Paul Cimpoieru. Un actor-poveste
https://www.ziarulmetropolis.ro/paul-cimpoieru-un-actor-poveste/

Iniţial: politehnist, masterand în ştiinţe umaniste, inginer de telecomunicaţii, IT-stul din cei ”10 pentru România”. Apoi – ruptură de destin şi devine dans-actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant şi premiant în festivaluri din ţară şi străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York şi mereu un work in progress.

Un articol de Cristina Enescu Aky|28 martie 2017

Un om-poveste, un actor complex, apărut din nimic altceva decât talent nativ și multă muncă. Creatorul și performerul one-man-show-ului ”Homo Americanus”. O poveste de viață și de teatru din categoria ”viața bate filmul” și un artist foarte interesant de urmărit și ascultat.

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Cristina Enescu: Prin ce suită de minuni ai ajuns, din inginer de telecomunicații cu job foarte bine plătit, să faci teatru-dans?

Paul Cimpoieru: Viața mea e chiar un șir de miracole. De fapt viața fiecărui om e așa, doar că unii le conștientizează și le dau curs, alții nu. Face toată diferența dacă ai curajul de a accepta miracolele-provocări care ți se dau. Cum orice în viață costă, miracolele costă exact asta, curajul, aruncarea în necunoscut, renunțarea la confortul prezent. Eu așa am ajuns în teatru.

N-am avut un vis clar, ”vreau să mă fac actor”, dar ușor-ușor fugeam de inginerie. Tot cizelând așa, eliminând, ajungi să faci pași spre ceea ce îți dorești de fapt. Cu timpul am avut curajul să zic ”drumul ăsta nu e al meu”. Deci: Politehnică, masterat în științe umaniste, inginer de teren în telecomunicații la Connex. De acolo am sărit direct în Programul ”10 tineri pentru România”. Nu știu de ce și cum am ajuns acolo, la propriu mergeam pe stradă, am văzut niște oameni adunați laolaltă, m-am dus să văd ce e, mi-au zis ”și Dv de acolo, haideți mai în față”, după care au fost mai multe interviuri și ulterior m-au ales ”cel mai bun în IT”.

Tare mult umor are Dumnezeu uneori…

Păi da, asta ne ține. Le-am spus la interviurile de selecție că știu destui ingineri mai buni decât mine, totuși m-au ales și așa am ajuns Project Manager în Consulting & Integration la Hewlett-Packard. Bani, viață, tot ce nu avusesem în copilăria mea de copil singur la părinți, în orășelul numit Balș.

Cel faimos pentru domeniul de vânătoare.

Da, asta a fost în trecut. Acum se vor făli cu mine… Glumesc. Am nevoie și de umor, știi? Când vii de afară, turnee, mari premii, cam ca olimpicii români la chimie sau matematică, iar aici constați că nimeni nu te prea bagă în seamă, ai nevoie să nu te iei prea în serios, sau măcare să te iei mai cu ironie și umor. Așa m-am întors și eu – am zis că-mi iau un nume, știi cum au chinezii, Sabia Ascuțită, Focul Arzător, eh așa am zis eu că-mi iau numele de Faimosul Anonim al Balșului. Fix după 18 luni am renunțat la cariera de succes, la tot.

Ți s-a urât cu binele?

Era interesant, lumea mă admira, ”uau ce lanțuri de aur ai… de aur!” Ajungi să nu le mai vezi că sunt, de fapt, tot lanțuri, iar brățările, fie ele și de aur, sunt de fapt cătușe. Am plecat de nebun, fără să știu unde mă duc. Am stat 3 luni la Portița, curată ”robinsoniadă”. După vară am început să caut un job. Am deschis România Liberă și am văzut un anunț: cum că Dan Puric caută 6 băieți și 6 fete (actori, da?) pentru noul spectacol ”Don Quijote”. Am zis și ”Doamne, mulțumesc, here I am!”, dar îmi era și o frică teribilă. Știam că vreau și că am niște vise, dar nu îmi era clar că vreau să mă fac actor. Limita de vârstă era 25, eu aveam 27 ani, nu eram actor, deci nu aveam ce căuta acolo. Am mers la audiție, singurul ne-actor între peste 100 de actori, prima dată când intram în Teatrul Național. Ajung la comisie, castingul era doar pe mișcare, o probă pregătită și una improvizată, și le spun că eu n-am făcut UNATC, ci Poli. ”Du-te domnule de aici, cum ai îndrăznit să vii?!” mi-au zis, dar Dan Puric le-a zis ”lăsați-l, hai Paul”. Înainte de acest casting, singura mea experiență de dans fusese prin discoteci. Dan Puric a fost extraordinar atunci, a spus ”nu caut neapărat meseriași, ci suflete”, iar asta a fost șansa mea. Am avut emoții cumplite, mi se urcase inima în gât, dar m-am gândit atunci că totul e după credința omului, cât de mult îți dorești un lucru. Iar credința nu e cu 60% sau 99%. E ”crezi sau nu crezi”.

