Nasul – Mondialul Metropolis
http://www.ziarulmetropolis.ro/nasul-mondialul-metropolis/

Sunteţi curioşi să aflaţi cum ar fi scris Nikolai Gogol despre Cupa Mondială din Brazilia? Ei bine, asta n-o s-o aflaţi niciodată. Deşi…

Un articol de Pantacruel|21 Iunie 2014

În ziua de 20 iunie 2014 la Recife, în Brazilia lui Pele şi Socrates, s-a petrecut o întâmplare mai mult decât ciudată.

Jorge Pinto, selecţionerul columbian al Costa Ricăi, echipă care nimerise taman în “Grupa Morţii” cu trei foste campioane mondiale, s-a trezit destul de devreme – cam după primul meci al grupei – catalogat drept posibil mare antrenor. Aceasta în ciuda vârstei sale abrupte (61 de ani) şi înălţimii neconcludente (1,65 încălţat) care l-ar fi recomandat cel mult pentru o carieră de bărbier, precum Ivan Iaklovevici din faimoasa nuvelă a lui Gogol.

În acea după-amiază, cum spuneam, cu doar câteva ore înaintea partidei cu Italia, Jorge Pinto simţise pe lângă palida adiere a gloriei antume şi un puternic miros de paste făinoase venind dinspre bucătărie. S-a ridicat frumos din fotoliu, a lăsat Ziarul Metropolis de izbelişte – deschis, fireşte, la pagina cu Radu Beligan sau la cea cu Marius Manole. Sau, mă rog, la pagina cu Oana Pellea (că şi ea face trafic bun pe online) – şi i-a zărit pe cei doi elevi ai săi, Borges şi Bolano(s) – jucători de duzină, în ciuda numelor grele de pe tricou –, preparând de zor nişte delcioase Spaghetti alla Napoletana.

–  Astăzi n-o să mai beau cafea Nova Brasilia, ci o să sorb o ceaşcă de espresso Lavazza alături de o porţie zdravănă de macaroane din acelea, spuse selecţionerul.

De dragul decenţei, Jorge Pinto se echipă în costumul oficial, se aşeză la masă, îşi puse un pahar de vin Cesare Prandeli Amarone delle Valpolicella – se poate să fi fostMondialul Metropolis chiar Fetească Neagră de la Murfatlar, dar asta are mai puţină importanţă acum -, puse mâna pe furculiţă şi, cu un aer plin de importanţă, se apucă să înfulece din farfurie alături de cei doi apreciaţi mijlocaşi ai echipei sale.

Când bucuria papilelor gustative era mai în toi, Jorge Pinto văzu ceva albicios printre firele subtiri de spaghete, spre marea lui uimire. „E ceva tare!” îşi zise el. „Ce să fie oare? O fi vreo nouă surpriză?”, îşi întrebă el aproape şoptit jucătorii. “Ori vreun semn de penalty neacordat?” , interveni Borges (Celso, nu Jorge Luis).

Două minute mai târziu, tehnicianul din ţara lui Gabriel Garcia Marquez îşi băgă degetele în farfurie şi scoase un… nas! Jorge Pinto rămase cu gura căscată, iar Rooney, Luis Suarez şi Pirlo cu ochii în soare. În faţa unei calificări neaşteptate dintr-o grupă imposibilă, pe chipul lui Jorge Pinto se putea citi, ca într-o carte de nisip, emoţie amestecată cu spaimă.

Dar acestea erau o nimica toată faţă de furia ce cuprinsese ziarele italiene de a doua zi care titraseră cu litere italice„Ruşine, Italia!“, dar şi „Şnapanilor! Beţivanilor! Vă dăm pe mâna poliţiei!” sau „Tâlharilor, ne-aţi răpit visul mondial!” (ce-i drept, cam exagerat acest titlu, din moment ce Squadra Azzurra păstra şanse reale la calificare), ba chiar “Ah, cârpacilor, nătărăilor!” (de asemenea, nelalocul lui)

Dar să lăsăm presa din peninsulă şi să revenim la personajul nostru, Jorge Pinto, care era mai mult mort decât viu, după două victorii “fără drept de apel” în Grupa Morţii. În ciuda entuziasmului de moment, acesta îşi dăduse totuşi seama că echipa sa îşi cam luase nasul la purtare.

–          Dracu’ ştie cum s-a întâmplat una ca asta! glăsui el într-un târziu, scărpinându-se cu clasamentul după ureche.

Pe înserat, Jorge Pinto înveli nasul într-o pereche de bikini curaţi şi ieşi cu el la plimbare, la marginea favelelor – cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? -, printre miile de copii înfometaţi, crescuţi îndeosebi cu fotbal pe pâine, şi cohortele de prostituate minore, îmbolnăvite prematur cu virusul joga bonito.

Foto Mondialul Metropolis şi Nasul – facebook, FIFA

10
/11
/16

Asediată de nevoi, schimbări, autosuficienţă, lipsă de cultură sportivă, echipa naţională a ajuns în punctul în care orice adunare, ca să nu zicem adunătură, de unsprezece bărbați, care se pot deplasa, este considerată o formație redutabilă.

08
/07
/14

"Germano,-n portugheză, înseamnă consangvin; / un meci de fotbal, însă,-i "pe viaţă şi pe moarte", / atunci când nu se toarnă, cu vadra, apă-n vin, / în vinul ce dă aripi, nu-n cel ce-adoarme foarte / curând pe toată lumea: şi jucători, şi public... ". Pentru că astăzi, în ziua primei semifinale (Germania - Brazilia), poetul Şerban Foarţă împlineşte 72 de ani.

06
/07
/14

Nici nu începuse bine repriza a doua a prelungirilor (da, oricât de greu de crezut ar părea, Costa Rica a împins meciul cu Olanda în prelungiri fără să primească gol!) că pe marginea terenului, în dreptul băncii de rezerve pe care van Gaal îşi frângea mâinile încercând să înţeleagă de ce nu merge nimic, doi inşi, un bondoc mai durduliu şi un lungan aducând vag cu Tom Noonan din Mystery Train (Jarmusch), începuseră un bizar şi nostim număr de stretching.

30
/06
/14

Cum, necum, iată că jumătate de Mondial s-a dus pe apa Dâmboviţei. Cum mortul nu se mai întoarce de la groapă, am numărat echipele rămase, mai erau vreo 16. Am numărat şi bănuţii, suficienţi cât să împart o cameră pe litoral cu Mite şi Bajnorică - puşlamalele din mintea lui Radu Aldulescu. Şi m-am dus de nebun.

29
/06
/14

„2 noiembrie Am fost invitat în mod cordial să fac parte din realismul visceral. Bineînţeles, am acceptat imediat. Nu a fost nici o ceremonie de iniţiere. Mai bine.” Aşa începe Detectivii sălbatici, romanul unui scriitor chilian poate nu la fel de celebru ca unii dintre componenţii „naţionalei” de fotbal ai ţării sale, mai noi sau mai vechi, vezi Zamorano şi Salas, dar cu siguranţă mult mai spectaculos şi inovativ: Roberto Bolaño.

Page 1 of 212