Oana Pellea: „Mi-ar fi plăcut să pot inventa o tăcere, nu un cuvânt“
https://www.ziarulmetropolis.ro/oana-pellea-mi-ar-fi-placut-sa-pot-inventa-o-tacere-nu-un-cuvant/

Oana Pellea vorbeşte despre aluatul din care sunt făcuţi actorii, despre propriile neputinţe şi despre momentele dramatice prin care a trecut ca actriţă.

Un articol de Loreta Popa|3 noiembrie 2014

Din 30 octombrie a reînceput seria discuţiilor culturale bilunare „Trialoguri la ARCUB“. Publicul s-a întâlnit la Ceainăria ARCUB cu Oana Pellea, una dintre cele mai îndrăgite actriţe din România.

Alături de moderatorul Marius Constantinescu, invitata specială a ediţiei şi-a deschis sufletul în faţa celor prezenţi, vorbind despre o temă pe care fiecare dintre noi a avut-o în vedere la un moment dat, „Curiozitatea de a afla cine sunt“. Atmosfera a fost completată de acordurile sensibile ale muzicii interpretate de Alexandra Ușurelu.

Iată câteva dintre răspunsurile actriţei Oana Pellea

Eu am un defect. Nu prea am emoţii. Am avut atunci când i-am spus tatei că vreau să devin actriţă şi el m-a pus să-i arăt ce am pregătit. De atunci nu mai am emoţii, am doar o bucurie de a fi cu oamenii. E bucuria de a împărtăşi.

Am o imagine clară când stau în culise şi aştept să se ridice cortina. Aud zgomotul acestei fiare extraordinare care este publicul. O aud cum mormăie şi, la un moment dat, încet-încet, dispare mormăitul, dispare sunetul, se sting luminile şi mă văd precum calul acela care aşteaptă să i se dea startul. Aştept momentul de ridicare a cortinei. Asta e bucuria mea, să se aprindă lumina şi să fim împreună, să ard puţin altfel.

Răspunsurile pe care le dau altora mă ajută să mă descifrez mai bine. Da, pentru că e o răscolire, dacă întrebările sunt inteligente. În plus, s-ar putea să aflu şi eu ceva despre mine. Dacă nu, s-ar putea să aflu ceva de la cel care pune întrebările.

Am o poveste foarte specială cu aplauzele. Tata mă lua la teatru, pentru că nu avea cu cine să mă lase. Mama era şi ea în sală. Nu suportam cabinele şi mirosul de praf, de machiaj, pentru că am stat mult timp într-o cutie neagră din care nu înţelegeam nimic.

Pe la cinci ani, stăteam în culise şi vedeam cum actorii veneau în şir, încet. Auzeam zgomotul năucitor de palme, apoi îi vedeam pe actori cum se întorc pe scenă.

La un moment dat chiar m-am întrebat: «Doamne, dar ce-o fi?» Şi atunci, un ghemotoc de cinci ani a scos capul din culise şi s-a uitat să vadă de unde vine zgomotul. Ce am văzut eu, din cauza luminii care-mi intra în ochi? O sală întreagă de foci care aplaudau! De atunci, vă jur, la aplauze nu pot să mă dau mare şi să zic ce seară extraordinară am avut, pentru că mi se arată mereu această primă amintire a mea. E o poveste frumoasă…”

oana pellea

Iubesc calitatea tăcerii. Cu dumneavoastră, publicul în sală, şi cu mine pe scenă. Există momente când trece Îngerul, cum spun eu, şi tăcerea capătă duritate, când ţi-e greu şi să respiri şi se simte. Sunt foarte bucuroasă că la «Vocea umană» există seri în care când se stinge lumina şi lumea nu aplaudă din prima, ci rămâne în aer o dâră de linişte, care este mult mai importantă decât aplauzele”.

Sunt fundamental o însingurată. Nu singură, ci o însingurată. Da, există un laborator, există o curăţenie, e ca şi când trebuie să calc în vârful picioarelor şi să mă retrag undeva, unde să rămân eu, cu universul meu.

E atât de delicat universul unui actor încât o glumă proastă poate să dărâme un vis. Un telefon care sună în sală poate să-i provoace un infarct. Într-un moment delicat sau de emoţie, inima unui actor poate exploda. Actorul este în altă realitate. E ca şi cum eşti într-un glob şi cineva vine şi-l sparge. Automat trebuie să reiei. E delicat.

Cât mă bântuie un personaj după ce am încheiat socotelile cu el? Asta e o ciudăţenie la mine, pentru că ţin minte un rol doar atât timp cât îl joc. După aceea, dispare automat. Nu mai ştiu, de exemplu, textul de la Maşa. Am imagini, am miros de emoţie şi de public, dar nu-l mai ţin minte. Îmi pare rău că se şterg! Dar traseul poate fi refăcut pe dinăuntru, da, acest lucru este posibil.

Spun mereu că talentul şi harul nu sunt un merit. Un om care simte şi are un har are o îndumnezeire şi trebuie s-o slujească prin muncă, dar nu e un merit. Doar că ţi s-a pus palma pe creştet.

Un moment preferat din zi? Ziua respectivă.

Mi-ar fi plăcut să pot inventa o tăcere. Nu un cuvânt. Naum spune: «E foarte bună bătrâneţea. Te părăsesc cuvintele!» Aşa este. Cuvintele, săracele, exprimă şi ele cât pot, dar tăcerea e bună. Ce e mai greu de jucat, o tăcere sau un cuvânt? Joc acum, la Teatrul Metropolis, cu o fată, Cristina Casian, o actriţă extraordinară pe care v-o recomand din tot sufletul. Este o bucurie de om şi o foarte mare actriţă în devenire. Eu tot vorbesc, citez din Naum, vorbesc, vorbesc, şi ea stă aproape tot spectacolul şi mă ascultă. E la fel de greu pentru amândouă, dar examenul mare e al ei, pentru că e mai greu de aşteptat în scenă atunci când nu ai sprijinul cuvintelor.

Stanislavski spune ceva în care eu cred: „Peste talentul unui actor este personalitatea lui, este calitatea lui morală“. Tocmai acest lucru face diferenţa dintre un actor şi un artist.

Îi stimez mult mai tare pe artiştii care sunt dublaţi şi de caracter, de faptul că joacă pentru că vor ei. Eu o joc pe Maşa sau îl joc pe clovn pentru că acesta este felul în care vreau să spun ceva lumii şi mie însămi.

Actorul, degeaba are moralitate şi talent dacă nu munceşte, dar nu ca un rob. Nu-mi place deloc expresia „A meritat, aţi făcut atâtea sacrificii!“. Oameni buni, nu există niciun sacrificiu în clipa în care îţi place ceea ce faci, în clipa în care e pasiune.

oana pellea

Câteodată în lume, la un eveniment, pot fi mai singură ca oricând. Ori de câte ori era invitat la ambasade – şi eu l-am moştenit absolut -, tata nu se atingea de nimic, nici de un pahar cu apă. Era atât de speriat şi de oripilat de toţi care se repezeau să înfulece de la bufet. Venea acasă, se dezbrăca, îşi lua pijamaua şi halatul şi zicea: „Hai să mâncăm şi noi!“. Aşa şi eu. Câteodată, în această lume poţi să te simţi mult mai singur decât eşti acasă, în lumea ta”.

Pe cine aleg să-mi coloreze singurătatea? Pe Mozart. E Vărsător, ca mine. Îmi face bine.

Am să vă povestesc ceva, ca să vedeţi că nu e bine să judeci niciodată. Am o căsuţă la ţară, sunt fericită că e aşa, mai retrasă, o căbănuţă, nu e cine ştie ce, am făcut-o în 15 ani, nu într-o lună. Fericită, într-o seară am pus Mozart şi mi se părea spectaculos cum Mozart se lovea de Piatra Craiului. Era ceva minunat.

Dar, încet-încet am sesizat că parcă nu mai mergea ceva. Parcă se mai auzea ceva… L-am dat mai încet pe domnul Mozart şi am auzit o manea bună de tot, din ce în ce mai tare. La vecinii mei era o paranghelie… ceva de speriat.

Am dat Mozart şi mai tare, dar la ei era pe loc, live. Piatra Craiului era toată strânsă, cu mâinile pe urechi. Mozart a cedat, a leşinat, şi eu odată cu el, încât a trebuit să-mi bag vată în urechi. Cum sunt eu mai sensibilă, şi cum totul la mine capătă forme grave, mi-am spus: „Ce catastrofă! Oricât m-aş izola, sunt invadată de chestia asta pe care n-o vreau! De ce atât de tare?“ Am făcut o dramă din asta…

Am sunat acolo şi am spus: «Nea Mircea, domnule, nu se mai poate! E prea tare. E 12 noaptea, vreau şi eu să dorm. Dacă nu daţi mai încet, chem Poliţia!». «Doamna Oana, cu tot respectul, dar şeful Poliţiei e aici!». «Bine», am zis eu, şi am închis. Stăteam cu perna pe cap, în momentul în care băiatul care cânta manele a început să cânte la vioară. Poate că ceilalţi deja se îmbătaseră, iar el fusese lăsat de gagică sau de cineva… să cânte dumnezeieşte! Am ieşit pe terasă, m-am uitat la cer şi am gândit «Uite, domnule, cum judecăm imediat»… Tot ăla care cânta manea cânta acum dumnezeieşte la vioară!

Am dat iar un telefon şi nea Mircea, săracul, mi-a spus „Doamna Oana, dacă vreţi, oprim“… „Nu, vreau să-l felicit pe băiat. Este un artist“. „Da, dar nu vreţi să veniţi aici?“ Şi m-am dus. Totuşi, până dimineaţa, ca să nu explodez în extaz, au dat-o iar pe manele“.

Eu nu mă dojenesc, eu mă cert. Sunt foarte rea cu mine. Câteodată mă îngădui, dar ştiu cărui tip de structură aparţin. Nu-mi plac multe la mine.

Nu am scos pe nimeni din viaţa mea niciodată. Poate că aş fi avut pe cine, dar n-am făcut asta. Mi-au greşit şi mie mulţi oameni în viaţă şi tot i-am iertat. M-au dat afară din teatru, şi ce? Cât ai două mâini şi două picioare… Dar mi-am luat atenţia de acolo… şi fiecare pe drumul lui. Îmi cer iertare cu uşurinţă. Da, nu costă nimic. Dacă greşesc, da. Evident, îmi cer iertare.

oana pellea

Oana Pellea, în „Vocea umană“. spectacol jucat la Teatrul Metropolis, în Festivalul Naţional de Teatru. Foto: Florin Biolan

Dacă am vreo trăsătură de caracter pe care mă bucur că am pierdut-o în timp? Ohooo. Mai multe. Una dintre ele este încrâncenarea. Eram foarte încrâncenată.

Fac parte dintre actorii care se arătau, la început. Ideea era să rup gura târgului. Le ştiam pe toate, eram mult mai deşteaptă decât absolut toată lumea, inclusiv decât tata. Iar tata vedea de dimineaţă că aveam o anumită privire, un anumit fel pe care e bine că l-am uitat. Mă privea şi îmi zicea «Băi, fata tatii! Când te mai scoli aşa de dimineaţă, stai acolo la tine, în cămăruţa ta că nu e nimeni obligat să te vadă aşa!».

Curiozitate am, slavă Domnului, dar nu ştiu cine sunt. Încercaţi să staţi de vorbă cu voi înşivă. Luaţi-vă un ceai, aşezaţi-vă pe un scaun, noaptea, când doarme toată lumea, şi puneţi în faţa dumneavoastră un scaun gol pe care vă închipuiţi că tot dumneavoastră sunteţi aşezat. E o curăţenie de care e mare nevoie. Dar mie mi se pare fabulos că nu ştiu cine sunt.

Teatrul mi-a adus tot şi nu mi-a luat nimic. Desigur, ar putea exista o lume fără teatru. Nu fac parte din categoria actorilor care cred că ar muri dacă li s-ar lua scena. Dacă ar coborî acum Dumnezeu şi mi-ar zice „Oana Pellea, atât a fost! Nu mai pui piciorul pe scenă!“, aş zice „Bun, sărumâna pentru ce am avut!“ Aş găsi altă modalitate de a arde, de a comunica cu oamenii. Cât e, e… De ce să mori? Dăruieşti altfel…“

O să vă ajut să înţelegeţi cum e doamna Sanda Manu, căreia îi datorez totul… Un artist desăvârşit şi un dascăl extraordinar. După doi ani de „Vocea umană“, cu care am mers peste tot, chiar şi în străinătate, domnia sa a venit să vadă spectacolul la Festivalul Undercloud. L-a văzut după doi ani. Apoi a venit în culise şi mi-a spus „Eşti o vrăjitoare! Nu se poate să te asculte aşa toată lumea. Eşti o vrăjitoare“. Deja, mă simţeam bine. „Mai cu seamă“, a continuat ea, „că ai jucat prost“. Avea dreptate!

Apoi am avut din nou „Vocea umană“, am repetat, iar ea m-a sunat: „Trebuie să stăm de vorbă, te rog să vii la mine!“. Şi m-am dus. „În primul rând, diseară nu joci cu capul ăsta!“. „Dar, cu ce cap?“. „Până diseară găseşti o perucă. Gata! Nu comentăm! Capul ăsta nu e al ei. În al doilea rând, nu te mai îmbraci în cămaşa de noapte!“. „Păi, tu mi-ai dat-o!“. „Dragă, gata! Vreau modern. Vino!“.

A scos tot dulapul şi mi-au dat lacrimile, pentru că m-a aruncat cu 30 de ani în spate, când spunea „Ia încearcă asta! No… Ia pune asta!“ Hainele ei…  Aşa că am jucat mai bine în Festivalul Naţional de Teatru. Cu perucă… Şi o ador pentru asta. E foarte greu de lucrat cu ea, te atinge exact unde te doare mai tare, dar dacă treci de asta şi te ţii bine, şi munceşti, rezultatele sunt excepţionale”.

Foto cu Oana Pellea: ARCUB

27
/04
/20

Pictorii, sculptorii, criticii de artă sau scriitorii sunt cărți deschise ale creației lor, vizibile fiind operele și mai puțin bornele ce duc spre realizarea acestora. Uneori, o întâmplare sau destinul, alteori persoana ce a stat în dreptul lor, au fost sursele ce au dus la expresia formelor de valoare. Soția cunoscutului critic de artă Valentin Ciucă m-a introdus în povestea nescrisă a vieții sale.