Eu visez mult, în ambele sensuri ale cuvântului, iar în noaptea dinaintea afișării rezultatelor am avut un vis: am refăcut drumul la TNB, mă uit la avizier, și în capul listei – Paul Cimpoieru, primul. Iaru hârtia-dovadă și cu ea în mână am început să alerg spre Balș, acasă la ai mei, în Balș. Ei erau la fabrică, la un miting, îmbrăcați în hainele alea albastre, comuniste (tata era sculer matrițer), cu cipilica pe cap, și când ajung la ei doar capul tatălui meu s-a întors din mulțimea aia albastră, și i-am zis ”am luat!”. Zic ”uite dovada” – și când dau să îi arăt hârtiile, nu mai aveam în mână decât ca o cruce de patrafir, cum picta Horia Bernea. Îți dai seama cum era a doua zi, când m-am dus pe bune să văd rezultatul, mă simțeam deja actor principal! În fine, pe la 10 seara m-am dus, și șoc: nu eram pe listă. Mă tot uit, nu mă văd,verific iar și iar – nu eram… în sfârșit văd că sub listă erau trecute încă 4 nume, la ”audienți”, iar ultimul dintre ei eram eu. Eu, inginerul, habar n-aveam ce înseamnă „audient”. Dau de doamna Mariana, femeia de serviciu care încă lucrează acolo și-mi zice: ”mă băiatule, dacă ești pe listă, eu zic să te prezinți, atâta tot.” Uite-așa mi s-a schimbat mie destinul.

Deci ce a fost în capul tău, mai exact, știai că vrei să te faci actor?

Nici măcar. Mergeam mereu la teatru, dar niciodată n-am îndrăznit să aspir să fac asta. Simțeam cumva că pot să spun o poveste, că mă pot arăta și am ceva de oferit – poate acea lumină din mine, poate ideea de a împărți cu alții ce port în mine, să îi hrănesc cumva.

Și totuși nu te-ai făcut preot, ci actor-dansator.

Da, deși nu avusesem niciun fel de pregătire artistică sau muzicală înainte.

Cum a fost după ce ai intrat în compania lui Dan Puric?

Au urmat cei mai frumoși ani ai mei de până atunci! M-am implicat orbește, știi, cum trimiți rugăciunea, așa m-am dus și eu. Faptul că eram un outsider a fost un avantaj față de colegii mei, în sensul de implicare. Nu știu cum am trăit în anii ăia, dar miracolele tot veneau, de exemplu Andi Vasluianu nu a putut face un spectacol la un moment dat la UNATC și m-am implicat eu – rol principal în „Barbă albastră”, un spectacol de licență la secția de coregrafie. Văzându-mă acolo, ulterior m-a luat Liliana Iorgulescu în trupa ei de dans contemporan, apoi am ajuns și la Teatrul de Comedie, jucam cu Tudor Chirilă încă din primul an de Companie D.P., el făcea ”Ferdinand al-VII-lea, regele Spaniei”, de Gogol, iar eu împreună cu alți trei făceam un personaj colectiv.

Toate astea fără niciun fel de școală de teatru sau dans….

Da. Am început să mă formez ca dans-actor îm compania lui Dan Puric, fizic dar și ca mentalitate. Fiind un outsider, dacă ceilalți făceau 10 pași de dans, eu făceam 20. Nu concuram cu nimeni, eram practic o rezervă, dar munceam cu atâta bucurie! În prima zi când s-a adunat trupa, colegii mă întrebau ”ești actor plin sau doar așa, în audiție?” Ana Pepine era și ea tot ” audient” si ne-am împrietenit iar apoi am lucrat tot mai mult împreună. Din 2008 am început să lucram și producțiile noastre, eu cu Ana, dar activam și în trupă, până în 2014 când am devenit independenți.

