A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I
Un articol de Georgeta Filitti|23 februarie 2017
Aceasta din urmă e ctitoria regelui Carol I, dăruită oraşului ca mărturie a convingerii sale că educaţia întăreşte o naţiuni, o defineşte şi formează în primul rând caractere. În 1891 a făcut prima donaţie, de 200 000 lei, urmată de cea a unui bulgar bogat, trăitor ani de zile la Bucureşti, Evloghi Gheorghieff, de aceiaşi valoare. Prin cumpărări succesive de terenuri şi donaţii ale Primăriei s-a reuşit degajarea locului şi ridicarea unui prim corp şi vodă a ţinut în mod special la el pentru că dorea să-l aibă mereu sub ochi. Inaugurat în 1914, a marcat şi ultimul discurs al monarhului (mort în acelaşi an). Dar naşterea instituţiei a fost cu peripeţii. Auzind de intenţia suveranului de a amenaja o bilbiotecă modernă, bogat înzestrată, tineretul studios dar bătăios fără noimă a hotărât să n-o frecventeze dacă în incintă nu apărea şi o sală de întruniri unde studenţii să-şi spună păsurile. Vodă nu s-a descurajat şi n-a cedat unei asemena presiuni nesăbuite. Încet, încet, biblioteca, amenajată cu nespusă grijă, caldă şi primitoare a început să fie tot mai frecventată. Într-o seară însă, ctitorului, aflat peste drum, în Palatul regal, i s-a părut că sălile sunt cufundate în întuneric – semn că n-au cititori. Întristat, a pătruns în clădire să vadă ce se întâmplă. Bibliotecarul, C. Rădulescu Motru, viitorul filosof, l-a liniştit: – Directorul face economie la lumină. În sală citesc 15 studenţi. Atât de mare i-a fost bucuria lui Carol I că i-a întins mâna bibliotecarului, fapt neobişnuit deoarece se ştie că nu întindea decât un deget, cel mult două interlocutorilor…
Dar grijile nu se sfârşiseră. Cărţile se rupeau, dispăreau, nu toate titlurile solicitate puteau fi puse la dispoziţie. Şi vodă a intervenit din nou: a dispus cumpărarea de dublete şi triplete, urmărirea licitaţiilor şi achziţionarea ritmică de carte nouă ca şi realizarea unor contracte de împrumut sistematic, în primul rând cu bibliotecile din Viena. An de an a donat sume mari de bani din caseta particulară, pentru sporirea zestrei de carte şi în acelaşi timp a donat rafturi, moblier, vitralii, tablouri ş.a. Cel care a condus fundaţia ani de zile a fost Al. Tzigara Samurcaş, altă dată bursier al regelui în Germania.
Paralel cu patrimoniul material, Fundaţia a căpătat o strălucire în plus datorită ciclurilor de conferinţe ţinute în aula ei. Toţi oamenii de prestigiu din cultura romînă i-au trecut pragul. Susţinută până la al Doilea Război Mondial din subvenţie regală, donaţii şi chiria magazinelor de la parter, Fundaţia, rebotezată în timpul regimului comunist Biblioteca Centrală de Stat, a rezistat până la revoluţia din 1989. Multe din fondurile ei fuseseră puse la index, adică nu mai puteau fi consultate de marele public (inclusiv opere ale lui M. Eminescu, T. Maiorescu, Mircea Eliade ş.a.). Atunci, în decembrie 1989, clădirea a fost distrusă barbar şi odată cu ea au dispărut colecţii, documente unicat, valori de neînlocuit care însemnau parte din patrimoniul culturii româneşti.
În ultimii ani, printr-o muncă răbdurie, Fundaţia şi-a revenit, sălile ei sunt iar pline, mai ales de studenţi dar rafturile rămân încă orfane şi desigur vor mai trece zeci de ani până când, prin achiziţii publice (din ţară şi străinătate, de la licitaţii, din anticariate) şi donaţii, Fundaţia îşi va redobândi prestigiul la care ţintise iniţiatorul ei , regele Carol I.
