Nominalizările UNITER: Scrisoare deschisă doamnei Emilia Popescu şi breslei teatrale
http://www.ziarulmetropolis.ro/nominalizarile-uniter-scrisoare-deschisa-doamnei-emilia-popescu-si-breslei-teatrale/

Premiile Uniunii Teatrale din România (UNITER) vor fi decernate pe 28 aprilie. Ca şi în alţi ani, nominalizările au stârnit controverse. Regizorul Radu Popescu spune că acestea nu au abordat problemele reale ale teatrului românesc.

Un articol de Radu Popescu|14 Aprilie 2014

Stimată doamnă Emilia Popescu, stimaţi colegi artişti ai breslei teatrale,

Se apropie decernarea Premiilor UNITER pe anul 2013, moment festiv și moment de bilanț. La momentul nominalizărilor s-au iscat ceva discuții de contestare, așa  cum era de așteptat. Spre surprinderea mea, discuțiile s-au legat prea puțin de nominalizări în sine. Prea puţine remarci cu privire la anumite spectacole sau artiști care ar fi meritat o nominalizare și care nu se regăsesc pe listă.

Nici o remarcă pentru lucrurile bune care s-au întâmplat anul acesta, poate și prin meritul direct al unui Juriu tânăr: este pentru prima dată când Argumentul a fost făcut public (chiar și așa, cu un limbaj prețios, care a fost taxat ca atare); este pentru prima dată când o producție independentă este „aproape nominalizată” („Parallel” – păcat că acest lucru nu s-a și întâmplat), iar o altă producție din această zonă a fost remarcată – „Poezia Visului” după poezia lui Emil Botta, cu Lari Giorgescu și în realizarea doamnei Miriam Răducanu.

Deci – foarte puține discuții de fond, despre producții și artiști, și foarte multe discuții despre limbaj.

Atât doamna Emilia Popescu, cât și persoanele care s-au alăturat indignării, au fost deranjate de ceea ce a părut un atac la adresa spectacolelor și a artiștilor cu succes de public. S-a ironizat pe tema „valoare reprezentativă” / „valoare nereprezentativă” ca și cum distincția ar fi un nonsens. Nu, nu este. Caragiale este reprezentativ pentru teatrul românesc de sfârșit de secol 19; Eugene Ionesco nu este reprezentativ pentru teatrul românesc din anii ’50 și ’60 ai secolului trecut și nici măcar pentru cel francez, fiind un deschizător de drum. Dar nu cred că este aici locul să facem nici analiză gramaticală și lingvistică, nici un eseu despre istoria teatrului.

Deoarece doamna Emilia Popescu este un artist important, atât Juriul de Selecție, cât și dl. Caramitru în persoană s-au grăbit să răspundă public, cu argumente mai mult sau mai puțin plauzibile, care s-au învârtit iarăși în jurul „exprimărilor” prețioase din amintitul Argument. Și cu asta, batista s-a așternut lin pe țambal…

Trist, foarte trist.

Pentru că, într-un sistem despre care multă lume spune că merge rău, indignarea e bună, iată și câteva subiecte pentru care aș fi fost fericit dacă s-ar fi manifestat o indignare publică din partea unui artist important al breslei:

1. Lipsa de șanse acordate tinerilor

Acum o lună – două, TNB a lansat un concurs de proiecte dedicat tinerilor artiști. Pentru că este primul astfel de proiect de după Revoluție, lumea l-a aplaudat călduros; nimeni nu a mai apucat să se indigneze pentru faptul că tinerii artiști erau invitați să presteze gratis… de una din cele mai bogate instituții de spectacole din România.

S-a acordat astfel girul, s-a creat un precedent periculos, prin care se afirmă (dat fiind că aceste lucruri erau exprimate negru pe alb și nu lăsate „în umbră”) că artistul tânăr prin definiție trebuie să moară de foame, să fie umilit și să nu fie plătit pentru arta sa.

Ce se întâmplă de fapt prin afirmarea acestei practici ca politică generală? În fond, viața e dură și cine nu se descurcă – asta e. Prin această politică se distruge o mare parte din potențialul, din energia generației tinere. Un actor nu este, nu trebuie să fie un prestator care vine cu două ore înainte de spectacol, dă un text și intră pe scenă și își face treaba precum un instalator. Un actor ar trebui să fie o persoană sensibilă, cultă, trecută prin anumite experiențe, exersată în spectacole, experimente, ateliere…

Când un actor tânăr trebuie să facă pe ospătarul opt sau zece ore pe zi nu prea mai e loc pentru mare artă; când un spectacol independent are de trecut mai întâi prin o sută de mii de dificultăți de ordin material, o bună parte din potențialul artistic se poate pierde; se pierde concentrarea, se pierde acumularea de energii care necesită timp…

În momentul în care tu, ca Teatru Național, girezi un concurs în care artistul tânăr trebuie să presteze câteva luni gratis, pe principiul că i se face o onoare să pășească în Templul Artei – atunci favorizezi și afirmi ideea actorului ca instalator, ca prestator de servicii. Atunci de ce ne mai plângem că nu avem generații noi de artiști? Cine și ce a făcut pentru aceste generații noi, ca ele să crească și să se dezvolte?

2. Banii

A.F.C.N. este singura instituție din România care acordă, pe criterii transparente și de competitivitate, bani pentru sectorul artistic independent. Din acești bani trăiesc sute de artiști din toate domeniile; categorii sociale defavorizate au acces gratuit sau participă în proiecte educative și/sau culturale; sunt vizate educația culturală, proiectele muzicale, teatrale, de arte vizuale independente, patrimoniul material și imaterial. Zeci de festivaluri și proiecte originale au fost finanțate în timp de această instituție, cu toată birocrația aferentă; totuși o instituție binevoitoare.

Un singur teatru finanțat de Primărie, care are 30-40 de angajați, dintre care vreo 20 de artiști, produce anual între cinci și opt spectacole de teatru pentru câteva mii de spectatori (oricum privilegiați) din București. Acești spectatori plătesc la intrare un bilet. Cu toate astea, bugetul anual al unui astfel de teatru este mai mare decât cel al AFCN, care finanțează majoritar evenimente și proiecte unde intrarea este liberă. Se oferă cineva pentru indignare?

3. Educația și cultivarea publicurilor

Teatrele pentru copii și tineret din țară, ca și școala care formează astfel de profesioniști, sunt într-o continuă degradare; nu există la nivelul Ministerului Culturii și nici la nivelul majorității teatrelor vreun program sau vreo minimă preocupare pentru publicul tânăr, pentru realizarea de spectacole dedicate acestui public sau pentru creșterea viitorului public pentru teatru. Care la nivel european reprezintă una dintre preocupările majore, nominalizată ca principiu de bază în Programul Europa Creativă 2014-2020.

În consecință, dacă pe termen scurt există un interes pentru teatru care îi entuziasmează pe manageri, mai ales pentru cele câteva teatre privilegiate „din centru”, pe termen lung se constată o degradare a instituțiilor teatrale: avem un public din ce în ce mai divizat, mai puțin educat, care nu știe să discearnă între o şușă și o producție de calitate. În consecință, managerii de teatru, în loc să fie preocupați de educarea publicului, se adaptează „pieței” (exact ca televiziunile pe care le acuzăm cu toții de incultură și de grobianism).

Producția teatrelor de stat este împărțită între comedii pentru public – pentru orice fel de public; spectacole „de artă” – pentru publicul educat și tot mai îmbătrânit, cele făcute „ca să ia UNITERUL”; și teatru contemporan care se plasează undeva între cele două, pentru a mima mai bine adecvarea la prezent.

Nu există spectacole cu scop educativ; nu există spectacole pentru adolescenți; nu este încurajată în nici un fel dramaturgia contemporană locală – adevărata marcă a prezentului, mult mai mult decât dramaturgia importată din alte țări.

Consecința directă a acestei atitudini este pierderea relevanței sociale a teatrului ca instituție. Dacă în anii ’90 spectacolul „Îngeri în America” montat de Theodor Cristian Popescu la Nottara se juca cu jandarmeria și ASCOR-ul la ușă, montarea aceluiași text la Teatrul Metropolis de către dl. Frunză acum un an și ceva (ambele părți – două spectacole – șase ore!) nu naște decât obișnuitele cronici de specialitate… și nu cred că vorbim despre creșterea gradului de toleranță a societății, ci de schimbarea opticii generale asupra teatrului, care a devenit simplu loc de divertisment sau de „cultură”.

Teatrul nu mai reprezintă în societatea românească un loc viu în care să se dezbată problemele actualității sau care să dea naștere unor reacții aprinse.