Dan Puric mi-a dat mentalitatea asta de căutător. Îl vedeai că venea primul și pleca ultimul de la antrenamente. Mentalitatea asta o am și acum – nu mă pontează nimeni, dar lucrez cât pot de mult și de bine.

IMG_3441

Paul Cimpoieru. Fotografii: Laura Dobre / Ziarul Metropolis

Atâtea proiecte de teatru-dans, fără niciun fel de școală formală. Ai o problemă cu asta?

Eu nu, dar statul român are. După ce vin cu premii din străinătate, reprezint România la zilele culturale de cine știe unde, trimis de ICR, mi se spune că nu pot fi plătit pentru că ”nu sunt actor”. Zic – „păi nu am făcut spectacole, nu e regia mea, interpretarea mea, drepturile mele de autor?” ”Da, dar nu ai hârtii”. Asta e o ciudățenie față de America, unde nu te întreabă nimeni ce ești, câți ani ai – singurul lucru care ți se spune e: ”show me”, ”arată-mi ce știi”.

Ce a urmat după Compania Passepartout D.P.?

Din 2008 am început să merg cu Ana Pepine și spectacolul ”Doi dintre noi” pe afară. În 2010 am luat medalia de aur la Festivalul de Dramă și Pantomimă din Belgrad, în 2011 un alt mare premiu la Festivalul Teatrului Tânăr de la Omsk (Siberia). Era un spectacol făcut în 3 zile și 3 nopți.

Vă găseați singuri aceste festivaluri?

Atunci ca și acum, da. E un mare avantaj că știu să pun lumini, să fac costume, într-un fel, tot PR-ul, caratul valizelor, tot. Eu sunt o întreagă trupă de teatru. E obositor, trebuie să dai un refresh puternic înainte de spectacol ca să poți să intri pe scenă, dar faptul că ești acolo ca să joci își dă o enormă putere. În 2012 am luat premiul Galei TVR Cultural, cei de acolo au făcut un experiment cultural intitulat: „poți face teatru oriunde?” Au provocat diferite trupe de teatru să meargă în locuri uitate din țară. A fost ales Caraorman, 200 de locuitori, 8 copii, fără comunicații, educație, televiziune. Lost land, nu cazare, nu scenă. Alții nu au vrut să meargă. Noi, eu și Ana, am mers, și am făcut ”Doi dintre noi” printre dunele de nisip de la Caraorman. Era acolo un cămin cultural de toată jalea, cu un stâlp în mijloc, fără scânduri.. Și am jucat. Curajul ăla enorm, setea aia de a juca mi-a arătat că, da, poți face scenă și teatru oriunde. Publicul nu era unul educat acolo, dar reacțiile lor erau incredibile!…

În 2013 am ajuns cu spectacolul la un festival din India unde am luat Premiul Publicului, alt feedback foarte emoționant. La toate festivalurile astea ni s-au asigurat transportul și niște costuri, uneori ne și plăteau, iar din asta reușeam să plătim chiria din urmă ca să mai avem o lună libertatea de a crea, a experimenta, în laboratorul ăsta al nostru. În continuare ne încăpățânăm să o facem ASTA, Ana și cu mine. Cu Compania am avut turnee naționale și internaționale, era extraordinar, dar în 2008 am plecat cu colega mea, Ana Pepine, și ne-am făcut compania noastră de teatru, simțeam că e cazul să învățăm să ne facem ”lucrurile noastre”. Cu spectacolul non-verbal ”Doi dintre noi” am mers pe la festivaluri în cam toată Europa, Siberia, Finlanda, India, China, SUA.

Ce ați adăugat voi la acest spectacol și la următoarele, față de ceea ce ați acumulat în Companie?

Evident că nu pleci dintr-un astfel de grup doar de dragul revoluției, ci pentru că începi să ai o voce a ta. Spectacolele din cadrul Companiei erau mai mult pe stilul succesiune de pastile, iar ulterior noi ne-am dorit să adăugăm o parte de poveste. Vroiam ca personajul să se dezvolte în fața publicului, să vezi personajul că evoluează, capătă culoare, se duce și se întoarce, asta am adăugat spectacolelor noastre. Apoi, cum ai văzut și în ”Homo Americanus”, am vrut să scăpăm de delimitările dintre cuvânt și teatru nonverbal, am vrut să ne jucăm mai mult cu libretul-text al teatrului și să-l ducem, ca într-un laborator experimental, dus-întors între verbal și non-verbal. La un moment dat am lucrat ”Trei surori”, și după ce am făcut un act cu vorbe l-am transpus doar în nonverbal – ca să vedem cum se așează lucrurile, unde și cât e nevoie de cuvânt. Am vrut un stil mai narativ, în diferite combinații de exprimare artistică.

