Memoriile lui Radu Beligan, într-o nouă carte
https://www.ziarulmetropolis.ro/memoriile-lui-radu-beligan-intr-o-noua-carte/

La 95 de ani, Radu Beligan a scris din nou. Jurnalul „Între acte“, în care istoria personală se îmbină cu filosofia teatrului, a fost publicat la Editura All şi va fi lansat la Salonul de Carte Bookfest (29 mai-2 iunie). Ziarul Metropolis vă prezintă câteva fragmente din această carte

Un articol de Dan Boicea|23 mai 2013

La 95 de ani, Radu Beligan a scris din nou. Jurnalul „Între acte“, în care istoria personală se îmbină cu filosofia teatrului, a fost publicat la Editura All. Ziarul Metropolis vă prezintă câteva fragmente din această carte.

„Aceste însemnări sunt desprinse dintr-un blocnotes în care de ani de zile consemnez observații care răspund nevoii de proprie cunoaștere, de dialog cu mine însumi și de aducere aminte. Câteva dintre filele lui au apărut în editorialele ziarelor, ori în Caietele Teatrului Național. Altele, cele mai multe, se tipăresc pentru întâia oară“, scrie Radu Beligan, în prefaţa cărţii „Între acte“.

Iată câteva gânduri puse pe hârtie de Radu Beligan, în volumul „Între acte“:

„Știu oare cronicarii noștri, care expediază în două rânduri o trudă de luni și luni, că tensiunea arterială a unui actor crește cu 3, 4 linii când intră pe scenă, că formula leucocitară se schimbă, că după un spectacol el se deshidratează cu 2, 3 litri sau că, după calcule științifice, efortul interpretului lui Hamlet echivalează cu al unui alergător de performanță pe 10 000 de metri ? Poate că, dacă ar ști aceste adevăruri, ziarele ar da muncii actorului măcar același spațiu acordat sportului…

L-am văzut pentru întâia oară pe Liviu Rebreanu în 1942, în biroul lui de la Teatrul Național. Neobosit căutător de talente proaspete, maestrul auzise de un tânăr actor care se remarcase pe scenele particulare și îl invitase să‑l cunoască. Intrând în cabinetul său, picioarele mi s‑au tăiat de emoție. Un bărbat înalt, viguros, cu părul argintiu și o meșă rebelă pe frunte, cu un profil de efigie romană, s‑a ridicat imediat de pe scaun cu o surprinzătoare agilitate, mi‑a întins mâna și apoi s‑a așezat cu nonșalanță pe marginea biroului. Întrevederea a fost scurtă.

Multe personalități literar‑artistice așteptau în anticameră. Eram fascinat de ochii lui de un albastru glacial, care m‑au învăluit însă cu bunăvoință. Intrarea mea în Teatrul Național avea să se producă mai târziu. Oricum, în acele momente, nicio Casandră n‑ar fi putut prezice că peste douăzeci și șapte de ani destinul avea să mă așeze pe scaunul acela.

Era în 1964, începusem repetițiile cu Rinocerii la Teatrul de Comedie, când întâmplarea a făcut să‑l întâlnesc pentru întâia oară pe Eugéne Ionesco în… Japonia, unde avea loc o reuniune a Institutului Internațional de Teatru. Am descoperit imediat, în barul hotelului unde locuiam amândoi, figura lui celebră de clovn trist privind melancolic paharul plin cu un lichid de culoare incertă. Mi‑a explicat că e un amestec de whisky cu suc de grep. „L’alcool tue les vitamines, les vitamines tuent l’alcool“.

Citiţi şi: Lectia de violoncel. Radu Beligan, sărbătorit la Teatrul Metropolis, chiar de ziua lui, la 95 de ani!

Aflase că Scrisoarea pierdută se jucase la Tokio și mă întreba, cu o curiozitate infantilă : „Oare cum or fi tradus japonezii «Curat‑murdar» și «Pupă‑l în bot și‑i papă tot» ?“.

Ca să‑i distreze pe alții – și mai mult pe sine – era gata de cele mai neașteptate șotii. Într‑o dimineață, la micul dejun, îmi spune : „M‑am gândit toată noaptea și m‑am hotărât să trec la budism !“

L‑am văzut pe Grigore Vasiliu‑Birlic la spital, pe patul de suferință, puțin înainte de a pieri. Fața, tot mai puțină, căpătase culoarea humei, iar ochii aveau o strălucire stinsă. Neputând accepta prezentul, convertise trecutul și viitorul în prezențe : evoca ostenit amintiri, încropea vagi proiecte. L‑am încurajat, jucându‑i cât am putut mai bine comedia optimismului.

Dar Birlic, care era un actor înnăscut, care ghicea din instinct toate trucurile meseriei, care știa să plângă fără lacrimi, stârnind hazul publicului, nu m‑a crezut. S‑a mărginit să‑mi mulțumească pentru reprezentație, reîntorcându‑se între spaimele sale, recăzând în direcția propriei lui singurătăți. Puțin timp după aceea, sub efectele maladiei, a vrut să creadă și să accepte iluzia. S‑a agățat de minciunile pe care i le spusesem, le‑a asociat cu cele oferite de cei apropiați lui, pândind o presupusă și imposibilă ameliorare.

Dialog amical între doi interpreți ai Scrisorii pierdute. „Când te‑a văzut Caragiale, s‑a răsucit în mormânt.“ „Cum era răsucit de când te văzuse pe tine, înseamnă că acum și‑a revenit la normal.“

O actriță are o izbucnire furioasă. Învinovățește cabiniera, regizorul de culise de toate relele lumii. Împroașcă în stânga și în dreapta ocări și sudalme care se lățesc și depravează totul. Cum e cu putință ca un talent să se degradeze în halul ăsta! Şi cât e de anevoios să conviețuiești cu astfel de colegi ! Fiindcă, încă o dată, nu harul lipsește în ansamblul nostru…

A venit azi la mine să se explice, să‑și ceară scuze. Și‑a ridicat regretul la rangul de suferință… Dar în durerea ei – gemea ca un înger călcat de râme – nu era niciun freamăt de remușcare !

În 1964, l‑am cunoscut la New York pe Salvador Dali. Un prieten comun m‑a prezentat „divinului“, care mi‑a arătat, spontan, o violentă simpatie. Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră, de gardieni ai latinității, aici, la răscrucea imperiilor moarte. Mi‑a dăruit un foarte frumos album, cu o dedicație care cuprindea întreaga pagină de gardă și în a cărei grafică exaltată se afla pecetea lui indelebilă. „Păstrează‑l bine. După moartea mea, îl vei vinde la licitație !“ L‑am asigurat că nu mă voi despărți niciodată de el.

INFO

După o pauză de opt ani, de când a avut premiera cu „Egoistul“, Radu Beligan va reveni pe scenă într-un nou rol, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, în această toamnă, în 2013.

El va juca într-o piesă românească, modernă, scrisă de Mona Radu, „Lecţia de violoncel“. Felix Alexa va regiza un spectacol după această piesă, în care vor mai juca Lamia Beligan, fiica lui Radu Beligan, Marius Manole şi Rodica Ionescu.

Fotografie Radu Beligan: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)

20
/03
/24

Denisa Nicolae are multe nesiguranțe și incertitudini. Râde zgomotos și plânge cu sughițuri. Iubește. Lumea ei e mare și jucăușă, din când în când o prinde cu tandrețe, să nu fugă, și o face vizibilă, puțin câte puțin.

20
/03
/24

Sue Giles, președintele ASSITEJ, transmite mesajul de Ziua Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret. Scopul acestei campanii este de a facilita accesul la teatru și la spectacole pentru copii și tineri.

19
/03
/24

Nominalizat în acest an la Women's Prize for Fiction, romanul „Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul” de Mirinae Lee, o coreeancă mutată în SUA, spune povestea teribilă a unei femei evadate din Coreea de Nord.

18
/03
/24

Proiectul „Întâlnirile Teatrul azi la Masca” iniţiat de revista Teatrul azi, în parteneriat cu Teatrul Masca din Bucureşti şi cu susţinerea UNITER, continuă seria de discuții profesionale cu a doua masă rotundă dedicată, de această dată, dramaturgiei românești.

18
/03
/24

În contextul celebrării a 20 de ani de existență, Centrul Național al Dansului București (CNDB) extinde Ziua Internațională a Dansului pe durata întregii luni aprilie.

15
/03
/24

Cea de-a cincea ediție a Festivalului Filmului Palestinian, organizată de Centrul Cultural Mahmoud Darwish, sub patronajul Ministerului Culturii din Palestina și al Ambasadei Statului Palestina în România, se va desfășura între 18 și 21 aprilie la București și pe 28 aprilie la Cluj-Napoca, cu o nouă direcție artistică și o prezentare a cinematografiei palestiniene ca un Cinema of Existence.

14
/03
/24

Unul dintre cei mai importanți regizori europeni, cunoscut pentru abordarea sa contemporană a pieselor clasice și montările provocatoare din punct de vedere politic și social, Thomas Ostermeier montează pentru prima dată un spectacol în România.