Oltea Şerban-Pârâu, manager cultural: „Dacă te duci în mijlocul lor, oamenii vin către muzica clasică“
http://www.ziarulmetropolis.ro/oltea-serban-parau-manager-cultural-daca-te-duci-in-mijlocul-lor-oamenii-vin-catre-muzica-clasica/

INTERVIU Cum atragi publicul către o piesă care s-a scris acum 250 de ani şi s-a interpretat de vreo 250 de milioane de ori? Oltea Șerban-Pârâu, director artistic al Orchestrelor şi Corurilor Radio, spune că trebuie să îmbraci muzica în poveste.

Un articol de Adina Scorţescu|20 Iulie 2013

La etajul cinci al Radiodifuziunii Române, în biroul pe care a cărui ușă scrie „Director”, Oltea Șerban-Pârâu se așază la masă, după ce i-a spus secretarei că următoarea ședință poate să aibă loc peste o oră. După ani de lucru în presă, ca muzicolog, acum deține două funcții de management: director artistic al Orchestrelor și Corurilor Radio și redactor-șef al Radio România Cultural. Spune că pregătirea artistică e un avantaj, pentru că știe ce-nseamnă să lucrezi zile în șir pentru a te urca pe scenă câteva minute. Când o întrebi care au fost cele mai mari satisfacții profesionale, îți răspunde zâmbind: „Încă le mai aștept.”

La toamnă va asculta muzica din cadrul Festivalului George Enescu. O parte în sala de concert, iar restul la radio, căci majoritatea evenimentelor vor fi transmise în direct pe Radio România Cultural și pe Radio România Muzical.

Când şi cum ascultaţi muzică?

Acum ascult muzică mai puţin decât ascultam pe vremuri. Ascult muzică atunci când… trebuie (râde), dintr-un punct de vedere. Pentru că, practic, orice ascultare de muzică la mine trece prin filtru profesional. Că sunt la concertul de vineri de la Radio, că mă duc la o premieră la Operă la care am fost invitată şi voi scrie despre ea, că ascult Radio România Cultural sau Muzical sau teatru radiofonic, nu pot fi un simplu ascultător. Adică nu pot asculta cu nişte urechi de amator de teatru sau de muzică. Ascult şi cu urechile managerului care în momentul acela se întreabă: „Dar oare era bine programată piesa la ora asta?” sau „Ce-ar fi umplut mai bine sala? Îmi permiteam să aduc alt solist?”. Aceste planuri secunde îmi circulă prin cap, în permanenţă. Nu pot să spun că mai ascult de foarte multe ori muzică pur şi simplu.

Aseară mă uitam pe Mezzo la un documentar despre Glenn Gould şi îl auzeam aşa cum cânta acum 40-50 de ani – era fabulos. Şi-atunci am avut un moment în care am ascultat pur şi simplu. În rest, prea puţin ascult muzica doar senzorial.

 Când ascultaţi ceva care vă place mult, vă gândiţi „Cum aş aduce solistul ăsta să cânte cu Orchestra Radio?”, de exemplu?

Nu întotdeauna. De multe ori sunt lucruri pe care eu le-am generat. Adică deja am făcut-o, ca să spun aşa. Se întâmplă, atunci când sunt lucruri de o foarte înaltă calitate artistică, să uit de partea cu managementul. Dar trebuie să fie ceva cu totul şi cu totul deosebit.

Aveţi proiecte care sunt foarte vizibile: „Duelul viorilor”, „Pianul călător”, „Flautul de aur”. De la ce idei aţi pornit, ce declanşează un turneu de succes?

Nu a fost doar ideea mea. Am făcut lucrurile astea împreună cu colegii mei şi – în cazul acestor turnee – cu Horia Mihail, care făcuse şi anterior turnee de acest tip. Cele dinainte erau tot turnee naţionale, dar nu mergeau pe obligativitatea existenţei unei poveşti. Ce-am încercat noi a fost să ţesem o poveste pentru că e chiar adevărat: oamenii reţin nişte lucruri dacă le spui ceva asociat respectivului concert – o poveste specială. Specială în contextul anilor în care trăim, în care suntem bombardaţi de tot felul de informaţii din toate direcţiile. De aceea am încercat să nu facem un simplu „Turneu naţional de recitaluri de muzică de cameră”. Punct. Nu cred că mai funcţionează aşa ceva într-o perioadă atât de intens marketizată, ca cea în care trăim.

Deci trebuie să găseşti povestea. După care, după ce am găsit poveştile, au început să ne placă şi să le dezvoltăm şi să le căutăm ramificaţii, motive de continuare – episodul 2, episodul 3. Vom vedea dacă se transformă în telenovelă. (râde) Deocamdată sunt departe de acest pericol.

Aveţi mereu în minte publicul-ţintă?

Noi am avut o ţintă în minte, dar nu întotdeuna am nimerit-o. Ne-am trezit uneori şi cu alt public, pentru că am variat foarte mult locurile în care ne-am dus. Iniţial a fost vorba de cinci-şase săli tradiţionale, în care au loc concerte simfonice în oraşele respective. Când am ieşit cu „Pianul călător” în oraşe în care nu sunt piane de concert, publicul s-a diferenţiat. Au venit oameni care poate nu mai fuseseră la un concert.

Faptul că am dus anul acesta un pian mare, de concert în foişorul din Cişmigiu a avut un impact incredibil. A venit tot felul de lume care nu ajunge în sala de concert, mi-era foarte clar. Cu „Vioara lui George Enescu la sate”, iarăşi, ne-am gândit să mergem în spaţii virgine din punctul acesta de vedere. Au venit mulţi copii, aduşi de la şcoală, dar au venit şi profesori. În anumite locuri a venit preotul satului, au venit din satele învecinate, cu căruţele…

„Până la urmă, asta încercăm toţi: să întinerim publicul şi să atragem şi tinerii care nu au parte de asta în şcoală. Măcar să afle despre ce este vorba, nu să fie educaţi în domeniu. Unii nici nu ştiu despre ce este vorba cu muzica asta clasică: e frumoasă, nu-i frumoasă; e greu de ascultat, e uşor de ascultat.”

Oltea Șerban-Pârâu

Îmi spunea de curând Gabriel Croitoru, care este zilele acestea la Craiova. (Au avut cei de acolo ideea să facă „Cele patru anotimpuri” în cele patru cartiere din Craiova.) Când l-am întrebat unde-au cântat, mi-a zis „Pe stradă! Au fost nişte scene aşa… am cântat Anotimpurile de Vivaldi şi a venit lumea ca la urs.” Deci nici vorbă să spui că e un public în zona respectivă care vrea folclor sau nu vrea muzică clasică. Nu! Lumea a venit, că doar sună frumos ce se aude acolo. Asta ni s-a întâmplat şi nouă în Cişmigiu. Dacă te duci în mijlocul lor, oamenii vin către muzica clasică.

Dacă ar fi să-i spuneţi unui copil, de 10-12 ani, care-i treaba cu muzica clasică, ce i-aţi zice? Sau ce muzică l-aţi pune să asculte?

Cred că, la copiii de vârsta asta, traseul este soneria de telefon mobil, pe care, printre altele, a auzit şi „Mica serenadă” sau ştiu şi eu ce preludiu de Bach, şi să-i creezi o poveste pornind de la chestia asta, cum ar fi: „Ştii de unde vine melodia asta? Că pe celelalte ştii de unde, că le auzi la televizor.”

Trebuie să mizezi pe curiozitatea lor şi să-i duci într-un context în care să poată auzi piesa respectivă integral, fie în sala de concert, fie într-un loc neconvenţional. După care, mai departe nu poţi face foarte multe. Că nu depind lucrurile doar de acel moment pe care tu-l poţi crea. Dacă ei provin din familii în care nimeni nu a auzit, nu ştie, nu concepe chestia asta, e destul de greu să menţii interesul pentru acest domeniu.

Oltea Șerban-Pârâu

Noi, cei de la Radio România Cultural, am făcut nişte ore de educaţie muzicală în şcoli (nu în liceele de elită ale Bucureştiului, că nu acolo este problema). Deşi uneori, la începutul orei, copiii erau mai reticenţi, la finalul celor 50 de minute toată lumea era călare pe instrumentiştii pe care îi adusesem; veneam cu unul sau doi interpreţi din Orchestra Radio, care le arătau instrumentele, cum se cântă la ele, cum se scoate un sunet sau o piesuliţă din instrumentul respectiv, pe viu. Această interactivitate pe care le-o ofeream a avut întotdeauna mare succes.

Deci sunteţi de părere că, în primul rând, povestea este cea care atrage oamenii.

Da, absolut. În momentul ăsta în care oferta e atât de mare – de la entertainment până la cultură -, nu ştii pentru ce să optezi şi trebuie să atragi atenţia prin ceva. Nu atragi atenţia printr-o piesă care s-a scris acum 250 de ani şi s-a cântat de 250 de milioane de ori până acum. Ca să ajungă să audă acea piesă, trebuie să ajungă în locul în care se cântă acea piesă. Pentru asta e necesară povestea.

Care ar fi povestea cea mai interesantă pe care aţi creat-o până acum?

După părerea mea, cea cu pianul călător este cea mai spectaculoasă. Nu ştiu dacă realizează lumea cât de greu este: un pian are o tonă şi ceva. Deci a plimba un pian după tine prin ţară, a-l da jos din maşină şi a-l pune la loc, este un lucru extrem de spectaculos. Iar faptul că vii cu pianul – atât de mare şi de greu transportabil, prin excelenţă un lucru fix – către oameni, mie mi s-a părut povestea cea mai spectaculoasă.

