Avalanşa de laptopuri, tablete şi telefoane inteligente care ne stau pe cap, cu tot cu firul subţire care le leagă de „marele internet” , tatăl „luminatului Google”, ne lasă încet dar sigur fără memorie.
Un articol de Dan Nicolaie (Dedes)|3 octombrie 2014
Ne lasă e un fel de a spune. Generaţia mai veche, care a prins vremuri în care putea să spună sau să scrie ceva fără să dea trei clickuri şi să deschidă şi facebook-ul şi wikipedia, se mai descurcă, dar celor mai noi pe planetă li se pare absolut inutil să mai reţină ceva, atâta timp cât sculele electronice le oferă orice răspuns posibil, chiar şi la întrebările pe care nu ştiu să le pună.
Ultima lună pierdută din vieţile noastre mi-a demonstrat că „marele internet” în imensitatea şi perversitatea sa ne poate modifica fără probleme vieţile şi uneori chiar şi morţile. Să luăm cazul lui Dem Rădulescu. Pe 17 septembrie s-au scris numeroase rânduri frumoase la 14 ani de la dispariţia artistului. Stop, ceva nu e în regulă.
O experienţă personală, naşterea unicului copil, produsă fix cu o zi înaintea morţii actorului, a fixat cu chingi zdravene dar nevăzute, datele în memorie. Deci închid lumina, decuplez sculele şi mă las singur cu gândurile şi amintirile mele: Dem Rădulescu a murit pe 10 septembrie 2000.
Repornesc aparatura şi dau o căutare, aşa superficial, şi constat că în marea majoritate a locurilor data decesului era 17 septembrie, chiar şi „tanti wikipedia” spunea asta. Trec la cercetarea profundă şi în cele din urmă memoria umană este confirmată şi de sculele artificiale.
Chiar dacă am putea spune că gestul făcut de tehnică este unul de mare umanitate, acela de a-i oferi lui Dem Rădulescu încă şase zile de viaţă, în esenţă toată chestiunea seamănă cu o poveste de dragoste trăită exclusiv pe facebook, poate fi ceva, dar nu e, pentru că nu are nimic palpabil.
Neadevărul suficient de mult repetat şi propagat devine un adevăr universal valabil. Memoria umană poate face lumină când în jur e întuneric, nu ar fi rău să o apreciem un pic mai mult.