Alt lucru frumos e că am ajuns să lucrăm, eu și Ana, cu niște oameni extraordinari, precum violonistul Alexandru Tomescu, în turneul ”Stradivarius – Obsesii” (2012).  ONB, TNB, 26 de orașe din țară, o lună, ”Integrala Sonatelor pentru vioară solo” de Eugène Ysaÿe, iar eu și Ana am făcut scenariul, regia și interpretarea non-verbală. A fost o premieră pentru Alexandru Tomescu, pentru noi, dar și pentru public, o experiență foarte puternică, muzică live și teatru non-verbal. A urmat proiectul ”Poveste din Bucovina” cu Doina Lavric (rapsod, povestitoare, culegătoare de folclor autentic și interpretă la cobză.

Cum ai nimerit la The Actors Studio din New York, acest templu al artei actoricești la care se intră extrem de greu?

În 2014 am fost la un festival de teatru contemporan la New York cu ”Doi dintre noi”. Din 160 de piese am luat locul 3 la categoria Best Play, după care am mai rămas puțin să „cercetăm” America. Ana Pepine s-a specializat în step acolo, acum e unul dintre cei mai buni profesori din țară. Eu aveam ce-aveam cu filmul așa că m-am dus la Actors Studio, care e ca un templu ocult al actoriei. În board e Al Pacino și alți câțiva grei. E ca un laborator în Manhattan al marilor actori. Poți intra acolo numai cu recomandare și, inițial, numai ca să privești, nici nu ai voie să vorbești. Acolo vin actori mari înaintea vreunei filmări și își prezintă rolurile-încercările-căutările colegilor de breaslă, mari nume ale cinematografiei mondiale. Poți să îi vezi pe un Al Pacino că se face de râs, iar apoi vine peste 2 săptămâni cu o versiune mult mai bună a rolului. De-asta e așa de greu de intrat, cum să îi vadă oricine pe unii care au luat Oscarul că își rup gâtul pe acolo?

Și cum ai reușit să intri?

Păi am bătut efectiv la ușă. Le-am spus că nu am nicio recomandare dar vreau să învăț, să pun metoda teatrului meu non-verbal la lucru. Evident mi-au spus că nu mă primesc. Le-am lăsat un CV, le-am trimis filme de-ale mele (am făcut mai multe scurt-metraje, povești spuse prin teatru-dans). Asta era în aprilie. În septembrie primesc mesaj că board-ul Actors Studio a decis ca, după 75 de ani de teatru tradițional, să îmi acorde o șansă mie, cu teatrul non-verbal. Adică să stau pe ultimul rând să privesc. Dar odată ajuns acolo, deja poți să dai audiții ca să ajungi ”lifetime member”. Închipuiește-ți că am zis ”regret, a trecut timpul, am alte proiecte acum cu colega mea, urmează un turneu în Grecia și Turcia, nu pot”. Au fost așa de șocați că au zis, ok, mai gândește-te, mai ai o șansă la noi peste 3 luni. Refuzul meu era cu atât mai surprinzător cu cât nu sunt nici actor, dansator sau coregraf în sensul clasic.

Ce ești, atunci?

Cred că cel mai bun răspuns l-a dat fiică-mea la școală, când a întrebat-o învățătoarea ”ce e tatăl tău?”. Auzise ea de actor, de artist, așa că a zis ”tata e actrist”. Poate chiar asta sunt.

IMG_3145

Deci actristul a refuzat Actors Studio.

Da. În plus nu aveam bani pentru aventura asta. Prietenii mei au luat foc, în 2 săptămâni au făcut o chetă și s-au strîns banii pentru biletele mele și alte cheltuieli. Vezi, iarăși Dumnezeu… În 2014, în America, Ioana Voiculescu (profesoară de nano-fizică, emigrată de mulți ani) a văzut întâmplător ”Doi dintre noi”. I-a plăcut enorm și a zis ”vreau să vă ajut puțin, uitați 100 de dolari să luați niște cursuri pe Broadway”. După ce m-a acceptat Actors Studio a zis ”uite, eu sunt profesor universitar, plec prin lume, am un apartament chiar în Manhattan aproape de Actors Studio, pot să te țin aici ca să mergi acolo”. De-asta, la finalul spectacolului ”Homo Americanus” îi mulțumesc ei intotdeauna caci e omul care m-a împins și m-a ajutat enorm, ”din întâmplare”. Uite-așa, iată-mă în 2015 bursier acolo. Iar acum încă am bursa deschisă acolo.

Îți deschide și oportunități povestea asta?

Da, simplul fapt că ești membru acolo e o emblemă în sine. Întâi ești observator, tot dai audiții, te ia sub aripa lui un Actors Studio Member care lucrează cu tine.

Am plecat în SUA cumva și dintr-o revoltă față de ce înseamnă ”teatru independent” în România. În 2014 reveneam în țară, după festivalurile din America, cu o energie maximă (America e prin definiție țara independenței, artiștii trebuie să se descurce acolo pe cont propriu) și băteam la uși de teatre: „uitați am producțiile astea, premiate (menționez că un premiu pentru mine e o încurajare că sunt pe drumul cel bun), fac și scenografie, lumini, tot, haideți să facem ceva împreună…” și primeam răspunsuri de genul: „Știi, la noi e așa, sunt 12 culoare ca la atletism, 10 sunt ocupate teoretic, practic doar vreo 6…” Le spuneam: ”OK, mă pun și eu pe un culoar, lăsați-mă doar să alerg, să vedeți ce pot”. ”Nu se poate, noi alergăm doar cu 6, așa e modelul”.

Ce cauze are mentalitatea asta a decidenților din teatru și din cultură în general?

Lipsă de curiozitate și închistare. Uite, eu nu am jucat în festivaluri din România, habar n-am de ce. Poate că nu am o instituție în spate, poate că nu am școala care se cere… La Turda, de exemplu, am vrut să merg la un workshop cu Fieroiu, care mă acceptase (profesor la UNATC și coregraf independent – Cristina Enescu), plătit de Ministerul Culturii pentru tineri, erau locuri libere, eu eram evident din brealsă… ”Nu se poate, că nu ai diplomă de specialitate.” La noi ”independent” înseamnă de multe ori să fii angajat la un teatru și să mai pui câte o piesă la 9G, la Godot, la Teatrul Act…

Poate lipsa de curaj a instituțiilor alimentează lipsa de curaj a artiștilor pentru proiectele independente, și invers.

Cred că da..

Deci ai stat 2 ani la Actors Studio.

Da, cu intermitențe, mai reveneam în țară.

(Din) ce ai mâncat pe acolo?

Bună întrebare. Orice actor are acolo diferite joburi ca să se întrețină, n-ai cum altfel. M-am învățat să țin post acolo, a fost foarte bine, asta mi-a dat un focus teribil pe ceea ce făceam. Toate muncile pe care le-am făcut au fost mană cerească pentru experiența mea de viață, dar mi-am dat seama că totuși focusul meu trebuia să fie actoria. De-asta cred că vortexul ăla american îi înghite pe mulți pentru că pică în nevoia/atracția de a face mai întâi bani. Eu zic ”să rămân în primul rând în artă, banii vin și ei pe urmă”, dar dacă te focusezi întâi de toate pe a face bani, ușor-ușor te depărtezi de artă.

Ce întâlniri memorabile ai avut în America?

M-am împrietenit cu intendentul blocului în care stăteam în Mahattan, ca urmare am făcut ”Homo Americanus” în 3 săptămâni, lucrând în subsolul blocului, unde era spălătoria. De asemenea, a venit la spectacol o doamnă, Priscilla Smith, care a lucrat cu Andrei Șerban în anii 70 a pus ”Omul cel bun din Seciuan”. Văzându-mă, m-a trimis la Andrei Șerban, care e profesor la Columbia University.

În America am făcut în câteva luni cât n-am făcut în ani, aici, erau castinguri de film, audiții, companii de dans, o nebunie. E, cumva, și o iluzie a acțiunii, dar ce-i drept faci lucruri, te dezvolți. De exemplu, în 2014 am luat premiul III la categoria Best Play cu ”Doi dintre noi”,. În 2015, când am revenit pentru Actors Studio, un producător mi-a zis ”ah, te știu, ești ăla cu piesa de anul trecut care trebuia să ia premiul cel mare”. Zice ”fac un pariu cu tine pe 1.000 dolari: ai 3 săptămâni să faci un work in progress de dans, un draft de spectacol”. Am stat 3 săptămâni în subsolul ăla de bloc, după care am deschis un festival cu ”Homo Americanus”, devenit între timp un spectacol de 1 oră jumătate. Am luat și mia de dolari, am șocat și producătorul.

Apoi a venit o recomandare să joc la Lincoln Center. După premieră mă tot întrebau ”chiar ai făcut tu tot la spectacol, coregrafie, lumini, decor, tot?”. Le-am zis că, e drept, am avut un co-regizor. Intendentul blocului, care mă urmărea la repetiții pe camera video de securitate și apoi îmi dădea diferite sugestii și feedback-uri, că lucrez mai mult pe o parte, sau că nu ocup spațiul bine, așa, de la nivelul lui de portar de bloc.

Ce a urmat după Actors Studio? S-au deschis drumuri sau doar niște uși?

În noiembrie 2016 trebuia să dau audiția acolo pentru a deveni Finalist, dar cumva am ales să mă întorc în țară. Anul asta am fost selectat pentru noiembrie 2017 la festivalul United Solo, cel mai important festival internațional de one-man show-uri, la New York, în juriul căruia sunt, culmea, Estelle Parsons (unul dintre conducătorii de la Actors Studio) și Kevin Spacey. E un festival de vreo 3 luni, și o să prezint ”Homo Americanus” într-o micro-stagiune de 3 săptămâni.

Vorba românului, ți-au dat și ție o hârtie la mână, ceva?

Corect… Actors Studio nu au chestia asta de a da hârtii, e suficientă recomandare că ești membru. În țară însă, da, mă tot lovesc de treaba asta cu hârtiile, diplomele. În SUA, Actos Studio e un nume greu, chiar deschide uși sau cel puțin lumea devine curioasă să vadă ce ești în stare.

Ce planuri ai în Europa?

Planurile pe care mi le fac eu însumi. În mai o să am 4 spectacole la Paris, în iunie merg la Zurich la un festival de performance, în toamnă în SUA… Iar până atunci am ”Homo Americanus” și posibilitatea să mai fac încă un spectacol la Green Hours, mulțumită lui Voicu Rădescu.

Prin țară mergi?

Da, vara trecută am jucat în Vama Veche. A fost o nebunie, e greu să aduni oamenii acolo pentru teatru – ei bine au fost vreo 300 de oameni în cadrul unui festival de arte vizuale. ”Homo…” a fost construit inițial pe tipare americane, dar în Vamă m-am decis să-l adaptez și la diverse tipuri de public de aici.

Crezi că românii percutează mai mult la acele părți din spectacol care se referă la dictatură, comunism, privațiuni?

Eu am mizat pe latura unviersală a dictaturii. Americanii au avut, totuși, privirea deseori îndreptată spre ce a însemnat dictatura n lume (Cuba, Coreea de Nord) și reacționează la ideea de dictatură chiar dacă nu au resimțit-o direct. Spectacolul a pornit de fapt de la o propunere a MOMA PS1, unde a fost o expoziție dedicată dictaturii în lume. Și cum sistemul american, cu toată libertatea lui, are ceva foarte patronising (dominator) „Homo” a lovit în tarele sistemului. Cred că și de-asta a prins spectacolul bine în America, are niște mesaje cumva dure legate de societatea lor.

Ai primit reacții contradictorii legat de spectacol, în particular scena crucificării? În România, cel puțin, scena naște cu siguranță controverse.

Gândul meu din spatele momentului respectiv a fost că, mergând în Babilonul acela numit New York, l-ai putea întâlni pe Isus pe stradă, să te abordeze direct, iar tu să nu-l mai crezi. Am observat foarte mult oamenii cât am stat acolo, e atâta nebunie în jur încât te desenzibilizezi cumva. Dacă l-ai găsi pe Isus fie ai crede că e o glumă, fie i-ai da 5 dolari, o țigară, ai crede că e un drogat oarecare. Dar si dacă ar veni Isus și ar vedea că nu mai are loc, nu mai e primit, m-am gândit că s-ar pune din nou pe cruce. Scena auto-crucificării lui Isus, în care omul îl ignoră și îi întoarce spatele (iar), are o ironie si o durere.

