Mihai Călin, actor: „În artă, suferința duce la purificare“
http://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-calin-actor-in-arta-suferinta-duce-la-purificare/

Aflat într-unul dintre cele mai faste momente din carieră, Mihai Călin vorbeşte despre decizii inspirate, despre momente pline în meserie, dar şi despre frustrările acumulate într-o viaţă de actor, într-un interviu acordat pentru Ziarul Metropolis.

Un articol de Judy Florescu|10 Iunie 2014

În misiunea personală de a afla ce-i determină pe actori să practice una dintre cele mai instabile meserii din lume, am avut ocazia să stau de vorbă cu actorul Mihai Calin. Rolul lui cameleonic din „Furtuna“, în regia lui Alexander Morfov, a stârnit şi mai mult dorinţa de a găsi omul din spatele personajului.

Judy Florescu: Într-un interviu pe care i l-ați acordat lui Cezar Paul-Bădescu spuneați: ca actor, am luxul să pot suspenda totul timp de patru ore. Ce înseamnă „a suspenda totul“?

Mihai Călin: Acum nu mai știu exact la ce mă refeream 100% în momentul acela, dar cred că e vorba despre faptul că atunci când lucrezi la pregătirea unui spectacol nou sau când vii la teatru să te pregătești pentru un spectacol de seară, pe perioada lui suspenzi tot ce înseamnă aproape integral existența ta din afara teatrului. Pur și simplu plonjezi într-o lume care nu este a ta, din punct de vedere personal.

O altă lume, complexă din toate punctele de vedere. Într-o oră, două sau trei pe scenă treceți printr-o serie de stări.

Şi mie tocmai asta îmi place. E motivul pentru care fac meseria, pentru că îmi prilejuiește trăirea, atât cât pot eu de intens, a altor povești, care nu sunt ale mele, ale lui Mihai Călin. E ca atunci când cineva începe să citească o carte și dacă prețuiește lectura și are în mână o carte interesantă pur și simplu intră într-o altă poveste. La fel face și un scriitor în perioada în care scrie.

Mă interesează disciplina profesiei.

Am auzit despre actorie că înseamnă un dezechilibru.

Normal că există un dezechilibru. Într-o piesă de teatru, dar și în artă, în general, oamenii caută ceva extraordinar, ceva semnificativ, o explozie, un dezechilibru în cursul lucrurilor. Ele nu se întâmplă banal, ca în viața de zi cu zi deşi nici în viața noastră nu sunt lucruri banale.

Ceea ce vreau să spun este că se întâmplă lucruri extraordinare, dar într-o perioadă de timp mai lungă. Dar într-o piesă de aproximativ două ore se întâmplă niște lucruri absolut extraordinare: conflicte, tragedii, drame, eu știu ce se poate întâmpla? Atunci, noi căutăm dezechilibrul ăsta, ieșirea din calm, din liniște. Noi nu prea căutăm Nirvana în teatru.

Pentru practicarea meseriei, atunci când ai de făcut mai multe roluri, îți trebuie o anumită disciplină, ca actor?

Aici nu e o regulă. Fiecare trăiește în profesie și pe lângă ea cum a fost învățat. Singurul lucru care mă preocupă este un fel de disciplină a profesiei. Am învățat asta de la Cătălin Naum, profesorul nostru de la Teatrul Podul, apoi și în Facultate, și de la Andrei Șerban, în primul spectacol în care am jucat, în Trilogia Antică, în anii 1990-1993, cât eram student. E un fel de umilință și respect față de meserie și față de lumea teatrului.

Asta te face să te pregătești, să fii punctual, să vii devreme la teatru, să te preocupe ceea ce ai de făcut și în timpul repetițiilor și pe stradă. E o meserie care nu se termină.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă preocupe până la obsesie pregătirea unui rol?

Da, dar nu numai mie. Sunt foarte mulți actori care fac asta. Normal că este obsesiv. O preocupare zilnică devine oarecum obsesivă, măcar pentru o anumită perioadă. Nu poți să dormi. Te culci și gândurile îți zboară prin cap.

Dar dintotdeauna, în crearea unui rol, aceste preocupări obsesive au însemnat de fapt calea către găsirea soluției. Fără preocuparea asta obsesivă nu poți să ajungi la nimic, poate doar la niște soluții formale.

Actorii din generația de dinaintea lui Radu Beligan, dacă citești despre Alexandru Giugaru, Ion Iancovescu sau alții, aveau această preocupare. Formele se schimbă, și generațiile, și modelele, dar e la fel ca în orice domeniu și artistic și neartistic: când te preocupă să creezi ceva, să faci ceva, să rezolvi ceva, atunci preocuparea respectivă e de lungă durată și adâncă, pentru că te acaparează foarte mult.

Cât de mult intervine regizorul în actul creativ al actorului? Regizorul pare că are un rol destul de mare…

Imens. Foarte mare. Decisiv. Dar trebuie să recunoaștem primordialitatea textului, pentru că textul, ca orice lucru citit, o nuvelă sau un roman, te transformă. Şi pe mine, ca actor, lectura unui text mă transformă, îmi place, mă atrage, mă face să-l citesc o dată și să-l descopăr mai bine.

Se întâmplă toate acele etape în care la prima lectură pur și simplu iei cunoștiință cu textul, cu povestea, ce se întâmplă, la un prim nivel, și apoi simți nevoia să-l pătrunzi mai bine, să-l mai citești încă o dată și încă o dată. Apoi vine regizorul cu viziunea lui, iar eu ca actor sunt obligat să slujesc ideea regizorului.

Alți regizori îți dau o libertate mai mare. Sunt mai ludici, mai jucăuși. Merg pe mai multă improvizație pe o perioadă mai lungă de timp. Fixează lucrurile într-o formă foarte târziu în devenirea unui spectacol. Alții le fixează și simt nevoia de o rigoare foarte mare încă de la început. Alții au nevoie de o perioadă de căutare mai lungă. Și asta e bine. Lucrurile sunt diverse, dar eu nu am metode, nu mă schimb.

Fiecare regizor are metoda sa de a lucra. Aveți o metodă de lucru cu fiecare regizor în parte?

Nu. Eu sunt eu. Sunt consecvent cu ceea ce spuneam mai devreme. Încerc să mă adaptez la fiecare regizor, pentru că asta ne ajută să colaborăm. Unii regizori sunt mai stricți și nu-ți lasă o libertate prea mare încă de la început, dar asta nu e neapărat rău.

Eu nu vreau să ies în evidență. Eu vreau ca spectatorul să plonjeze împreună cu mine și cu colegii mei în lumea spectacolului, să-și suspende existența pentru două ore. Impactul asupra existenței lui poate fi mai mare, dacă el uită puțin de viața lui. Iar spectacolul, dacă este suficient de puternic, poate să-l modifice un pic sau poate să-l facă să se recunoască. Așa cum spunea Shakespeare, trebuie să-i punem spectatorului oglinda în față.

Cum au fost repetițiile cu domnul Alexander Morfov, la „Furtuna“ de la Teatrul Naţional din Bucureşti?

Am mai lucrat cu el la Vizita bătrânei doamne și ne-am înțeles foate bine. Alexander Morfov e foarte apropiat de actori și îi respectă foarte mult. Încă de la acel spectacol a învățat foarte rapid numele tuturor, inclusiv al grupului de tineri studenți, care erau „figurația”.

El nu tratează actorii care sunt în grup ca figurație, ci ca pe nişte personaje care au vorbe mai puține. Vizita bătrânei doamne și Furtuna sunt spectacole în care grupul are un rol foarte important. Morfov e foarte ludic, lucrează foarte mult din improvizație și le dă foarte multă încredere actorilor.

Ați comunicat în limba engleză?

În limba engleză, dar mai ales în rusă. Am avut doi colegi care au tradus: Tania Popa și Vitalie Bichir. Iar eu înțeleg rusa. Am învățat-o la școală și pe acasă.

Mihai Calin

Spuneați la un moment dat că vă bucurați că ați trăit pe vremea comunismului. Care sunt diferențele dintre generația de actori de atunci și generația de acum, fiindcă le cunoașteți pe amândouă?

Nu le cunosc foate bine. Eu nu sunt din generația de atunci, pentru că  am intrat la facultate în ’90. Abia în ’94 am devenit actor profesionist, iată, deja, de 20 de ani. Dar am jucat cu ei. Cu cei tineri, cu actuala generație nu am jucat foarte mult, ci abia la Vizita bătrânei doamne, la Năpasta şi la Furtuna. De vreo doi ani și ceva am început să joc cu cei tineri, de 22-25 de ani.

Dar nu pot să fac generalizări. Nu pot să spun cum e generația de acum și cum era cea de atunci. În general, lucrurile se mențin cam în aceleași coordonate. Oamenii erau pasionați de teatru și de meseria lor și în anii ’70-’80, şi presupun că și înainte, din ce-am citit.

Oamenii sunt pasionați și acum de meserie, pe care o fac cu dăruire de dimineața până seara.

Aproape că nu au timp liber sau și în timpul liber vorbesc despre asta. Actorii erau la fel și înainte. Exact la fel. Imaginează-ți oameni precum cei pe care îi cunoști acum de 20 și ceva de ani și gândește-te la cei din generația lui Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Ștefan Iordache, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț.

Ei au fost la fel: foarte tineri, talentaţi, entuziaști și plini de energie și de pasiune pentru meserie. Poate că s-a schimbat numai contextul social-politic și economic. Acum viața e mai dură într-un fel, vorbim de partea financiară, dar și atunci era dură din alt punct de vedere, politic, dacă vrei.

În ce sens era mai dură viața atunci?

În sensul că trebuia să trăieşti duplicitar într-o societate în care trebuia să ascunzi ce gândești, să nu spui, pentru că n-aveai voie să spui ce gândești, trebuia să te cenzurezi, iar asta era o presiune. Dar și pe vremea aceea erau probleme financiare.

Cei tineri nu știu asta sau n-au de unde să citească, iar cei mai în vârstă uită. Trăiai într-o societate în care nu era suficientă căldură în case, se întrerupea curentul electric, nu aveai apă caldă când aveai nevoie, nu aveai suficientă mâncare. N-aveai voie să pleci în străinătate, n-aveai acces la nici un fel de informație din străinătate, inclusiv profesională, artistică. N-aveai șansa să citești reviste sau ziare străine sau să vezi spectacole din străinătate.

Pe atunci, meseria avea o stabilitate mai mare?

Stabilitatea asta însemna că aveai un loc de muncă, dar stabilitatea ta în profesie nu era garantată. Și acum există perpetuarea acestui sistem comunist: dacă ai contract nedeterminat, cum am și eu și alți actori de vârsta mea din Teatrul Național, nu toți, dar destul de mulți, nu poți fi dat afară.

Eu nu pot fi dat afară de la Național decât dacă fac niște gafe fantastice, ceea ce nu e normal. Dar în meseria asta foarte puțină lume caută stabilitate călduță. Meseria asta este și o sursă de frustrare foarte mare. Tu poți să fii angajat într-un teatru, dar poate că nu ți se dă să joci. Și trec ani de zile și nu prea joci roluri pe care ai vrea să le joci, iar mie mi s-a întâmplat.

Eu n-am făcut chestii fantastice în cariera mea. Uneori am jucat roluri mai importante, alteori au fost ani când nu am jucat mari chestii. Sunt suișuri, coborâșuri și nemulțumiri, chiar dacă tu ai locul de muncă stabil. Locul de muncă stabil nu-ți garantează o viață decentă.

Ați spus că erați student la Facultatea de Energetică și că la un curs de matematici speciale v-ați dat seama că vreți să fiți actor.

Nu, nu, mi-am dat seama chiar mai înainte, din liceu. În liceu am avut o profesoară de română și franceză (Marina Creci), iar la niște ore despre Caragiale ne-a pus să citim pe roluri. Ea era pasionată de teatru, a făcut o echipă de teatru a liceului, cum se întâmplă în multe licee și e foarte bine că se întâmplă așa. Și așa am descoperit eu plăcerea de a face teatru prin clasa a X-a, a XI-a.

Totuși, ați urmat Politehnica.

Îmi era frică să dau la teatru pe vremea aceea. Știi câte locuri erau atunci la teatru?

Câte, cinci?

Patru. Uneori cinci, dar la seral. Erau cel puțin o sută pe loc. Și tu, ca băiat, dacă picai la facultate plecai în armată un an și patru luni.

Ceea ce s-a și întâmplat?

S-a întâmplat până la urmă. Dar îmi era teamă să dau la teatru. Când ești tânăr, când ești adolescent, chiar și mai târziu, ai nevoie de o încurajare.

Nu făceați parte din trupa Teatrului Podul?

Nu încă. Asta mai târziu, după ce am fost la Politehnică. Mi-a fost teamă. Sunt niște temeri din astea, „puștești“. Unii sunt mai curajoși, alții mai puțin. Pe vremea anilor ’80 nu prea aveai multe lucruri de ales. N-am dat atunci la teatru, dar nici n-am prea învățat, pentru că mă țineam de activitatea mea de la echipa de teatru a liceului.

Am dat la Fizică și am picat și până la urmă am ajuns la Politehnică, dar nu pentru că îmi doream, ci pentru că trebuia să intru la o facultate cândva, cumva. Dar tot mi-a revenit chestia asta cu actoria. Ca atunci când simți ceva în mod natural că dacă îți refuzi, lucrurile vor reveni. Și m-am dus la Teatrul Studențesc Podul.

Cum ați aflat de el?

Am aflat întâmplător că la Energetică era o echipă de teatru a facultății și m-am dus și eu la ei. Am jucat și eu un rolișor acolo, am zis două replici. În facultate am aflat că există la Casa Studenților Teatrul Podul, m-am dus într-o zi acolo și pur și simplu am zis că vreau să joc și eu. Apoi am vrut să mă las de facultate ca să mă duc la teatru, în ’89. N-am făcut pasul ăsta, și mai bine că nu l-am făcut atunci. Și în ’90 lucrurile s-au schimbat complet. Și mi-am urmat destinul firesc (râde).

Acesta a fost destinul dumneavoastră până la urmă, să deveniți actor?

Da, dar vezi că am zis între ghilimele (râde, dar redevine serios). Cu siguranță. Eu am zis-o de mai multe ori: oamenii sunt în stare să facă multe lucruri diferite, dar probabil că există un anume lucru pe care l-ar putea face cel mai bine. Și cel puțin în cazul meu sunt convins că aș fi putut face și inginerie, dar probabil că aș fi fost un inginer mediu, ca să nu zic mediocru.

Ce altceva ați fi putut face?

Cred că aș fi putut fi un profesor destul de bun de istorie. Cred că aș fi putut face mai multe lucruri, dar teatrul este cu siguranță cel mai bun lucru pe care aș fi putut să-l fac. Asta nu înseamnă că îl fac întotdeauna foarte bine.

Care sunt descoperirile de care ați avut parte în procesul creației?

Una dintre metode în munca de creare a unui personaj este că apelezi și la propria experiență de viață, și atunci răscolești în tine și momente neplăcute sau dramatice ale vieții tale.

Oamenilor normali nu le place să vorbească despre boală, suferință, moarte, depresie, frustare, eșec. Oamenii vor să se protejeze, să nu sufere. În teatru, în artă, trebuie să sondezi mai ales în zonele astea, pentru că mai ales din zonele astea iese ceva semnificativ.

În artă, în general, suferința duce la purificare, la catharsis. Cauți să scoți din tine, să te gândești la experiența negativă și s-o pui pe scenă, făcând asocierea între anumite situații. Cum să nu fie dezechilibru când joci un personaj căruia i se întâmplă lucruri groaznice?

Trece prin niște transformări dramatice, îi mor oameni dragi. Îți trebuie multă imaginație și multă deschidere ca să preiei, ca actor, problemele unui personaj care a trecut printr-un război sau care a ucis pe cineva, sau care a suferit la moartea cuiva. E cam multă nebunie aici, dar nu e neapărat un dezechilibru. Poţi spune că noi, actorii, suntem total nebuni, știi? Dar, altfel, câteodată, devenim niște oameni care doar spun niște vorbe pe scenă.

Mihai Calin

Mihai Călin, alături de Diana Dumbravă, în spectacolul „Hoţi“, de la Teatrul Naţional Bucureşti

Există totuși o metodă fiindcă tot ce este nebunesc, ieșit din comun, ce vedem noi pe scenă, e făcut să fie foarte frumos pentru public.

E frumos în sensul că poate să te atingă, dar nu e frumos.

Cum pot actorii să facă să fie frumoasă o moarte?

Aici nu sunt de acord. Actorii nu trebuie să facă să fie frumoasă o moarte. Depinde de spectacol. E și treaba regizorului. Nu știu. Hamlet se întreabă același lucru. Hamlet se întreabă cum poate să sufere și să mă emoționeze atunci când actorul vorbește despre o problemă care nu e a lui.

Nu zicea și Sorescu? Cum de știu actorii să sufere în locul nostru? Transmiterea emoției ţine și de tehnică, dar în primul rând de asumarea unei probleme care nu îţi aparţine. Aici e marele dezechilibru în meseria noastră.

Se întâmplă în ultima vreme să se remarce rolurile în cronici, dar spectacolul să primească reacţii negative. De exemplu, despre Furtuna s-a scris că este un spectacol fără Shakespeare.

Să știi că mă întristează unele cronici, dar mă bucur de spectacol. Furtuna mi se pare un spectacol foarte viu. Mă bucur de el și cred că şi publicul se bucură. Dacă unii cronicari nu se bucură, îmi pare rău pentru ei. Sper să găsească în viitor o Furtună cu adâncimi filosofice pe măsura așteptărilor lor.

Mihai Călin este angajat al Teatrului Național București, unde îl vedem în spectacolele Nebun din dragoste, Furtuna, Sinucigașul, Hoți, Năpasta, Băiatul din ultima bancă, Purificare. Dar și la Teatrul Evreiesc de Stat, în spectacolul Dușmancele.

Foto cu Mihai Calin – Teatrul Naţional Bucureşti

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »