O carte de care te vei îndrăgosti: „Clar de femeie”, de Romain Gary (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/o-carte-de-care-te-vei-indragosti-clar-de-femeie-de-romain-gary-fragment/

În Paris, pe rue de Bourgogne, o întâlnire întâmplătoare: abia întors de la aeroport, pe o ploaie monotonă, Michel coboară dintr-un taxi și o lovește cu portiera pe Lydia. El cunoaște toate cotloanele nefericirii și nimic nu-l mai poate surprinde. Ei îi e frică de viitor în aceeași măsură în care este traumatizată de trecut. Alchimia funcționează cu rapiditate: el o privește cu afecțiune, ca și când ar fi regăsit pe cineva drag, ea se uită în altă parte, de parcă s-ar teme că i s-au epuizat resursele iubirii.

„Clar de femeie este romanul care mi-a dat ideea de a deveni scriitor. Ieșisem dintr-o poveste de dragoste care se terminase rău, eram pe fundul prăpastiei. Nu puteam să stau singur, am rugat un amic să mă găzduiască și m-a primit pe canapeaua lui. Avea doar o carte în salon. Chiar în clipa în care eram pe punctul de a o începe, mi-am zis că n-am să mă mai îndrăgostesc în viața mea. După trei ore, terminând de citit Clar de femeie, nu aveam decât o dorință: să mă îndrăgostesc din nou. Şi, de fiecare dată când am suferit, am recitit-o.“

Marc Lévy

„Călător neliniștit, Romain Gary, omul cu o mie de fețe, abuzează de măști, într-un gigantic teatru al umbrelor – cel al lumii – care îi este pe măsură.“

Olivier Weber

În căutarea uitării, Lydia și Michel încearcă fiecare să depășească durerea unei pierderi, inevitabilă pentru el, recentă pentru ea. Confesiunile când îi apropie, când îi îndepărtează, iar relația lor pare să se consume în intensitatea amintirilor acaparatoare.

„Fiecare iubire fericită poartă drapelul nostru: ar trebui să aibă milioane de susținători. Solidaritatea noastră este îmbogățită de tot ce ne luminează. Bucuria unui copil sau tandrețea unui cuplu strălucesc pentru toată lumea, sunt întotdeauna un loc însorit. O deznădejde din iubire care-și pierde nădejdea în iubire este o contradicție foarte ciudată.“

Romain Gary, Clar de femeie

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacev, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a recăsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după sinuciderea acesteia, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Primul lui roman, „Éducation européenne”, din 1945, s-a bucurat de mare succes. I-au urmat: „Tulipe” (1946), „Les couleurs du jour” (1952), „Les racines du ciel” (1956 – Premiul Goncourt), „La promesse de l’aube” (1960), „La tête coupable” (1968), „Europa” (1972), „Au-de là de cette limite votre ticket n’est plus valable” (1975), „Clar de femeie” („Clair de femme”, 1977; Humanitas Fiction, 2017), „Les cerfs-volants” (1980) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut „Gros-Câlin” (1974), „La vie devant soi” (1975 – Premiul Goncourt), „Pseudo” (1976), „L’angoisse du roi Salomon” (1979). Alte pseudonime: Fosco Sinibaldi, Shatan Bogat și René Deville.

Clar de femeie (fragment)

Coboram din taxi şi, când să deschid portiera, m-am ciocnit de ea, încărcată cu pachete: pâine, ouă, lapte se împrăştiară pe trotuar – aşa ne-am întâlnit, pe ploaia măruntă, fină, care cădea monoton.

Trebuie să fi fost de vârsta mea, cu câţiva ani mai mult sau mai puţin. Un chip care părea să fi aşteptat firele albe pentru a desăvârşi ceea ce tinereţea şi armonia trăsăturilor doar schiţaseră ca pe o promisiune. Avea respiraţia întretăiată, ca şi cum ar fi alergat de teamă să nu întârzie. Nu cred în presentimente, dar mi-am pierdut de mult credinţa în necredinţele mele. Toate acele „nu mai cred în asta“ sunt totuşi certitudini şi nu există nimic mai înşelător.

Am încercat să adun ceea ce rămânea din proviziile de la picioarele mele şi era cât pe ce să cad. Sigur am părut ridicol.

— Lăsaţi…

— Îmi pare nespus de rău… Îmi cer scuze…

Râdea. Ridurile i se adânceau în jurul ochi lor şi anii se adunau, veneau să-şi ia în primire locul.

— Nu s-au spart chiar aşa de multe. Sunt lucruri mai rele pe lume… Deja lua distanţă şi mă temeam de ce e mai rău: să ne ratăm pentru un „aşa se face“, pentru respectarea convenţiilor şi a bunei-cuviinţe.

Ne-a salvat şoferul de taxi. Se aplecă spre mine, cu un zâmbet uşor:

— Mă scuzaţi, domnule, rue de Bourgogne, vă rog?

— Păi, asta e.

— Şi o tutungerie pe colţul străzii Varenne, ştiţi unde e?

— Aici este.

— Atunci ce mai aşteptaţi ca să-mi plătiţi?

Am scotocit prin buzunare. Nu mai aveam franci. Schimbasem tot la aeroport şi, când am vrut să o scot la capăt cu dolarii mei, am fost informat că „suntem în Franţa, aici“. Nu ştiam ce să fac şi îmi veni ea în ajutor, o femeie cu un păr alb, bogat, îmbrăcată cu un palton larg, cenuşiu, care îi plăti taximetristului şi se întoarse spre mine, cu mai multă ironie decât amabilitate:

— Lucrurile nu par să meargă prea bine…

Şi eu care credeam că pentru cineva din afară nu era aşa de vizibil. Nu purtam uniforma de comandant de bord, dar ştiusem întotdeauna să păstrez în ochii pasagerilor şi ai echipajului înfă- ţişarea calmă a celui care are obligaţii morale şi care este obişnuit să facă faţă unor situaţii dificile. Eram bine legat, cum se zice: umeri laţi şi o privire de neclintit. Cu fiecare minut care trecea, rămânea tot mai puţin din mine, dar există astăzi cau ciucuri sparte cu care se mai pot face încă o mie de kilometri.

— Într-adevăr, doamnă, este una din acele situaţii când, în romanele vechi, se recurge la un preot, de preferinţă necunoscut, am zis eu.

N-am reuşit s-o amuz. Ochii mei cerşeau şi ea trebuie să fi simţit asta. Niciodată nu mai fusesem atât de strâmtorat. Mai târziu, când am întrebat-o pe Lydia ce credea în acele momente, se eschivă: „Credeam că împrumutasem o sută de franci unui tip complet beat şi că nu-i voi mai vedea niciodată.“ Adevărul era că viaţa se lepădase şi de unul, şi de celălalt, iar asta este întotdeauna ceea ce numim o întâlnire.

— Ştiţi, vreau să vă înapoiez…

— Chiar n-are nici o importanţă.

— O să vă scriu un cec, dacă-mi daţi voie…

Mă întorceam de la aeroportul Roissy. Luasem o maşină până acolo la începutul după-amiezii pentru a mă urca în avionul spre Caracas, cum era stabilit. Mă aşezasem într-un colţ, cu pălăria pe ochi, cu faţa la perete, şi am rămas acolo să ascult anunţarea plecărilor. După şaptesprezece ani la Air France, eram cunoscut de majoritatea echipajelor şi voiam să evit întâlnirile şi întrebările amicale. „Ce cauţi aici ca pasager? Auzi, şase luni de concediu, nu crezi că exagerezi?! Şi Yannik? Aşa deci, îţi faci vacanţa fără ea, mai nou?“ Eram într-o asemenea stare de confuzie, încât toate deciziile luau imediat forma unor fapte contrare. Am auzit apelul pentru Caracas, am traversat holul, am luat un taxi şi i-am dat adresa noastră, din rue Vaneau. Mi-am venit în fire la timp şi l-am rugat pe şofer să mă lase în faţa tutungeriei de pe colţ. Era mult prea aproape, locuiam în acel cartier de ani de zile, ar fi putut să mă recunoască cineva. „La ce oră v-aţi despărţit de ea? – La ora trei după-amiaza. Plecam în America de Sud, iar avionul meu… – Aţi fost văzut pe rue Varenne la ora şaptesprezece şi douăzeci. – Da, am revenit. – Şi nu v-aţi întors acasă? Doar eraţi la doi paşi. – Nu, m-am oprit chiar la timp. Şi, de altfel, noi doi eram înţeleşi… – Cum aşa? – Nu am nimic să-mi reproşez. Nu era nimic altceva de făcut. – În asemenea cazuri, domnule, oamenii nu au josnicia să rămână în viaţă. Ci au eleganţa de a-şi trage un glonţ în cap.“ Abuzasem întotdeauna de ironie în relaţiile cu mine însumi. Dar dacă trebuia să mai rezist ani buni, mai bine să mă obişnuiesc numai decât cu acest interogatoriu. Nu avea să se termine. Totuşi, singurul lucru pe care mi-l puteam reproşa era că nu luasem avionul. Nu eram un asasin care se întorcea să dea târcoale la locul crimei, care este el însuşi un criminal foarte vechi, de când se învârte pământul în jurul soarelui.

Eram în picioare, în ploaie, printre provizii.

— Deja nu reuşim să ne despărţim, i-am zis eu. Râse şi pe chipul ei apărură şi mai multe riduri liniştitoare.

Cafeneaua se numea Chez Arys. La tejghea se afla un bărbat foarte elegant, cu haină din păr de cămilă şi pălărie de fetru, care ţinea în lesă un caniş imperial gri, tuns ca o grădină de Le Nôtre. Printr-una din acele coincidenţe de care nu suntem niciodată siguri că este pură întâmplare, nici că este ironie sau avertisment, la tonomat, un adolescent se dusese totuşi să asculte de câţi bani avea o arie de Chopin.

— Poate ar fi mai bine să vorbim, altfel lucrurile se îndreaptă prea repede spre nicăieri, iar după aceea trebuie să ne întoarcem de acolo… „Nu ştiu ce caut în cafeneaua asta cu un bărbat pe care nu-l cunosc“, nu-i aşa?

— Aşa-i.

Barmanul venise să ia comanda.

— Două cafele cu frişcă, am zis eu şi m-am întors spre ea:

— Uite, aşa avem un motiv să fim aici.

Era o urmă de cruzime în zâmbetul ei.

— Încă aştept cecul, atâta tot.

— O, Doamne… Am găsit carnetul de cecuri în geanta de călătorie.

— Pe ce nume?

— Scrieţi: la purtător…

— Aş vrea totuşi să vă ştiu numele, pentru viitor…

— Lydia Towarski.

Bărbatul cu canişul se strecură spre mine.

— Scuzaţi-mă, domnule… doamnă… Îşi ridică şi îşi puse din nou pălăria cu un gest din încheietură.

— …Sunt dresor de câini şi… mi se pare că…

— Las Vegas, 1975, am zis eu.

Păru încântat.

— Aveaţi un număr de…?

— Eram barman la Sand’s. — A, da, îmi amintesc, acum… Îmi întinse cartea lui de vizită. Señor Galba şi adrese de agenţii la New York, Paris şi Londra.

— Când călătoreşti tot timpul, ajungi să nu mai cunoşti pe nimeni… Tăceam. Înţelese, părea să-şi fi pierdut toată averea la ruletă, îşi scoase şi îşi puse din nou pălăria şi se duse cu canişul înapoi la bar.

— Ce făceaţi ca barman la Las Vegas în 1975?

— Nimic. Nu eram acolo. Dar tipul ăsta avea nevoie să cunoască pe cineva…

Mă privi fix, curioasă şi cu oarecare răceală.

— Când cineva diagnostichează aşa de repede singurătatea la un necunoscut…

— N-o să ne lansăm în confidenţe de genul ăsta, doamnă, am zis eu, cu imensă demnitate. Începu să râdă şi umbrele din jurul meu s-au mai destrămat.

— …Spun „doamnă“ pentru a accentua că respect distanţele… Suntem doi străini, doamnă, şi credeţi-mă că nu exagerez semnificaţia a două cafele cu frişcă… V-am lovit din greşeală, mai de vreme, când ieşeam din taxi, asta-i tot…

— E drăguţ să fii amuzant.

— Dacă aş putea să vă fac să râdeţi câteva clipe pe seama mea, m-aş simţi mai bine: nu e nimic mai generos decât să le dai altora ocazia să râdă pe socoteala ta. La dumneavoastră funcţionează?

Prin faţa geamului treceau maşini – era bine înţeles o stradă cu sens unic – şi era o zi moho- râtă. Dresorul de câini se îmbăta pe clipă ce trecea la bar, iar în scurt timp nu avea să mai aibă nevoie de nimeni. Canişul îl privea neliniştit, nu e uşor să înţelegi un om. Tăceam amândoi şi se vedea clar că liniştea nu devenea intolerabilă. Mi se părea descumpănită, dar poate că doar aveam nevoie de speranţă.

— Scuzaţi-mă, am zis. Nu sunt… Sunt…

— Da, văd. Mă pricep puţin la semnele disperării. Imaginaţi-vă că i-am studiat codul. Mi-am pierdut soţul şi fiica într-un accident de maşină acum şase luni. Bun, acum cred că putem să ne despărţim.

Îmi întinse o mână înmănuşată.

— Curaj. Poate că lucrurile o să se aranjeze.

— Mă voi întoarce probabil în Franţa la începutul anului şi dacă-mi permiteţi…

— Desigur. Plecaţi departe?

— La Caracas.

Scotoci mult timp în geantă şi nu găsi nici creion, nici hârtie. M-am dus să iau un pix de la casă şi ea scrise „Lydia Towarski“, o adresă şi un număr de telefon pe nota de plată cu 6,30 franci, serviciu inclus. Am strecurat hârtia în buzunar.

Îmi zâmbi amabil, pentru a încheia toate socotelile, şi plecă. Nu eram sigur că îmi voi aminti chipul ei şi am ieşit după ea pe trotuar. Se întoarse şi aşteptă.

— Nimic, am zis eu. Ca să vă recunosc data viitoare…

Părul ei alb era foarte lung, până la umeri, şi nu ştiam dacă-l purta aşa pentru că i se părea că o face mai tânără sau pentru că-şi amintea de ea însăşi. Pomeţii erau înalţi, proeminenţi, şi de aceea ochii negri păreau neobişnuit de îndepărtaţi, adânciţi, cufundaţi în regatul lor de umbră. Sprâncenele foarte drepte purtau în mijloc un rid adânc, aşa cum o pasăre îşi poartă trupul.

Pentru o clipă, îşi puse mâna pe braţul meu într-un gest amical.

— Ar trebui să mergeţi acasă şi să dormiţi. Sunaţi-mă într-o zi, când vom reveni amândoi din locurile foarte îndepărtate în care ne aflăm în acest moment…

Trecu un taxi și totul luă sfârșit.

(…)

Era deja noapte când am ajuns în rue de SaintLouis-en-l’Ile. Am urcat şi am sunat. Mi-a părut rău că am lăsat taxiul să plece, aş fi putut să trec şi pe la señor Galba, şi el aştepta. Eram pe punctul de a coborî, când se deschise uşa. Avea ochii roşii. Văzându-mă, avu o tresărire batjocoritoare, ca şi cum ar mai fi putut exista grija aparenţelor.

— Despre ce e vorba, de fapt? Instinctul vânătorului? Vă înşelaţi, nu se află aici – presupunând că există undeva… Nu veţi găsi nimic. Nici măcar un colac de salvare…

Am intrat şi am luat-o în braţe. I-am simţit unghiile pe ceafa mea. Plângea în hohote. Ştiam că nu era vorba nici de mine, nici de ea. Ci de o mare lipsă. Era doar un moment de ajutor reciproc. Aveam amândoi nevoie de uitare, de un popas, înainte de a ne duce mai departe bagajele de neant. Mai trebuia traversat deşertul unde fiecare haină care cade, rupe, îndepărtează şi răneşte, unde privirile fug pentru a evita o goliciune care nu este numai a trupurilor şi unde liniştea îşi adună pietrele. Două fiinţe în derută care îşi sprijină singurătăţile şi viaţa aşteaptă să treacă. O tandreţe deznădăjduită, care nu este decât o nevoie de tandreţe. Uneori ochii noştri se căutau în semiîntuneric pentru a înfrunta nesiguranţa. Pe noptieră, fotografia unei fetiţe. Pe şemineu, fotografia unei fetiţe care râdea. Un portret stângaci, pictat desigur din memorie. Ceea ce aveam în comun era la alţii, dar ne unea vremea unei revolte, a unei lupte scurte, a unui refuz al nefericirii. Un refuz de a te lăsa călcat în picioare, un refuz al lui „facă-se voia Ta“. Îi simţeam lacrimile pe obraji. Nici odată n-am fost în stare să plâng şi era o alinare ce-mi oferea ea. De îndată ce-şi făcură apariţia regretul sau remuşcarea, căderea, stinghereala sau vinovăţia, se sculă, îşi puse un capot, se ghemui într-un fotoliu, cu genunchii sub bărbie. Nu mă mai văzusem niciodată aşa un intrus, în privirea unei femei.

— Te rog, zise ea.

— Bine.

Hainele mele erau împrăştiate pe mochetă şi am început să mă îmbrac.

— Habar n-am de ce am făcut asta…

— O mică sinucidere, am zis eu.

Încercă să zâmbească.

— Cred că da. Nu trebuie să-mi porţi pică. Există momente…

— Prea mult din toate şi, mai ales, prea mult nimic. Am fi putut să rezistăm încă puţin împreună.

— Nu am nici un chef să fiu fericită.

— Dar cine îţi vorbeşte de fericire, Lydia? Eu vorbesc doar de întrajutorare.

— Ai văzut foarte bine că nu sunt… bună de nimic.

— Normal, când cineva face asta ca şi cum s-ar arunca de la etajul al şaptelea…

— Nu mă judeca prea aspru…

— Te rog!

Mi-am vârât cravata în buzunar. Întotdeauna pare bădăran să-ţi înnozi cravata după.

— Când s-a întâmplat?

— Acum şase luni. Dar nu se termină niciodată…Mă întreb dacă nu prelungesc… intenţ ionat, pentru a face din amintire un motiv de a trăi. Fără asta… nu aş şti ce caut aici. Au fost martori care spun că soţul meu pierduse brusc controlul maşinii. Totuşi, nu conducea cu viteză mare. Nu pot să-i reproşez nimic. O pusese pe fetiţă pe bancheta din spate, ca întotdeauna… Poate că se terminase deja, între el şi mine, şi am nevoie de această scuză ca să-l urăsc…

Îşi sprijini faţa pe genunchi şi nu mai vedeam decât părul alb. Apoi îşi ridică privirea. Ochii ei aveau din nou acea expresie încrâncenată.

— În astfel de cazuri, trebuie să pleci departe, am zis eu.

Am avut în sfârşit dreptul la puţină veselie pe chipul ei.

— Caracas?

— Caracas.

— E mult prea departe, prea repede şi, aşa cum ai spus mai devreme, la cafenea, tot trebuie să te întorci, după…

Se duse să caute o sticlă de whisky şi un pahar la bucătărie.

— One for the road, zise ea.

— Noroc. Am băut. Mă privea cu prietenie.

— S-a întâmplat… recent?

— Ce anume?

— Eşti orfan de o femeie.

M-am uitat la ceas.

— Se împlineşte un secol, am zis eu şi am plecat.

„Clar de femeie”, roman de Romain Gary. Traducere din franceză de Daria-Laura Bârsan. Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. © Humanitas Fiction 2017

Foto sus: „Clar de femeie”, 1979, regia Costa-Gavras