Degeaba ne indignăm asupra statutului nostru, cum (poate pe bună dreptate) a făcut doamna Emilia Popescu, dacă acest statut determină o poziție mai sus sau mai jos într-o lume tot mai izolată și tot mai puțin apreciată la nivel social…

Întorcându-ne la premiile UNITER, care au declanșat aceste discuții… Un premiu (sau un Argument pentru o nominalizare, sau o cronică de teatru, pozitivă sau negativă) poate fi unul din următoarele lucruri:

  • o recunoaștere care poate impulsiona artistul și îl poate stimula în continuare să creeze la cote maxime;
  • o garanție că respectivului artist i se vor oferi pe viitor condiții, șanse optime de a prezenta noi și noi creații; la acest nivel premiul sau nominalizarea poate fi un „cec în alb” din partea breslei pentru respectivul artist, ca el să continue… Asta dacă ar exista o piață competitivă și dacă majoritatea premianților nu ar rămâne, și înainte și după premiu, cantonați în același sistem, la mâna managerilor din teatrele de stat;
  • un semnal, o direcție; pentru cei preocupați de clasamente sau estetici poate fi un semn că, la un anumit nivel, acceptat de către majoritatea breslei, sunt apreciate un anumit gen de creații, un anumit gen de teatru;
  • lipsa nominalizării unei creații valoroase, din varii motive, poate fi o piedică în creația pe viitor a respectivilor artiști; o piedică internă, lipsa unei stimulări și a recunoașterii, lipsa „presiunii pozitive” și chiar a câștigului în materie de marketing cultural, tradus în aflux de spectatori și în încasări;
  • mai grav este, la un nivel mult mai subtil, al expresiei, dacă un artist se lasă influențat de o cronică negativă, de lipsa de recunoaștere, de lipsa actului critic în sine, de indiferență sau lipsă de înțelegere – și renunță la anumite valori intrinseci actului artistic; dacă se lasă influențat de comercial sau de presiunea esteticii majoritare, dacă face compromisuri la nivelul profund al creației.

Eu cred că un artist care are ceva de spus, ceva important, care arde pentru arta sa – nu are nevoie de premii. Cu atât mai mult nu are nevoie să facă sintaxă pe argumentația unor premii sau să se simtă jignit de acestea. Singurul lucru care ar trebui să îl indigneze și pentru care ar trebui să se lupte este dreptul său de a crea în condiții decente, de a se exprima pe sine, preocupările și opiniile sale asupra lumii, în fața unui public. Eventual să se lupte pentru acest public și pentru ca acesta să nu mai fie pervertit prin acte de impostură artistică.

Nu cred că nominalizările UNITER, premiile UNITER sau Argumentul tulbură cu ceva apele în sistemul teatral românesc astfel încât acestea să necesite o discuție indignată la nivel de principii. Nici unele nu au vreo minimă legătură  cu problemele grave, reale, semnalate mai sus.

Nominalizările de anul acesta, cu minima deschidere și cele câteva puncte pozitive amintite (apropo de artiștii tineri și de mișcarea independentă), precum și discuțiile și indignările lipsite de substanță de după, nu sunt decât expresia exactă a Sistemului: elitist, centrat pe competiție (și nu pe creație, inovație sau adevăr artistic), invidios și lipsit de generozitate.

Caravana merge înainte.

Text de opinie semnat de Radu Popescu, regizor si dramaturg, coordonator al Teatrului Apropo, preluat cu acordul autorului, de pe blogul personal.

08
/12
/16

Final de decembrie, cu 27 de ani în urmă, la radio, după ani, grei, se difuzează un colind cântat de corul Madrigal. Doi bărbați, tata și fratele lui, oameni destul de greu de impresionat – pentru că viața avusese grijă să-i călească suficient - plângeau discret, privind spre focul din sobă.

07
/12
/16

Anul 2099, toamna târziu, la o şcoală din Bucureşti (în continuare capitala României, cele mai apropiate capitale ale unor state vecine sunt Viena şi Moscova) mai mulţi adolescenți discută, la ora de istorie, despre eroii neamului din ultimele două secole.

02
/11
/16

Cine nu are bătrâni să-şi cumpere! Am întâlnit trei bucăți care ar merita să fie vândute la fiare vechi și foarte stricate. • Asistam liniștit- solitar, ca orice microbist care se respectă, la un meci din Cupa României (Progresul Spartak 2 – Comprest București 6-4) când trei domni cu cel puțin șase decenii de viață la activ, dacă nu chiar șapte, s-au plasat în vecinătatea mea și au început să foarfece la amintiri.

28
/10
/16

Schimbatul unei baterii la ceas nu e o chestiune deloc simplă dacă vrei să apelezi la un profesionist. De cele mai multe ori cu acest lucru mă ocup eu, dar cum în colecție am și piese care au nevoie de o presă pentru refixarea capacului sunt nevoit să apelez la oameni pricepuți.

07
/10
/16

Un domn înalt, scheletic, încercănat, obosit, îmbrăcat cu haine mai mari cu două – trei numere se așează în fața mea zâmbind. Se uită pe geam și zâmbește sau râde pur și simplu.

06
/10
/16

Dopată cu optimism importat din Germania, echipa naţională are parte de o dublă deplasare teribilă în următoarele zile. Să joci în doar patru zile și cu Armenia și cu Kazahstan nu este puțin lucru pentru niște băieți cu „naturelul simțitor” cum sunt ai noștri, capabili să intre în depresie și dacă le atingi epiderma cu o floare.

31
/08
/16

Hull a luptat eroic şi a pierdut eroic cu un gol primit în „Fergie time”, în ultima etapă din Premier League! Îmi pare rău pentru ei dar sper să-l angajeze pe Phelan manager cu normă întreagă. Are stofă şi chiar şi cu resurse limitate poate ţine echipa pe linia de plutire în acest sezon.

30
/08
/16

Ca în vremurile bune, când oamenii erau obișnuiți să plătească atunci când doreau să vadă un film, sâmbătă seara am mers la cinematograf. O carte și un film făcut după ea cu mult înainte să mă nasc au reprezentat combustibilul care m-a pus în mișcare. Nu puteam rata noua ecranizare a romanului „Ben Hur”!

24
/08
/16

Într-o vreme în care cinematografele și mai ales vizionările la „video” propuneau în special filme cu actori care fie rupeau norma la frumusețe sau rupeau adversarii în bătaie, m-am trezit ridicat de pe scaun de un domn, nici înalt, nici frumos – conform standardelor clasice, nici pletos, nici musculos. Revedeam filmul „Operațiunea monstrul” (scenariul: Titus Popovici / regia: Manole Marcus) și o seară de luni stătea să se sfârșească în brațele unei dimineți de marți, iar eu brusc vroiam să fiu Corneliu (Marin Moraru). Să pot explica, fumând fie și un cocean de porumb, cum am ales lingurița și am lansat milimetric în buza stufului de unde am recuperat monstrul într-o încleștare în care îi simțeam forța lui colosală.

23
/08
/16

Am călătorit cu trenul după o pauză consistentă, mai lungă de un deceniu. Habar nu mai avem despre felul cum mai arată interiorul vagoanelor și nici despre „fauna” care le populează. Ziua era una liberă pentru tot poporul, destinația una de relaxare (Brașov), deci bănuiesc că publicul era puțin diferit de cel obișnuit. Oricum, prima impresie, a interiorului vagoanelor, a fost una bună, prin comparație cu ceea ce era în vremurile când făceam naveta săptămânal pe ruta București – Găești.

15
/08
/16

Alături de Cinesseur şi Dede's, prietenii publicaţiei noastre, Ziarul Metropolis s-a hotărât să facă un experiment. Adică să adopte o echipă (de tigri) - Hull City, "The Tigers" - din cel mai frumos campionat de fotbal al lumii, Premier League, şi să meargă cu ea până în pânzele "galben-negre" ale sezonului 2016-2017. Pentru că, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, cultura şi sportul fac, mai mereu, casă bună.

21
/07
/16

N-am vrut niciodată să intru prin culisele vieţilor de oameni, dar meseria m-a adus şi aici. Am intrat şi prin culisele teatrelor. Artiştii sunt atât de orgolioşi. Stupid de orgolioşi. E în firea lucrurilor. Creatorii sunt, adesea, egoişti şi maniaci şi obsedaţi de ei înşişi. De prea multe ori sunt aşa. E nedrept, dar e adevărat.

06
/07
/16

Marțea sunt trei ceasuri rele! Așa am auzit. Acum m-am convins. Ca orice bărbat care se respectă la mijlocul săptămânii, la ceas tainic de amurg canicular, pregăteam o fleică la gratar și un sos de piper cu fulgi de ardei iute, rețetă proprie. Cum acțiunea părea să treneze am apucat telefonul de o aripă și am început să navighez pe internet.

27
/06
/16

Când am pășit timid către lumea filmului, unul dintre primii actori care m-au cucerit a fost Bud Spencer. Aveam vârsta ideală să fiu fascinat de Piedone. Oferta filmelor care rulau din când în când în sala de sport a școlii din satul meu cuprindea puține titluri, câteva filme cu haiduci, două – trei cu arte marțiale și celebra serie cu Piedone (în Egipt, Hong – Kong, Africa sau unde mai voia el să fie).

06
/06
/16

„Anii, iubirile și paharele de vin nu se numară niciodată”. Așa susțin italienii, am aflat asta dintr-un film de dragoste. Da, mă uit și la așa ceva în nopțile în care plouă cu lună plină. Evident, imediat după ce am aflat asta m-am pus pe numărat.

15
/05
/16

,,Bacalaureat” este un film de cinema despre care se va comenta îndelung, foarte româneşte. 

13
/04
/16

TURISM CULTURAL La Liverpool se poate ajunge în multe feluri. Eu am venit dinspre Londra, cu trenul. E singura cale pe care o cunosc. Despre ea vă scriu.

Page 1 of 612345...Last »