Nijinsky, geniul baletului rus
http://www.ziarulmetropolis.ro/nijinsky-geniul-baletului-rus/

Din cartea scrisă de soţia sa, Romola de Pulszki, aflăm că marele balerin rus s-a născut la 28 februarie 1890, la Kiev, oraşul cu patru sute de biserici, într-o familie de dansatori de origine poloneză.

Un articol de Monica Andrei|28 Februarie 2014

Din cartea scrisă de soţia sa, Romola de Pulszki, aflăm că marele balerin rus s-a născut la 28 februarie 1890, la Kiev, oraşul cu patru sute de biserici, într-o familie de dansatori de origine poloneză.

După divorţul părinţilor, până să ajungă în trupa lui Diaghilieff, Vaslav Nijinsky a rămas în grija mamei sale care a hotărât să-l dea la Şcoala Imperială de Dans din Petersburg, patronată de ţar, ca să aibă o gură mai puţin de hrănit.

Şcoala de Dans ocupa un palat imens în Petersburg. Charles Loius Didelot a condus-o timp de 28 de ani, punând astfel temelia baletului rus. Maestrul a hotărât ca, pe langă dans, elevii să aibă şi un curs de artă dramatică. Spunea că „nu poţi fi un bun dansator, dacă nu eşti un tot atât de bun actor şi dacă n-ai în acelaşi timp suflet de poet”. Acolo, Nijinsky l-a avut profesor pe Enrico Cecchetti, italian de origine, care era un păstrător al tradiţiei clasice a baletului; printre elevii lui cei mai talentaţi au fost Ana Pavlova, Karsavina, Fokin, Mordkin, Bolm.

Admis în această şcoală, Nijinsky a devenit copilul adoptiv al Ţarului, care îşi asuma toate drepturile părinţilor; i se asigura micuţului totul gratis, iar, după terminarea şcolii de balet, primea loc de muncă în Teatrului Mariinsky. Copilul genial a evoluat foarte bine în anii pregătitori, pentru că învăţase de la tatăl său primii paşi de balet. Chiar din şcoală a făcut figuraţie în spectacolele teatrului şi a avut succes. Din banii primiţi şi-a întreţinut mama, sora şi fratele bolnav. Publicul Petresburgului era vrăjit de dansul copilului zvelt, care abia atingea pământul şi executa uşor paşii cei mai grei.

Pe tot parcursul şcolii, lui Vaslav nu i-au plăcut cursurile, mâncarea, colegii; și nici profesorul de matematică, căruia i-a pus cerneală pe scaun, în care a tras cu arcul (scoțându-i un ochi şi alegându-se astfel cu o exmatriculare). Acasă, mama lui se confrunta cu numeroase greutăţi materiale; așa că băiatul realizeză că a greşit: se maturizează forţat, îşi promite să nu mai facă prostii, iar când se întoarce la cursuri, munceşte serios, recuperează tot şi evoluează foarte bine.

Era ambiţios şi mereu nemulţumit. Executa piruete şi insista asupra lor, apoi facea sărituri. Era balerinul care reînnoia graţia vaporoasei Taglioni, reîntrona stilul clasic a lui Noverre, făcea salturile lui Vestris şi avea avântul pasionatei Comargo. Marius Petipa, uimit de câte calităţi avea băiatul, l-a poreclit „Vestris al Nordului”. De la început, de când a intrat la şcoala de balet, i s-a interzis orice alt sport; avea voie doar să înoate, pentru că astfel i se dezvoltau grupe de muşchi care nu dăunau baletului.

Viaţa lui Vaslav se schimbă când îl cunoaşte pe Serghei Pavlovici Diaghileff, un dandy în lumea artistică şi intelectuală a Petersburgului. Acesta era un artist rafinat care trăia cu mama şi mătuşa lui într-un palat şi a primit o educaţie aleasă pentru că ar fi fost unul dintre copiii nelegitimi ai ţarului. A urmat cursurile Conservatorului, dar nu a profesat, vorbea fluent limbi străine, a călătorit, şi-a făcut prieteni artişti – poeţi, scriitori, pictori. Era destul de documentat în toate ramurile artei încât să-şi poată impune părerile.

A ştiut să câştige încrederea lui Vaslav, care îi propune să scoată baletul rus în lume. Diaghilieff, care era un bun manager, pune în aplicare ideea. Adună cei mai buni balerini din Rusia şi pleacă la Paris, unde are loc prima stagiune. Au prezentat „Silfidele”, „Cleopatra” şi „Orientalele”. În „Silfidele”, Nijinsky dansa cu Ana Pavlova şi Karsavina, două balerine foarte talentate. Succesul a fost imens. Zborul lui pe scenă electriza sala.

Diaghileff susţinea că „nu poţi fi un adevărat artist, dacă nu întruneşti caracterele ambelor sexe”. După părerea lui, dragostea normală era necesară doar pentru perpetuarea speciei şi funcţiona ca o nevoie animalică, lipsită de fumuseţe, fiind chiar degradantă. Pentru el, dragostea dintre două persoane de acelaşi sex era dragostea creatoare şi demnă de un artist.

După succesul de pe scena de la Paris, unde lansează o modă (o eşarfă purtată la gât înnebuneşte cucoanele), Nijinsky doreşte ca spectacolele susţinute acolo să fie prezentate şi pe scena teatrului din Petersburg. În Rusia, publicul obişnuit al reprezentaţiilor de balet era format din aristocraţi, din elita ofiţerilor de la curte, diplomaţi, străini. Biletele se găseau greu, deoarece locurile din sala erau moştenite din generaţie în generaţie. La spectacolele de balet nu avea acces oricine. Din cauza costumului sumar (tunică şi colanţi) purtat de către balerin, s-a stârnit un imens scandal la curtea ţarului. Marile doamne atistocrate au leşinat la vederea pectoralilor şi a corpului bine lucrat.

Spiritele se potolesc când balerinul îşi dă demisia din teatru şi pleacă cu trupa formată de către Diaghileff din Rusia. Aveau deja succes internaţional şi trebuiau să se descurce singuri. Nijinsky munceşte mult şi îşi macină sănătatea. Spectacolele din orașele europene primesc aplauze furtunoase, au parte de întâmpinări triumfale. Biletele se vând cu multe săptămâni înainte.

Moștenirea lui Nijinsky

Pentru prima dată în istoria dansului, Nijinsky s-a folosit conştient de imobilitatea corpului. Utilizează o unică mişcare pentru fiecare acţiune. Urmăreşte libertatea mişcării, demonstrând că toate liniile şi toate unghiurile pot fi valabile, atunci când sunt redate cu pricepere. Spunea că „arta e menită a exprima maximum prin minimum de gesturi simple, dar sculpturale.” Nijinsky a unit acţiunea cu dansul prin mişcare. Până la Nijinsky baletele tuturor secolelor se desfăşurau între decoruri care explicau dansurile.

Înainte de spectacol, pe lângă costum Nijinsky adapta grima, apoi făcea machiajul. Nu mânca şi nu bea, ci doar îşi umezea buzele şi făcea gargară cu zeamă de portocale. Cum apărea pe scenă, nu încerca să se impună, să întunece, să-i strivească pe ceilalţi dansatori sau să dea rolului său o mai mare însemnătate decât aceea voită de maestrul de balet. Dansa aşa cum respira. Era cameleonic. Fiecare pas era o mişcare distinctă, care trebuia să apară consecinţă firească a mişcării precedente. Dansul lui avea ritm. Toate fragmentele se înlănţuiau dând spectacolului impresia unei nespuse frumuseţi. Geniul lui consta în executarea a unui „entre-chat royal”(săritură cu lovire de două-zece ori a picioarelor în aer), care a făcut mare vâlvă în lumea dansatorilor şi a specialiştilor de balet.

Se zice că zbura pe scenă. Ca o fâlfâire a aripilor unei păsări. Pantofii lui de dans erau făcuţi întotdeauna dintr-o piele foarte subţire, încât rar plesneau pe scenă. După el, niciun balerin n-a mai executat aşa ceva. Succesele nu l-au schimbat de-a lungul vieţii. A rămas la fel de modest, rezervat, îndatoritor, generos. Deşi sute de femei din societate voiau să-l vadă, să-l atingă după spectacol, nu primea pe nimeni. Avea paznic la cabina lui, unde nu se putea intra.

,,N-am să regret niciodată ce am făcut”

Şi-a cunoscut viitoarea soţie, Romola, la Viena. Ea, după ce a văzut trupa, s-a îndrăgostit de Nijinsky şi a tras sfori ca să ia ore de balet cu profesorul Enrico Cecchetti, deşi depăşise vârsta, numai ca să fie aproape de Nijinsky, idolul ei. Romola devine eleva lui în sala de balet şi parteneră în spectacole, după ce repetă cu el şi progresează repede. Nijinsky a cerut-o în căsătorie prin intermediul unui traducător, pe vaporul care-i ducea spre Monte Carlo; s-au căsătorit religios la Buenos Aires.

Vaslav i-a mărturisit Romolei despre relaţia amoroasă dintre el şi Diaghileff, dar şi despre faptul că avea un frate internat într-un ospiciu. Despre căsătoria sa, Nijinsky spunea: „n-am să regret niciodată ce am făcut, pentru că sunt convins, că făcând experienţe – dacă le încerci în scopul de a descoperi adevărul -, nu te poţi decît ridica. Nu regret legătura cu Serghei Pavlovici, chiar dacă morala o condamnă.”

La aflarea veştii despre căsătoria lui Vaslav cu Romola Diaghileff leşină, apoi plănuieşte să se răzbune pe Nijinsky.

La 28 iunie 1914 se naşte fiica lui Nijinsky, pe nume Kyra. Izbucneşte Primul Război Mondial, iar familia rămâne prizonieră la Viena.Vaslav nu mai dansează, dar nici nu se plânge de ceva. Suferă cu demnitate. Ajutat de Ţarul Nicolae al II-lea, pleacă împreună cu familia în America. Câştigă procesul intentat Baletului Rus, pentru recuperarea unei jumătăţi de milion franci-aur, sumă ce provenea din neplata salariilor. Dar cum Diaghileff nu avea un domiciliu în nicio ţară, era greu de recuperat banii.

În America are succes cu baletul. În timpul unei repetiţii îşi rupe piciorul de la gleznă. Medicul constată, după ce i-a examinat radiografia că, din punct de vedere anatomic, piciorul lui Vaslav era altfel decât al celorlalţi oameni, structura lui ţinând şi de construcţia omenească, şi de construcţia păsărilor. Medicul a explicat fenomenul prin faptul că Nijinsky era a cincea generaţie de dansatori din familia lui. „Nijinsky se servea de picioare ca şi de mâini, se putea sprijini apucând cu degetele acestora o bară sau o funie, în felul păsărilor. Glezna lui era foarte subţire, oasele ieşite în afară şi muşchii păreau că freamătă chiar în poziţia de odihnă. Picioarele – prin muşchi, dar mai ales prin fineţea gleznelor – semănau cu cele ale cailor de curse pur sânge”, scrie soţia sa în biografia despre genialul balerin.

Ultimii 14 ani din viaţă i-a trăit la Saint Moritz, făcând crize şi fiind observat de psihiatri; în perioada asta, lucrează la sistemul de notaţie al dansului. A fost consultat de Freud, Jung şi de toţi marii psihiatrii ai Europei, dar i s-a spus că schizofrenia nu poate fi vindecată. Acolo unde există geniu, este şi nebunie.

Foto Nijinsky: wikipedia

23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

Page 1 of 2112345...1020...Last »