De fapt, nu ştiu dacă e cea mai spectaculoasă. Ar mai fi şi cea cu „Vioara lui Enescu la sate”. Aici realitatea ne-a depăşit aşteptările, în mod clar. Oamenii din satele acelea defavorizate – ca să vorbim eufemistic – au venit cu atâta entuziasm! „Faptul că au venit domnii aceştia de la Bucureşti să ne cânte muzică clasică” – asta era exprimarea – li s-a părut extraordinar; nu credeau că în sat la ei se va întâmpla vreodată aşa ceva. Şi uite că s-a întâmplat.

Marele eveniment cultural din toamnă este Festivalul George Enescu. Ce va cânta Orchestra Naţională Radio?

În septembrie e prima dată – cel puţin din câte ştiu eu, din ultimii 20 de ani – când toate formaţiile Radiolui din zona muzicii clasice, respectiv Corul Academic, Corul de Copii, Orchestra Naţională Radio şi Orchestra de Cameră, apar în acelaşi concert, cu „Recviemul de Război” al lui Britten. Este o lucrare impresionantă, foarte mare şi dificilă, rar cântată la noi, dar care sunt convinsă că va ieşi foarte bine. Va fi pregătită timp de două săptămâni de Tiberiu Soare (n.red. – dirijorul şef al Formaţiilor muzicale Radio), după aceea urmând să vină dirijorul invitat în Festivalul Enescu.

Ca muzicolog, ce concerte i-aţi recomanda, din cadrul Festivalului Enescu, cuiva care descoperă acum muzica clasică?

Cuiva care merge acum pentru prima dată i-aş recomanda să meargă la concertul lui Christian Zacharias cu Orchestra din Lausanne, la Jordi Savall, la concertele de muzică veche – cred că sunt cele care te atrag, cu siguranţă; de asemenea la Orchestra de Tineret a României.

Dumneavoastră la ce concerte veţi merge?

Personal, nu voi rata marile orchestre care vin la noi; printre acestea, Concertgebouw, Amsterdam – o orchestră care a avut o lungă perioadă, care cred eu că şi continuă, în care a fost considerată cea mai mare orchestră din lume şi care are un concertmaestru român, pe Liviu Prunaru.

De asemenea, o să încerc să ajung şi la „Concertele de la miezul nopţii”, de la Ateneu, care îmi plac în mod deosebit. Şi voi încerca să ajung şi la câteva dintre concertele din tetralogia wagneriană, care sunt un eveniment, pentru că se întâmplă rar. Nu ştiu în ce măsură un public venit pentru prima dată la concert ar putea să înceapă cu Wagner, dar – pentru cei care sunt mai cunoscători în domeniu – cu siguranţă va fi interesant.

Sunt mulţi pianişti interesanţi la acest festival, din toate zonele, din toate generaţiile. Dacă despre Radu Lupu ştie toată lumea şi toţi suntem curioşi să-l vedem, poate pe pianistul turc Fazıl Say nu l-au văzut foarte mulţi, ar trebui profitat de ocazie.

Dacă aţi aţi avea la dispoziţie, începând de mâine, un buget foarte mare, care este cel mai extravagant concert sau eveniment pe care l-aţi face?

De mâine nu foloseşte, trebuie să-l ai cu doi, cu patru ani înainte; aşa cum îl are şi Festivalul Enescu, care are întotdeauna surprize când se schimbă guvernele sau miniştrii culturii, că suma despre care au discutat cu un timp înainte nu mai este reală. Pentru că în domeniul ăsta nu poţi contracta cele mai mari nume ale momentului cu mai puţin de trei-patru ani înainte.

Pot să-mi imaginez orice, dar – în momentul în care ai porni de la o astfel de idee – trebuie să gândeşti lucrurile în perspectivă, într-un anumit fel. Nu este vorba doar de „pe cine chem”, ci de cum faci să se afle că brusc s-a întâmplat o minune de tipul acesta şi că toată lumea trebuie să vină la Sala Radio pentru că sunt nişte concerte extraordinare; de exemplu, ar trebui schimbată politica preţului biletelor – care în momentul acesta sunt totuşi foarte ieftine şi dacă ar rămâne aşa s-ar termina brusc şi s-ar vinde în seara concertului la de trei ori preţul. Sunt multe detalii care trebuie puse la punct într-o astfel de situaţie. Doar să mă gândesc la cel mai extravagant concert, asta e la final, după ce le rezolv pe toate celelalte. Dar, oricum, ne vom descurca dacă se va întâmpla asta. (zâmbeşte)

Foto: arhiva personală Oltea Șerban-Pârâu

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »