Mircea Rusu împlineşte 58 de ani: „Nu există personaj pe care să-l fi urât“.
http://www.ziarulmetropolis.ro/mircea-rusu-implineste-58-de-ani-nu-exista-personaj-pe-care-sa-l-fi-urat/

Mircea Rusu împlineşte 58 de ani pe 28 iunie. Actorul vorbeşte despre rolul vieţii, profesorat, dezamăgiri, familie şi şcoala de actorie.

Un articol de Monica Andrei|27 Iunie 2014

S-a născut în 1956, la Săcele. A abosolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 1986, clasa profesor universitar Ion Cojar.

După absolvire a jucat pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, ca din 1990 să se transfere în Bucureşti la Teatrul Naţional, unde este angajat în prezent. A fost distribuit de către Andrei Şerban în „Trilogia antică“. La împlinirea noii vârste, îşi doreşte să ducă mai departe ceea ce a început şi să joace mai mult.

La Teatrul Metropolis, Mircea Rusu joacă în spectacolele: „Love stories” „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria”, „Sex”.

Teatru

Meseria de actor m-a fascinat încă de la 10 ani, când mă ducea mama în sala de spectacol. Eram la Teatrul Giuleşti. Uitându-mă pe scena aceea, mi-am spus că mi-ar plăcea şi mie să fac ceva acolo. Şi Dumnezeu m-a ajutat să fac lucrul acesta. Spectacolul se numea «Visul unei nopţi de iarnă», iar în rolurile principale erau Mariana Mihuţ şi Silviu Stănculescu.

Personaj

Nu există personaj pe care să-l fi urât. Acesta este un lucru pe care l-am tot învăţat de la profesorul meu. Nu m-am dezis niciodată de personajul pe care trebuia să-l interpretez, chiar dacă el era urât, rău, fioros. Pentru mine, fiecare personaj este un copil. Am încercat să-l înţeleg, să-l umanizez cu toate puterile mele. Este, totuşi, ca un copil al meu.

Rolul vieţii

E vorba despre o reîntâlnire a mea cu un regizor mare, cu care am mai lucrat acum 13 ani. Consider că rolul vieții este Kittel din spectacolul „Ghetto”, în regia lui Victor Ioan Frunză, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti.

Şcoala de actorie a lui Victor Ioan Frunză

Aş putea spune că am parcurs şi alte şcoli în funcţie de regizorii pe care i-am întâlnit, cu care am lucrat, şi sunt mulţi, foarte mulţi, dar care nu erau adepţii unor teorii de teatru, însă lucrul cu ei a însemnat, repet, o şcoală, pentru mine şi pentru colegii mei. Victor Ioan Frunză este ca o şcoală specială.

Mircea Rusu

Mircea Rusu, la Teatrul Metropolis, în „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria“

Regie

Am lucrat cu regizori importanţi. Plecând de la Ion Cojar, cu asistentul de pe vremea studenţiei mele, Gelu Colceag, cu care m-am întâlnit în “Ţarul Ivan îşi schimbă meseria”, am lucrat cu regizori excepţionali: Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija, Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, cu regizorul bulgar Alexander Morfov, Saşa, cum îi spunem, apoi Felix Alexa, am lucrat cu Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Yuri Kordonsky, Penciulescu.

Am avut marea bucurie să lucrez cu un regizor extrem de fin şi de profund, la Teatrul Metropolis, pentru spectacolul cu piesa „Sex”. Am lucrat cu uriaşi oameni de teatru. A fost atât de intensă viaţa mea profesională, încât există riscul să uit vreun regizor, amintirile se învălmăşesc în timp.

Film

Visez la un regizor de film aşa cum m-a provocat un regizor de teatru. Cu roluri complexe, cu substanţă evidentă. Cu Stere Gulea, în filmul „Starea de fapt”. „Stere de fapt”, cum glumeam noi la filmări, apoi am jucat pe ici, pe acolo…

Aş vrea să amintesc ultimul film care este în proces de a se definitiva, făcut după textul lui Panait Istrati, „Kira Kiralina”, în regia lui Dan Piţa, cu care aş vrea să mă reîntâlnesc. Am mai avut rol în filmul „Pepsi”, în regia lui Peter Kerek. Şi cu el aş vrea să mă reîntâlnesc.

Am avut tot felul de năzuinţe în ceea ce priveşte filmul, pentru că nu sunt deloc satisfăcut de cariera mea în film, încă.

Profesorat

În primul rând, le recomand studenţilor mei să nu se grăbească, să aştepte să li se ofere şansa de a fi aleşi într-un proiect, să nu-şi piardă nădejdea, dar în acelaşi timp, nici să stea, să fie pregătiţi pentru un viitor apropiat. Să-şi păstreze încrederea, forma fizică şi cea psihică şi să nu depună armele niciodată.

Studenţilor mei le spun că îi aşteaptă o viaţă grea şi spun grea pentru că, în zilele noastre, această meserie nu mai are aceeaşi însemnătate ca pe vremuri. A fi actor, astăzi? De multe ori mi se pare că suntem nişte oameni doar acceptaţi în societate, toleraţi, cu o atitudine care provoacă crize adânci în existenţa unui actor.

Noi, artiştii, o luăm tot timpul de la capăt.

De asemenea, adeseori, să nu aştepte multe laude, să nu aştepte să fie apreciaţi de azi pe mâine. Această meserie se face pe toată perioada vieţii. Am văzut şi la mine, dar şi la colegi de-ai mei mult mai în vârstă că aveau nişte emoţii uriaşe la începutul oricărui spectacol. E un lucru care pare bun, care-i ţine în formă.

Pe altă parte, este uimitor să vezi cum un coleg actor de 70 de ani se păstrează tânăr în spectacol, are prospeţime, îşi păstrează candoarea. Este extrem de interesant, mai ales că este o meserie solicitantă şi obositoare pentru fiinţa unui actor.

Dezamăgiri

Am dezamăgiri pe care nu vreau să le numesc, de care nu vreau să-mi amintesc, pe care încerc să le trec pe ultimul plan din viaţa mea. Nu au contat atât de mult. Vreau să iau lucrurile bune de la viaţă. Am învăţat de la viaţă că nu sunt numai bucurii, şi atunci când se întâmplă, bucuriile trebuie puse în prim plan, şi în viaţă şi în artă. Ce neîmpliniri am avut? Vă pot spune că nu am avut un rol consistent în film.

Prejudecată

Mi se pare deplasată prejudecata că un actor mare trebuie să joace măcar o dată în viaţă rolul „Hamlet”. Eu l-am jucat în studenţie, o singură dată, şi nu sunt de acord să revin.

Familie

Am şansa ca soţia mea (n.r. Marina Constantinescu) să fie cronicar dramatic, un rol uneori foarte dramatic, şi înţelege exact ce se întâmplă cu tumultul din sufletul meu, când trebuie să învăţ un rol nou sau să le susţin pe celelalte vechi. Ştie ce este în sufletul, mintea, trupul unui actor.

Am un băiat, Luca! Are doar 14 ani. Este un pianist în devenire. Încă nu ştiu ce va alege. Fără doar şi poate, e un artist. Habar n-am ce se va întâmpla. Poate regizor, mai bine decât actor. Dacă el va dori să devină actor, eu o să-l ajut. Părinţii mei, de exemplu, nu au fost de acord ca eu să fac meseria asta, drept pentru care am şi întârziat un pic la şcoala de teatru, însă eu nu am să fac aceeaşi greşeală. Îl voi lăsa să aleagă ce vrea.

Numai că acum sunt puţin mai aspru cu el, pentru că vreau să-l învăţ în primul rând să muncească, pentru că atunci când va învăţa lucrul acesta o să-i fie mai uşor. Vreau să-l învăţ să facă totul prin muncă, nu cu lene sau nepăsare.

De la capăt, mereu…

Un artist important nu poate să spună: „gata m-am împlinit, mă retrag, am făcut suficient, mi se pare că sunt pe locul pe care mi l-am dorit!” Nu este aşa. Văd şi la colegii mei mai în vârstă că au o dorinţă, o candoare, o inocenţă în faţa actului teatral, şi asta mă bucură, îmi dă speranţe. Pentru că noi artiştii o luăm tot timpul de la capăt.

(Fragmente din interviul cu Mircea Rusu, realizat de Monica Andrei şi publicat în Revista Teatrul Azi, 2013)

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »