Nae Caranfil: „Acolo unde mulţi cineaşti exersează violul, eu exersez seducţia“
http://www.ziarulmetropolis.ro/nae-caranfil-acolo-unde-multi-cineasti-exerseaza-violul-eu-exersez-seductia/

Nae Caranfil consideră că nu a salvat cinematografia românească şi nici nu a influenţat în vreun fel noul cinema românesc. Regizorul crede că moartea cinematografului a început în momentul în care nachosul a înlocuit popcornul în sala de cinema.

Un articol de Dan Boicea|8 Noiembrie 2013

Regizorul de film Nae Caranfil face cea mai tranşantă şi rapidă analiză a cinematografiei, în chiar primele 13 minute ale unui interviu pe care l-a acordat în emisiunea „Brandu` lu` Chinezu`, difuzată pe postul de televiziune Look TV şi realizată de Cristian China-Birta.

Nae Caranfil consideră că nu a fost acel Făt Frumos venit pe un cal alb pentru a salva cinematografia românească şi nici nu a influenţat în vreun fel noul cinema românesc. Regizorul crede că moartea cinematografului a început în momentul în care nachosul a înlocuit popcornul în sala de cinema. Puteţi vedea aici interviul integral, în format video.

Iată cele mai importante declaraţii ale lui Nae Caranfil:

● Nu consider că am influenţat noul cinema românesc, nici stilistic, nici printr-o emanaţie a unui entuziasm care să ia pe cineva pe sus.

● Noul cinema românesc, pe care îl apreciez, este o mişcare de tipul acesta, care salvează cinematografia română de la mediocritate, în cele mai multe cazuri. Filmele lor, în ceea ce au ele comun, nu seamănă cu ceea ce fac eu. Ei caută adevărul – cu obstinaţie şi aproape cu eroism. Eu caut minciuna. Ambele orientări sunt legitime în artă.

● Am încercat să creez un tip de cinema care m-a format pe mine atunci când eu am fost adolescent şi când am început să mă joc cu ideea de a face film. Un tip de cinema mai relaxat, în care şocul nu este principalul element stilistic. Din cauza acestei stilistici oarecum relaxate nu am avut mare succes în festivaluri.

● Festivalurile caută filme edgy, filme care duc în radical o anumită stilistică, filme care deranjează spectatorul sau îl agasează, care îi cer un efort de adaptare. Eu am venit întotdeauna în întâmpinarea unor aşteptări ale spectatorilor, încercând în acelaşi timp să nu-l mângâi în sensul blănii, dar să-l fac să participe la fel de intens ca şi mine la experienţa pe care încerc să i-o propun.

Nae Caranfil

Regizorul Nae Caranfil, la filmările producţiei „Closer to the Moon“

● Acolo unde mulţi cineaşti exersează violul, eu exersez seducţia. Sigur că multe voci subţiri îmi reproşează că fac un cinema complezent sau un cinema prietenos cu publicul sau că îmi cumpăr spectatorii printr-un cinema de tip cvasi-comercial. Consider că e o prostie. Cinemaul e cel pe care îl porţi în tine şi nu ai cum să faci altceva decât ce poţi să faci.

● Distincţia asta absolut schizofrenică între cinematograful comercial = ieftin, prost şi cinematograful de autor = obligatoriu capodoperă + autenticitate şi dificultate în a percepe povestea, această distincţie, spuneam, este probabil cauza crizei actuale a cinematografiei mondiale, în general.

● Faptul că s-a creat această falie uriaşă între cinematograful de public şi cinematograful de festival face ca publicul să dispreţuiască filmul de festival, iar festivalul să dispreţuiască filmul de public, indiferent de valoarea unuia sau a altuia. Pentru că există filme care sunt capodopere, de la Charlie Chaplin încoace, după cum există filme de autor care sunt inepte şi în care, în afară de faptul că te plictiseşti epic, nu cred că mai poţi să mai ai şi alte senzaţii.

Pe publicul de blockbuster, de mall, nu-l interesează absolut deloc niciun fel de palmares festivalier. La ei, filmul este o anexă la popcorn, şi nu invers. Mai întâi îşi fac shoppingul, şi, dacă mai au timp, intră fix la filmul care începe la ora aceea. N-au plecat pentru acel film, au plecat pentru multe alte lucruri. Oamenii care se duc la un film premiat în festival fac parte dintr-o categorie mai puţin numeroasă.

● Un simptom al morţii cinematografului, aşa cum l-am cunoscut eu în copilărie, este schimbarea meniului. De la popcorn s-a trecut la nachos. E o mare diferenţă. Nachosul anunţă moartea cinematografului, pentru că la popcorn poţi să ţinteşti ecranul, să arunci mecanic popcorn în gură şi să nu pierzi concentrarea asupra acţiunii. La nachos trebuie să ai grijă să te uiţi în jos, ca să nu te pătezi cu sos salsa. Din momentul acesta, fluxul concentrării este întrerupt şi asistăm la ultimele clipe ale celei de-a şaptea arte.

● Întotdeauna am avut tentaţia de a spune poveşti mai mari decât mine şi din cauza asta am ajuns şi la „Restul e tăcere“, pe care l-am dorit un film epic, un film de anvergură vizuală şi sonoră. Cinematograful (n-am să-i spun minimalist, ci ascetic) nu m-a atras niciodată şi nu pentru că aş avea ceva împotriva lui ci pentru că nu sunt capabil să scriu folosind atât de puţine elemente, folosind sintagma less is more. Pentru mine, more is more! Regizorul Caranfil este sclavul propriilor sale reflexe scenaristice.

● Staţi liniştit, n-o să câştig Oscarul! Dacă aş câştiga un Oscar, mi-aş face un pic de loc pe dulap, ca să am unde să-l pun. Aş renunţa la trei cărţi ca să-i fac un loc. La care cărţi? Aici e complicat. Aş scoate scenariile din bibliotecă, le-aş pune într-o valiză, şi aş pune Oscarul în locul lor.

● Cronicile de film mă afectează, pentru că dau oarecum tonul… Fac parte din PR. Într-o zonă foarte limitată, e adevărat, în care bursa pe acţiuni a cineaştilor variază, de la un film la altul, tonul general al cronicilor la un film este parte din opinia care se creează în jurul filmului şi al cineastului.

● O părere care, evident, m-a rănit – n-am să spun numele criticului care a lansat această sintagmă – este vorba despre „o comedie de unică folosinţă“ şi era pentru filmul „Filantropica“.

Citiţi şi: Cineaştii români vor să salveze cinematografia de la dezastru

● În meciul dintre scenaristul şi regizorul din mine ar câştiga scenaristul, în mod clar, pentru că eu pornesc de la ideea că un film de autor înseamnă un film care este scris şi regizat de aceeaşi persoană. El se creează de la vid, de la nimic, de la intenţie, fără să ştii despre ce va fi vorba, şi până la momentul final, în care rolele stau în cutii, pe raftul din cabina de proiecţie.

● Pentru mine, experienţa de a face un film este totală. E ca şi cum ai naşte un copil, l-ai creşte până ar ieşi din facultate, ar avea un job bun într-o multinaţională, iar tu ai şti că ţi-ai făcut datoria de părinte.

● Scenaristul este mai degrabă autor al filmului decât regizorul. Scenaristul este compozitorul, iar regizorul este dirijorul unei bucăţi simfonice. La noi există o percepţie că regizorul este demiurgul din spatele camerei de filmat, că este adevăratul şi singurul artist care îşi arată personalitatea pe ecran.

Cred că lucrul ăsta e fals şi am putea să ne închipuim cum ar arăta un afiş de la Ateneu, pe care ar scrie: „Simfonia a IX-a, un concert de Cristian Mandeal, muzica: Ludwig van Beethoven“. Cam asta ar fi percepţia nuanţat greşită, care dă regizorului în accepţiunea opiniei publice internaţionale o dimensiune uşor exagerată, în comparaţie cu scenaristul.

● A salva o cinematografie înseamnă a crea o mişcare culturală care să preia din ceea ce oferi tu şi să ducă mai departe. Eu m-am considerat şi mă consider în continuare un caz singular, un tip izolat care-şi face filmele pentru plăcerea personală şi, speră el, şi pentru plăcerea altora. Nu am avut niciodată ambiţia să creez şcoală.

● PR-ul este foarte important, problema este că eu nu sunt bun pe domeniul ăsta de activitate. Nu am reuşit să-mi fac niciodată un PR bun. Am lăsat opera să vorbească în numele meu şi, de multe ori, asta nu ajunge.

● Orice destin depinde de întâlniri cruciale pe care le ai de-a lungul şi de-a latul vieţii. Trebuie să ştii să exploatezi aceste întâlniri, atunci când se întâmplă. Eu am avut câteva. Pe unele am ştiut să le folosesc, pe altele, nu.

Foto cu Nae Caranfil – filmările la Closer to the Moon

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234