Mihai Muntenita despre Teatrul din Pod
http://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-muntenita-despre-teatrul-din-pod/

            Pe Mihai Munteniṭã l-am cunoscut la Casa de Culturã a Studenṭilor. Atitudinea acestuia din momentul în care ne-am întâlnit a contrastat în totalitate cu vremea ploioasã din acea zi de toamnã. Mihai Munteniṭã mi-a lãsat impresia omului dechis, mereu activ şi care vorbeşte cu drag despre meseria sa. Pe tot parcursul interviului am avut […]

Un articol de |24 Septembrie 2012

            Pe Mihai Munteniṭã l-am cunoscut la Casa de Culturã a Studenṭilor. Atitudinea acestuia din momentul în care ne-am întâlnit a contrastat în totalitate cu vremea ploioasã din acea zi de toamnã. Mihai Munteniṭã mi-a lãsat impresia omului dechis, mereu activ şi care vorbeşte cu drag despre meseria sa. Pe tot parcursul interviului am avut impresia cã vorbesc cu un om pe care îl ştiu de multã vreme şi care nu se fereşte sã discute despre provocãrile vieṭii de actor. Mai jos veṭi putea citi un interviu cu un actor tânãr, care iubeşte ceea ce face şi care transmite acest lucru tuturor celor din jurul sãu. Modul în care a vorbit despre activitatea sa m-a convins sã revin la Teatrul din Pod.

 

 

Andrada Vãsii : Ce ne poṭi spune despre Teatrul din Pod în câteva cuvinte ?

 

Mihai Munteniṭã : Stagiunea va începe pe 1 octombrie şi va marca cei 45 de ani de existenṭã ai Teatrului din Pod. Teatrul a început sã existe din 1967, pornind de la iniṭiativa unor studenṭi de la regie: Magda Bordeianu şi Grigore Popa, a unui student de la arte- Ione Munteanu şi a unui student de la arhitecturã. Ei doreau sã creeze, pentru cã nu prea aveau spaṭii la facultate, singuri şi neîngrãdiṭi. Cu ajutorul directorului de atunci s-au instalat în Pod. Istoria Podului este foarte interesantã, pentru cã au fãcut preselecṭie. În timp ce repetau spectacolele pentru premiera din 10 ianuarie 1968, ei aranjau şi spaṭiul : pictau pereṭii, spãrgeau ziduri şi fãceau curãṭenie. Într-un fel, lucrurile acestea s-au moştenit şi a devenit un fel de tradiṭie ca actorii noi, înainte sã joace, sã spele podelele şi sã îşi construiascã decorurile. Fac singuri toate aceste lucruri.

 

A.V. : Prin acest ritual ai trecut şi tu în 2003 ?

 

M.M : Da, prin acest ritual am trecut şi eu în 2003. Totul a început cu o preselecṭie la care am participat, iar dupã aceea am fost distribuit direct într-un spectacol care s-a chemat Manuscrisul Pierdut, dupã Jurnalul lui Mihail Sebastian, în regia lui Cãtãlin Naum- coordonatorul Podului din 1970. Din 1968 pânã în 1970 nu a fost cineva angajat din partea Casei de Culturã care sã coordoneze, studenṭii erau mult mai liberi; nu trebuiau sã cânte cântece patriotice ş.a.m.d. În ’70 au fost goniṭi, deoarece au fãcut un spectacol care a deranjat Partidul. Dupã aceea a venit domnul Naum, care a putut sã creeze liber, nu a fost îngrãdit. Este fascinant dacã stai sã analizezi, deoarece şi dumnealui a avut parte de un ditrector îngãduitor care îl lãsa sã facã tot ceea ce dorea- Laurenṭiu Toma. Directorul era cel care îl salva pe domnul Naum dacã apãreau probleme, dar nu a fost cazul niciodatã.

 

A.V. : Sã intrãm puṭin şi în atmosfera de afarã ; când ai avut mai multe emoṭii: în prima zi de şcoalã sau în ziua primului spectacol, din 2003 ?

 

M.M. : Cred cã am avut mari emoṭii când am fost în clasa I, mai ales cã atunci când eram eu elev,  în ’92 încã se mai ṭinea cont de anumite tradiṭii- copiii noi treceau pe sub florile ṭinute de cãtre cei mai mari. La primul spectacol nu am avut aşa mari emoṭii, deoarece cred cã eram cam inconştient. Lucrurile au venit foarte firesc şi nu m-am analizat atât de mult încât sã spun ‘’ah, acum este primul meu spectacol şi este prima datã când joc şi, vai, ce emoṭii am’’. Nu. Pur şi simplu totul a venit foarte natural, ca un lucru care trebuia sã se întâmple. Dacã mã întrebi de prima zi de şcoalã, tot timpul am avut emoṭii înaintea acestei zile : este vorba de reîntâlnirea cu colegii cu care nu te-ai vãzut în vacanṭã, profesorii noi ş.a.m.d. Mã gândesc cã emoṭia primei zile de şcoalã este mai mare decât emoṭia primului spectacol.

 

A.V. : Eşti mai atras de teatru sau de colaborãrile în televiziune ?

 

M.M. : Mai atras de teatru. Televiziunea, din punctul meu de vedere- nu trebuie toṭi sã gândeascã la fel- este foarte solicitantã şi te uitã foarte repede. De exemplu : sã zicem cã prezinṭi o emisiune, ai foarte mare succes , te recunoaşte lumea pe stradã , dar dupã un an,  sau doi, nu mai ştie nimeni de tine. Pe de altã parte, teatrul îṭi oferã o constanṭã şi ai tot timpul de muncã. Timpul investit în televiziune, din punctul meu de vedere, nu îṭi dã aceleaşi satisfacṭii precum timpul pe care l-ai investit în teatru. În teatru repeṭi douã-trei luni, joci spectacolul de 100 de ori sã zicem, şi te rodeazã ; la televizor tot timpul trebuie sã gãseşti ceva nou. Satisfacṭiile sunt pecuniare, dar nu se comparã cu senzaṭiile primite de la teatru. Cred cã este diferenṭa între spiritual şi material. Teatrul este mai aproape de spirit, iar televiziunea, sã zicem, de material.

 

A.V. : Existã vreun rol anume de care te-ai îndrãgostit ?

 

M.M. :Eu nu joc de foarte mult timp teatru în Pod am jucat din 2003. Nu pot sã zic cã am avut un rol care mi-a plãcut foarte, foarte mult. Mi-a plãcut sã joc Hamlet : îmi dãdea o voluptate de a juca. Fãrã sã vrei, textul te atrage, deoarece este atât de plin de sevã. Cred cã Hamlet mi-a plãcut cel mai mult. În rest nu pot spune cã am ajuns sã mã îndrãgostesc atât de tare de un rol încât sã îl visez. Hamlet îl visam. Mã gândeam la text şi când mergeam pe stradã, spuneam replicile, mã gândeam la intonaṭie- la vremea aceea mã gândeam la cum sã zic, nu la ceea ce zic. Dar îmi doresc sã ajung şi în teatrul profesionist- sã mi se dea ocazia sã lucrez atât de mult pentru un rol ca şi pentru Hamlet. Pânã acum am avut roluri destul de mici, episodice. Ced cã am fost luat pentru modul în care apar pe scenã : sunt înalt, slab şi pot fi o apariṭie, cred, îmbrãcat într-un anumit fel, dar poate a fost mai bine aşa. Nu îmi plâng de milã, pentru cã nu m-aş fi simṭit în stare sã duc un rol toatã piesa. Îmi este fricã de douã lucruri : 1. sã mã fac de râs 2. sã fie atât de bine încât sã zic cã l-am prins de un picior pe Dumnezeu şi sã clachez dupã aceea. Cred cã lucrurile au un curs normal şi nu trebuie sã le grãbeşti. Când o sã fie, o sã fie.

 

A.V. : ce ne poi spune despre noile proiecte în care eşti implicat ?

 

M.M. : Acum joc la teatrul Naṭional Bucureşti în 2 loturi. Rolul şefului. La Naṭional am început prin a bate tobe într-un spectacol, când eram anul IV- Eduard al III-lea. Fãceam foarte multe lucruri în acest spectacol: bãteam tobe, schimbam 4 costume. Era foarte solicitant. Dar simṭeam cã fac ceva. Încet, încet am început sã primesc şi text şi am început sã nu mai schimb costume. De exemplu, în 2 loturi nu schimb nici un costum şi am şi text. Îmi dau seama cã este mult mai solicitant, acum trebuie sã zic un text clar, sã mã audã lumea, sã nu cad- trebuie sã urc nişte scãri-, sã nu îmi tremure mâna, sã îmi controlez emoṭiile. Este mult mai greu acum. Oricum, atunci eram şi mai inconştient. Fãceam lucrurile din poinier [n.a. : râde]; nu mã costau foarte mult, nu mã storceau foarte mult de energie. Deşi la Eduard al III-lea terminam sleit de energie, era ceva fizic. Acum lucrurile încep sã se complice şi încep sã am responsabilitãṭi. Aceste lucruri vin şi cu vârsta, dar şi cu încrederea pe care ṭi-o dau oamenii. Lucrurile vin în trepte. Mie îmi este fricã de lucrurile care vin aşa cu investire mare, vedetã direct. S-ar putea sã te prindã nepregãtit şi sã nu ai habar sã te porṭi dupã aceea.

 

A.V. :Aşadar, conteazã ucenicia.

 

M.M. : Exact, conteazã ucenicia. De exemplu, sora mea a terminat medicina şi a fãcut şase ani de şcoalã şi şase ani de ucenicie. Eu am terminat în 2008, aşa cã mai este timp.

 

A.V. : Unde ai simṭit relaṭia cu publicul mai intensã ? la Teatrul din Pod sau la teatrele mari ? Care dintre dinamici îṭi place mai mult?

 

M.M. : Profesorul Florin Zamfirescu, întrebat fiind ce îi place mai mult: actoria de televiziune sau de teatru- a rãspuns aşa… evident. Experienṭa de la Pod m-a ajutat foarte mult în tot. Publicul care vine la Pod este un public mult mai relaxat. Unul din motive pleacã de la faptul cã nu achiṭi pentru un bilet de intrare la Pod, nu aştepṭi ceva. Eşti prezent pentru cã îṭi place, pentru cã ai auzit ceva, pentru cã vrei sã vezi ce a mai scornit Podul şi atunci, riscul de eşec nu este atât de mare. Este la fel ca la tenis când îṭi exersezi reflexul, tehnica. În teatrul profesionist nu mai este loc pentru greşeli. Acolo, dacã ai greşit, eşti taxat. Dacã la Pod mai greşeşti, nu ajungi la timp, nu ai venit cu chef – se poate întâmpla­- la repetiṭii, la teatrul profesionist nu îṭi mai sunt iertate aceste greşeli. Eşto catalogat drept neserios şi ṭi se duce vorba. Podul m-a învãṭat aceastã disciplinã, seriozitatea care se cere şi pe care actorii mari o au. Seriozitate, dicṭie perfectã , disciplinã- asta face un actor mare; pe lângã talent- care vine ca picãtura : dupã 99% transpiraṭie, 1% inspiraṭie. Iar în Pod îṭi construieşti tehnica. Te cauṭi. Publicul de la Pod este mult mai îngãduitor: am fãcut şi spectacole de douã minute. În teatrul profesionist nu poṭi face acest lucru. Publicul, plãtind, are aşteptãri. Este mult mai intransigent.

 

A.V.: Generaṭia tânãrã abordeazã din altã perspectivã teatrul. De aceea, întrebarea mea este: cât de mult conteazã promovarea on-line a teatrului şi a evenimentelor specifice ?

 

M.M.: De fiecare datã când fãceam event-uri pe Facebook nu prea venea lumea. Online şi pe Facebook este foarte multã informaṭie; atât de multã încât este halucinant. Primesc constant diferite invitaṭii şi aleg sã le ignor. Chiar dacã ar fi un spectacol excelent. Nu vreau sã diminuez impactul online, dar pãrerea mea este cã promovarea se face tot cu afişe puse bine şi fluturaşe şi contactul fizic cu hârtia. Tot acestea vor ramâne. Te atrage ceva frumos pe un zid şi te face sã întorci capul. Actul cultural nu ṭine de consumerism. Sigur cã un teatru trebuie sã deṭinã un site, sã fie actualizat constant,  sã îşi facã reclamã, dar sã nu uite cã are nevoie şi de un stand cu afişe. Încet, încet încep sã mã plictisesc de Facebook şi sã revin la a contactul direct. Este important şi online.

 

A.V. : Ai vreun ritual anume înainte de a intra pe scenã ?

 

M.M. : Am descoperit cã de la piesã la piesã am alte ritualuri. Nu am ceva constant. În funcṭie de piesã ori zic o rugãciune înainte, ori îmi repet textul, ori îmi controlez costumul sã vãd cum aratã. La altele mã machiez înainte. Cred cã ritualul vine din contactul cu textul: un anumit gen de spectacol cere ritualul sãu; mã inspirã sã fac un anumit lucru. De obicei fac ceea ce îmi vine sã fac şi încerc sã mã relaxez. Ritualul meu este : încerc sã mã adun, sã mã gândesc la ce am de fãcut.

 

A.V. : Se vorbeşte des în presã despre o generaṭie tânãrã care este lipsitã de valori şi care nu se mai raporteazã aşa cum trebuie la frumos, la artã. Din ceea ce ai vãzut, mai consumã publicul tânãr artã-teatru ?

 

M.M.: Existã o sete enormã de act artistic de calitate şi de teatru. Ei ar veni dacã ar afla despre spectacole. Dar nu înṭeleg de ce nu ajunge informaṭia la ei. Pui pe Facebook –nu ajunge. Vãd, dar fac şi altceva în acelaşi timp. Nu ştiu cum se face, dar înainte se afla : exista altã modalitate de comunicare- vedea unul un afiş, îi spunea şi altuia. Acum sunt uşor închişi în ei, nu mai existã comunicare. Pseudocomunicarea aceasta virtualã a nãruit totul. Cred cã principala problemã nu este cã nu au gust, deoarece îl au. Ei ar veni, dar informaṭia nu mai ajunge la ei.  Sunt lucruri atât de multe şi de proastã calitate care îşi fac foarte multã reclamã şi care acoperã ceea ce este important. Dar cred cã lucrurile de valoare, statornice, cu tradiṭie îşi vor pãstra locul.

 

A.V. : Întrebarea stas : unde îi doreşti sã ajungi peste 5-10 ani ?

 

M.M. : Îmi doresc sã mã vãd la UNATC, în clasã, asistent, montând o piesã. Sã mã vãd angajat la Teatrul Naṭional. Mã vãd lucrând în Pod şi învãṭând roluri la casa pãrinṭilor de la Voluntari, pe care o voi construi.

 

A.V. : Aşadar, foarte activ.

 

M.M. : Da. Cât mai activ.

 

 

Andrada Vãsii

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »