Nijinsky, geniul baletului rus
http://www.ziarulmetropolis.ro/nijinsky-geniul-baletului-rus/

Din cartea scrisă de soţia sa, Romola de Pulszki, aflăm că marele balerin rus s-a născut la 28 februarie 1890, la Kiev, oraşul cu patru sute de biserici, într-o familie de dansatori de origine poloneză.

Un articol de Monica Andrei|28 Februarie 2014

Din cartea scrisă de soţia sa, Romola de Pulszki, aflăm că marele balerin rus s-a născut la 28 februarie 1890, la Kiev, oraşul cu patru sute de biserici, într-o familie de dansatori de origine poloneză.

După divorţul părinţilor, până să ajungă în trupa lui Diaghilieff, Vaslav Nijinsky a rămas în grija mamei sale care a hotărât să-l dea la Şcoala Imperială de Dans din Petersburg, patronată de ţar, ca să aibă o gură mai puţin de hrănit.

Şcoala de Dans ocupa un palat imens în Petersburg. Charles Loius Didelot a condus-o timp de 28 de ani, punând astfel temelia baletului rus. Maestrul a hotărât ca, pe langă dans, elevii să aibă şi un curs de artă dramatică. Spunea că „nu poţi fi un bun dansator, dacă nu eşti un tot atât de bun actor şi dacă n-ai în acelaşi timp suflet de poet”. Acolo, Nijinsky l-a avut profesor pe Enrico Cecchetti, italian de origine, care era un păstrător al tradiţiei clasice a baletului; printre elevii lui cei mai talentaţi au fost Ana Pavlova, Karsavina, Fokin, Mordkin, Bolm.

Admis în această şcoală, Nijinsky a devenit copilul adoptiv al Ţarului, care îşi asuma toate drepturile părinţilor; i se asigura micuţului totul gratis, iar, după terminarea şcolii de balet, primea loc de muncă în Teatrului Mariinsky. Copilul genial a evoluat foarte bine în anii pregătitori, pentru că învăţase de la tatăl său primii paşi de balet. Chiar din şcoală a făcut figuraţie în spectacolele teatrului şi a avut succes. Din banii primiţi şi-a întreţinut mama, sora şi fratele bolnav. Publicul Petresburgului era vrăjit de dansul copilului zvelt, care abia atingea pământul şi executa uşor paşii cei mai grei.

Pe tot parcursul şcolii, lui Vaslav nu i-au plăcut cursurile, mâncarea, colegii; și nici profesorul de matematică, căruia i-a pus cerneală pe scaun, în care a tras cu arcul (scoțându-i un ochi şi alegându-se astfel cu o exmatriculare). Acasă, mama lui se confrunta cu numeroase greutăţi materiale; așa că băiatul realizeză că a greşit: se maturizează forţat, îşi promite să nu mai facă prostii, iar când se întoarce la cursuri, munceşte serios, recuperează tot şi evoluează foarte bine.

Era ambiţios şi mereu nemulţumit. Executa piruete şi insista asupra lor, apoi facea sărituri. Era balerinul care reînnoia graţia vaporoasei Taglioni, reîntrona stilul clasic a lui Noverre, făcea salturile lui Vestris şi avea avântul pasionatei Comargo. Marius Petipa, uimit de câte calităţi avea băiatul, l-a poreclit „Vestris al Nordului”. De la început, de când a intrat la şcoala de balet, i s-a interzis orice alt sport; avea voie doar să înoate, pentru că astfel i se dezvoltau grupe de muşchi care nu dăunau baletului.

Viaţa lui Vaslav se schimbă când îl cunoaşte pe Serghei Pavlovici Diaghileff, un dandy în lumea artistică şi intelectuală a Petersburgului. Acesta era un artist rafinat care trăia cu mama şi mătuşa lui într-un palat şi a primit o educaţie aleasă pentru că ar fi fost unul dintre copiii nelegitimi ai ţarului. A urmat cursurile Conservatorului, dar nu a profesat, vorbea fluent limbi străine, a călătorit, şi-a făcut prieteni artişti – poeţi, scriitori, pictori. Era destul de documentat în toate ramurile artei încât să-şi poată impune părerile.

A ştiut să câştige încrederea lui Vaslav, care îi propune să scoată baletul rus în lume. Diaghilieff, care era un bun manager, pune în aplicare ideea. Adună cei mai buni balerini din Rusia şi pleacă la Paris, unde are loc prima stagiune. Au prezentat „Silfidele”, „Cleopatra” şi „Orientalele”. În „Silfidele”, Nijinsky dansa cu Ana Pavlova şi Karsavina, două balerine foarte talentate. Succesul a fost imens. Zborul lui pe scenă electriza sala.

Diaghileff susţinea că „nu poţi fi un adevărat artist, dacă nu întruneşti caracterele ambelor sexe”. După părerea lui, dragostea normală era necesară doar pentru perpetuarea speciei şi funcţiona ca o nevoie animalică, lipsită de fumuseţe, fiind chiar degradantă. Pentru el, dragostea dintre două persoane de acelaşi sex era dragostea creatoare şi demnă de un artist.

După succesul de pe scena de la Paris, unde lansează o modă (o eşarfă purtată la gât înnebuneşte cucoanele), Nijinsky doreşte ca spectacolele susţinute acolo să fie prezentate şi pe scena teatrului din Petersburg. În Rusia, publicul obişnuit al reprezentaţiilor de balet era format din aristocraţi, din elita ofiţerilor de la curte, diplomaţi, străini. Biletele se găseau greu, deoarece locurile din sala erau moştenite din generaţie în generaţie. La spectacolele de balet nu avea acces oricine. Din cauza costumului sumar (tunică şi colanţi) purtat de către balerin, s-a stârnit un imens scandal la curtea ţarului. Marile doamne atistocrate au leşinat la vederea pectoralilor şi a corpului bine lucrat.

Spiritele se potolesc când balerinul îşi dă demisia din teatru şi pleacă cu trupa formată de către Diaghileff din Rusia. Aveau deja succes internaţional şi trebuiau să se descurce singuri. Nijinsky munceşte mult şi îşi macină sănătatea. Spectacolele din orașele europene primesc aplauze furtunoase, au parte de întâmpinări triumfale. Biletele se vând cu multe săptămâni înainte.

Moștenirea lui Nijinsky

Pentru prima dată în istoria dansului, Nijinsky s-a folosit conştient de imobilitatea corpului. Utilizează o unică mişcare pentru fiecare acţiune. Urmăreşte libertatea mişcării, demonstrând că toate liniile şi toate unghiurile pot fi valabile, atunci când sunt redate cu pricepere. Spunea că „arta e menită a exprima maximum prin minimum de gesturi simple, dar sculpturale.” Nijinsky a unit acţiunea cu dansul prin mişcare. Până la Nijinsky baletele tuturor secolelor se desfăşurau între decoruri care explicau dansurile.

Înainte de spectacol, pe lângă costum Nijinsky adapta grima, apoi făcea machiajul. Nu mânca şi nu bea, ci doar îşi umezea buzele şi făcea gargară cu zeamă de portocale. Cum apărea pe scenă, nu încerca să se impună, să întunece, să-i strivească pe ceilalţi dansatori sau să dea rolului său o mai mare însemnătate decât aceea voită de maestrul de balet. Dansa aşa cum respira. Era cameleonic. Fiecare pas era o mişcare distinctă, care trebuia să apară consecinţă firească a mişcării precedente. Dansul lui avea ritm. Toate fragmentele se înlănţuiau dând spectacolului impresia unei nespuse frumuseţi. Geniul lui consta în executarea a unui „entre-chat royal”(săritură cu lovire de două-zece ori a picioarelor în aer), care a făcut mare vâlvă în lumea dansatorilor şi a specialiştilor de balet.

Se zice că zbura pe scenă. Ca o fâlfâire a aripilor unei păsări. Pantofii lui de dans erau făcuţi întotdeauna dintr-o piele foarte subţire, încât rar plesneau pe scenă. După el, niciun balerin n-a mai executat aşa ceva. Succesele nu l-au schimbat de-a lungul vieţii. A rămas la fel de modest, rezervat, îndatoritor, generos. Deşi sute de femei din societate voiau să-l vadă, să-l atingă după spectacol, nu primea pe nimeni. Avea paznic la cabina lui, unde nu se putea intra.

,,N-am să regret niciodată ce am făcut”

Şi-a cunoscut viitoarea soţie, Romola, la Viena. Ea, după ce a văzut trupa, s-a îndrăgostit de Nijinsky şi a tras sfori ca să ia ore de balet cu profesorul Enrico Cecchetti, deşi depăşise vârsta, numai ca să fie aproape de Nijinsky, idolul ei. Romola devine eleva lui în sala de balet şi parteneră în spectacole, după ce repetă cu el şi progresează repede. Nijinsky a cerut-o în căsătorie prin intermediul unui traducător, pe vaporul care-i ducea spre Monte Carlo; s-au căsătorit religios la Buenos Aires.

Vaslav i-a mărturisit Romolei despre relaţia amoroasă dintre el şi Diaghileff, dar şi despre faptul că avea un frate internat într-un ospiciu. Despre căsătoria sa, Nijinsky spunea: „n-am să regret niciodată ce am făcut, pentru că sunt convins, că făcând experienţe – dacă le încerci în scopul de a descoperi adevărul -, nu te poţi decît ridica. Nu regret legătura cu Serghei Pavlovici, chiar dacă morala o condamnă.”

La aflarea veştii despre căsătoria lui Vaslav cu Romola Diaghileff leşină, apoi plănuieşte să se răzbune pe Nijinsky.

La 28 iunie 1914 se naşte fiica lui Nijinsky, pe nume Kyra. Izbucneşte Primul Război Mondial, iar familia rămâne prizonieră la Viena.Vaslav nu mai dansează, dar nici nu se plânge de ceva. Suferă cu demnitate. Ajutat de Ţarul Nicolae al II-lea, pleacă împreună cu familia în America. Câştigă procesul intentat Baletului Rus, pentru recuperarea unei jumătăţi de milion franci-aur, sumă ce provenea din neplata salariilor. Dar cum Diaghileff nu avea un domiciliu în nicio ţară, era greu de recuperat banii.

În America are succes cu baletul. În timpul unei repetiţii îşi rupe piciorul de la gleznă. Medicul constată, după ce i-a examinat radiografia că, din punct de vedere anatomic, piciorul lui Vaslav era altfel decât al celorlalţi oameni, structura lui ţinând şi de construcţia omenească, şi de construcţia păsărilor. Medicul a explicat fenomenul prin faptul că Nijinsky era a cincea generaţie de dansatori din familia lui. „Nijinsky se servea de picioare ca şi de mâini, se putea sprijini apucând cu degetele acestora o bară sau o funie, în felul păsărilor. Glezna lui era foarte subţire, oasele ieşite în afară şi muşchii păreau că freamătă chiar în poziţia de odihnă. Picioarele – prin muşchi, dar mai ales prin fineţea gleznelor – semănau cu cele ale cailor de curse pur sânge”, scrie soţia sa în biografia despre genialul balerin.

Ultimii 14 ani din viaţă i-a trăit la Saint Moritz, făcând crize şi fiind observat de psihiatri; în perioada asta, lucrează la sistemul de notaţie al dansului. A fost consultat de Freud, Jung şi de toţi marii psihiatrii ai Europei, dar i s-a spus că schizofrenia nu poate fi vindecată. Acolo unde există geniu, este şi nebunie.

Foto Nijinsky: wikipedia

20
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Astăzi, când se discută în lumea întreagă soarta Europei ca un tot organic ori ca o aglomerare de state, e interesant să ni-l amintim pe George Ciorănescu (1918-1993), cel care la un moment dat spunea: „Poporul din care mă trag s-a pronunţat totdeauna pentru Europa. Poporul meu posedă deplina maturitate şi întreaga informaţie istoică şi politică pentru a sprijini crearea Europei unite, libere şi democratice”.

17
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când mulţime de români plini de har se şcoleau în străinătate şi foarte curând ajungeau, prin natura profesiei, să devină adevăraţi „cetăţeni ai lumii”. Doar că multora schimbările politice de după cel de-Al Doilea Război Mondial le-au frânt ori le-au modificat din temelii destinul. Unii au depăşit momentul desţărării şi au rămas în elita culturală internaţională.

02
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Dorul de ducă”, expresie greu de tradus în altă limbă, i-a făcut pe unii români să cutreiere lumea. Aşa s-a întâmplat cu Iulius Popper (1857-1893). La 20 de ani ajunge la Constantinopol, apoi la Paris unde urmează Şcoala politehnică. E angajat la compania Canalului de Suez şi conduce lucrări hidrotehnice la New Orleans şi la Havana (Cuba). Dar omul n-are stare.

20
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Nu poţi fi profet în ţara ta”, aceste înţelepte vorbe poplare se potrivesc celui care, plecat la 10 ani din Iaşi, şi-a făcut o carieră remarcabilă mai ales în străinătate. Educat la Paris, modelat de iezuiţi (care l-au învăţat matematică), urmează Şcoala navală din Brest. Îşi adaugă un doctorat în Drept la Bruxelles, intră în serviciul diplomatic român şi... călătoreşte.

13
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Nevoia de repere morale e o realitate prea bine cunoscută. Din acest punct de vedere, unii membri al familiei regale române au dovedit din plin că pot constitui exemple demne de urmat. Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, născută în 1908, rămâne în amintirea românilor din ţară şi din SUA o persoană puternică, animată de spiritul datoriei, altruistă şi perfect conştientă de faptul că e prinţesă.

10
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Pe vremea când frontierele erau în mare parte spiritualizate, cum ar fi spus Nicolae Titulescu, oamenii de talent, creativi, socoteau normal să se manifeste, să se desăvârşească la Bucureşti ori la Paris. Aşa a fost şi cazul Elvirei Popescu (1896- 1993), absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

08
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Din zecile de români formaţi în şcolile franceze se desprinde figura unică a lui Şerban Coculescu (Pius Sérvien), fiul lui Nicolae Coculescu, profesor de astronomie, fondatorul Observatorului astronomic de la Bucureşti.

06
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul, ca formă de protest faţă de regimul politic din ţara de origine, a căpătat, în cazul românilor, după al Doilea Război Mondial, dimensiuni dramatice. Şi aceasta pentru că a fost vorba de valuri succesive şi de motivaţii deosebite.

03
/04
/17

A rămas în istoria justiției române ca unic orator și celebru penalist, pledoariile sale fiind publicate în „Biblioteca Marilor Procese", iar în istoria teatrului românesc prin trilogia: „Viforul”, „Apus de Soare”, „Luceafărul” și comedia „Hagi Tudose” - spectacol jucat pe scena Teatrului Metropolis.

28
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1960 se năştea la Brăila o mică făptură căreia i s-a prezis un viitor strălucit. Proorocirea s-a împlinit doar până la o vreme. Ca şi alţi mulţi români, şi-a făcut studiile la Paris; a debutat în oraşul natal la 21 de ani dar consacrarea a început să se contureze la Paris, graţie lui Ch. Gounod care i-a încredinţat rolul Margaretei din opera Faust.

Page 1 of 2212345...1020...Last »