Jurnalistul Alecu Popovici a mers acasă la Toma Caragiu pentru a descoperi cum a devenit actor un înotător de performanţă, căruia i se prezicea şi o stălucită carieră militară. Actorul a vorbit despre celebritate, despre propriile inhibiţii şi despre rolurile la care visa.
Un articol de Liliana Matei|28 noiembrie 2013
MEMORIA CULTURALĂ Jurnalistul Alecu Popovici a mers acasă la Toma Caragiu pentru a descoperi cum a devenit actor un înotător de performanţă, căruia i se prezicea şi o stălucită carieră militară. Înconjurat de romanele lui Dostoievski şi de tablourile lui Piliuţă, fumând liniştit un trabuc, Toma Caragiu a vorbit despre celebritate, despre propriile inhibiţii şi despre rolurile la care visa.
Interviul a apărut în revista „Teatrul”, în februarie 1971. Mai jos reproducem câteva fragmente:
O zi cu Toma Caragiu? Un interviu sau o convorbire cu Toma Caragiu ar putea constitui o adevărată „probă de foc” pentru un tânăr aspirant la ziaristică. Dacă vreți să scăpați de cineva care solicită un post într-o redacție, cereți-i așadar, un „material cu Caragiu“…
Pentru că la 8 e la P.S. („Post-Sincron” în limbajul cineaștilor), la 10 la „Revizorul”, la 2 jumate la serial (la televiziune), la 19 la B.D. („Brigada diverse”, seria a treia), iar noaptea e pentru a treia oară „haiduc” în ceata regizorului Cocea.
Trabuce, tablouri de Piliuță, poeziile lui Ion Barbu, romanele lui Dostoievski. Un cățel negru superb, de parcă era croșetat de o bunică harnică, își vestește prezența. Trebuie să ne grăbim – peste două ore începe „Gluga pe ochi”. E greu să-l asculți pe Toma Caragiu și să notezi ce-ți spune. Îl urmărești oficiind cuvântul – jucându-și sobru, economicos, biografic, opiniile.
Alecu Popovici: Mică biografie…
Toma Caragiu: Pe scurt: M-am născut la 21 august 1921, am stat o vreme la Silistra, dar am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sînt deci ploieștean get-beget. Am învățat aici la „Petru și Pavel” și făceam un sport de performanță: natație. Desigur, fondist. Aveam de altfel 60 kg, greutate pe care am purtat-o până la 32 de ani! Talentul? Se spune că-i moștenit de la bunica, personaj cunoscut în satul meu natal din Macedonia mai ales prin faptul că-și imita toți cunoscuții. Bineînțeles că jucam teatru, de mic, acasă.
Cînd au sunat trâmbițele drumului spre glorie?
Am urmat Facultatea de Drept, dar șarpele scenei îmi mușca mereu din inimă. Victor Ion Popa dorea să facă un teatru studențesc (nimic nou sub soare) și a invitat studenții la o preselecție. M-am prezentat cu „1 Aprilie” și nu l-am păcălit. M-a chemat la Conservator. I-am fost un an student apoi, în rest, lui Mihai Popescu. Dintre colegi mi-l amintesc pe Mihai Berechet.
Și-apoi teatrul?
Am fost repartizat la Teatrul Național. Director: Zaharia Stancu. Dar, distrat cum am fost și cum sunt, am uitat că trebuie să fac armata. Și, din spectacolul „Haiducii”, de Victor Eftimiu, ordinul de chemare m-a dus direct la cercul de recrutare, și apoi la o școală de ofițeri de rezervă. Am fost un foarte bun militar. Am absolvit al doilea din promoția mea. Mi se prezicea o strălucită carieră de arme.
Însă teatrul?
Teatrul m-a chemat cu toate corurile lui de sirene. Redevenit civil, n-am mai găsit loc momentan la Teatrul Național. În holul direcției m-am întâlnit cu Pache Focșăneanu, director la Constanța. „Vino la mine să faci un Rică!” Am zis „Bine” și m-am dus la mare. Am făcut un Rică, un Hlestakov și altele. Tot aici m-am și însurat. După un an eram director la Ploiești. Unde am și rămas 14 ani.
Ai devenit repede vedetă, nu-i așa?
Nu mai repede decât Radu Beligan sau Florin Piersic. Dar publicul mă cunoștea din „De Pretore”, care obținuse succes la București și care, la cererea telespectatorilor, s-a transmis de trei ori la TV.
Cum ai reușit?
Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea că desăvârșirea actorului se face jucând. Mult. Și la Ploiești am jucat mult. Eu, care sunt un inhibat, un timid și, în general, un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Victor Ion Popa mă sfătuise să mă duc oriunde și să joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava, sau spuneam 2-3 cuvinte într-o piesă. Și așa…
Toma Caragiu, în fotografiile care însoţeau interviul din revista Teatrul
Care e rolul cel mai interesant al carierei tale?
Cel din „Revizorul”, pe care-l pregătesc cu Lucian Pintilie. E cu totul altceva decât am jucat până acum!
Cel mai iubit?
„De Pretore Vincenzo”.
Cel mai visat?
„Don Quijote”! Să vă spun un secret: îmi plac foarte mult și personajele așa-numite pozitive. Dar, de când sunt cunoscut ca actor comic, regizorii se tem că publicul va reacționa altminteri. Aș dori ca într-un film să joc un erou autentic contemporan.
Ești un actor popular?
Poate. Mă bucur când oamenii se bucură că mă văd! Muncesc enorm: 17 ore pe zi, de aceea obosit, duc o viață personală destul de izolată, cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu grijă. Iubesc în primul rând teatrul, și cred că regia trebuie să joace un rol determinant.
Mă gândesc la regizorii cu care am lucrat: Liviu Ciulei, Pintilie… regizorul modern trebuie să aibă și o profundă cunoaștere a relațiilor din viață, a mecanismelor sociale. Altminteri, „Troilus” al lui Esrig s-ar fi jucat numai de 20 de ori, iar „D-ale carnavalului” al lui Pintilie n-ar fi ajuns la 200 de reprezentații.
Cum stai cu cronicarii?
Nu citesc cronici. Niciodată! Când am jucat în „D-ale carnavalului”, două cronicărese care, în timpul liber scriu la ziare, au declarat că „în Pampon – Caragiu nu spune nimic!”.
De unde știi dacă nu citești?
Mi-au spus colegii! Apoi, la Paris, la Teatrul Națiunilor, cronicarii parizieni au spus altfel. De unde știu? Mi-a spus nevasta.
Citiţi şi: Cum îi punea Toma Caragiu la punct pe criticii de teatru
Cum lucrezi? Vocea ta atât de personală te ajută?
Ascult strașnic de regizor. Întâi stabilesc coordonatele teoretice, apoi îmi fac rolul; după stabilirea mișcării de scenă „mă pun în priză”. Vocea o am așa de… totdeauna. Mă ajută în cristalizarea tipurilor. Deși… uneori… în „Meteorul” de pildă simt publicul tresărind la anume inflexiuni de voce, pe care le-aș fi dorit tragice; totuși rolul îmi dă mari satisfacții.
Și filmul?
A, filmul mi-a pus probleme speciale. Ca spectator în sală, am fost uimit de câte ori am greșit în film. Trebuie un antrenament și o tehnică specială pe care eu am învățat-o cu Iulian Mihu. Se cere evitarea excesului de teatralizare. (…) Îmi place jocul școlii engleze de teatru: sobru, cu o mare liniște, aducând o tipologie exactă.
Vrei să faci și regie?
Nu! Puteam s-o fac în cei 14 ani cât am fost director de teatru… Iubesc mult teatrul și ca spectator. Puteam să-mi aleg altă carieră, dar scena a însemnat totul pentru mine. Repet în filmele „Urmărirea” și „Facerea lumii”, dar cel mai mult iubesc scena și mă gândesc la ea! Acum să mergem!
Şi am mers la Grădina Icoanei, la „Gluga pe ochi”, deci tot la teatru!
Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.
Foto cu Toma Caragiu: cinemagia
