţări vor sosi la Bucureşti, prilejuind publicului iubitor de poezie ocazia de a participa la mai mult de 20 de evenimente, organizate în 10 spații culturale cunoscute din oraș.

19
/04
/17

George Bălăiţă unul dintre marii scriitori români contemporani, s-a stins din viață sâmbătă, cu o zi înainte de a împlini vârsta de de 82 de ani. În iunie 2008, în cadrul Târgului Bookfest, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat lui George Bălăiță Premiul Naţional pentru Literatură pentru întreaga operă.

11
/04
/17

Într-o zi de 11 aprilie se stingea din viaţă Ion Minulescu, autorul memorabilelor "Romanţe pentru mai târziu". În acea zi, într-un Bucureşti ruinat de bombardamentele aliaţilor, poetul de 63 de ani aniversa 30 de ani de căsnicie cu poeta Claudia Millian. Tot într-o zi de 11 aprilie era prezentat în România Visul lui Tănase, un film-scheci de N. Kirițescu, realizat la Berlin, avându-l pe Constantin Tănase în rolul principal şi avea loc premiera piesei Haiducii, de Victor Eftimiu.

Page 1 of 6512345...102030...Last »