Reacțiile contradictorii au existat, dar pe mine m-au încântat. Majoritatea mi-au spus că a fost o scenă emoționantă, i-a pus pe gânduri, iar câțiva mi-au reproșat că nu am înțeles nimic din societatea americană, că e o mizerie spectacolul. E bine! Dacă e totul doar rău sau doar bine într-un spectacol, nu e ok. În România, spectacolul a fost recepționat mai mult empatic, emoțional, iar în America mai mult ca un mesaj social. Un producător care a luat spectacolul în America mi-a spus: ”Până la urmă, tu ești artist, tu trebuie să faci lucrurile așa cum simți.”

Care crezi că e cel mai mare păcat al lumii moderne?

Cum scrie Bulgakov în ”Maestrul și Margareta”, ”cel mai mare păcat e lașitatea”. Lipsa curajului. Visez la un triptic de one man show-uri, am în lucru un nou one man show, inspirat de niște lucruri care ne afectează pe toți într-un fel sau altul: tema curajului de a-ți urma drumul, scindarea asta dintre viața de muncă și vise, între a alege comfortul sau Visul.

Spre ce te îndrepți, actristule?

Când te arunci în valuri nu știi întotdeauna încotro te îndrepți, dar cred că cel mai important e curajul să te arunci și să înoți. Pe lângă acest prim spectacol al meu individual, mai avem în desfășurare două spectacole, ”Drumul mătăsii” (cu actori dar și sportivi de arte marțiale, inclusiv un Maestru chinez de 76 ani, Zhu Rong Fu).

Maestrul Zhu Rong Fu e cunoscut și ca acupuncturist și terapeut de medicină chinezească. Cum s-a legat colaborarea cu el?

Inițial din Compania domnului Dan Puric, pentru ”Don Quijote”. E un Maestru fantastic, zice (atât de simplu și de creștin): ”tu vesel, inima crește, tu bine. Tu stat (apropo de antrenamente), lacul pute. Apa curge, tu crește.” Cu el fac antrenamente de Wu Shu, care pentru mine e tot un fel de limbaj teatral pentru a povesti. Spectacolul ”Drumul mătăsii” e cumva un omagiu adus lui și culturii asiatice. E cel mai bun actor, iar prezența lui e incredibilă pe scenă.

Crezi că sistemul teatral și cultural din România se sperie de oameni ca tine, independenți și ”multilateral dezvoltați”? Cum speri să te relaționezi față de acest sistem, sau ce speri să schimbi?

De la ”sistem” nu aștept nimic, tot ce pot să fac e să îmi fac treaba mea. Nu pot să aștept și să depind de reacțiile sistemului sau ale altora, mi-e foame de teatru, deci tot fac, lucrez, merg înainte. Mentalitatea asta o am de la Dan Puric, să-mi văd de visele mele, iar din America am învățat că ”e loc sub soare pentru toți”, e public pentru oricine. Asta nu înțeleg la noi, unii au senzația că le iei publicul… Dar de fapt nimeni nu seamănă cu un altul!

IMG_3169

Nu te temi de necunoscut, de instabilitate financiară?

Ha, ar fi o problemă să nu simt frică! Mi-e frică și când fac un spectacol, și că aș putea să mă accidentez și nu am asigurare medicală, mi-e frică și când te îndrăgostești… Da, dar am avut și am ceva mai mare decât frica: curajul. Mereu mă întreb oare ce și cum e bine să fac?!, dar se spune că Dumnezeu îi ajută în mod special pe cei care au curajul luptei. Da, mi-e atât de frică de necunoscut încât merg și mai departe. De exemplu, ne-am închiriat un spațiu pentru laboratorul nostru de lucru. Noi lucrăm, eu lucrez, nu știi când vine muza, dar când vine trebuie să te găsească transpirat, în lucru. Cred că greșim doar atunci când nu suntem în acord cu propriul nostru drum. Cred că omul trebuie să fie acolo unde e inima lui. În România lupta artistului e mai grea, dar și sufletul e mai frumos ca în alte părți.

Ce e ”mâine” pentru tine?

Mâine înseamnă 8.30 la sala de repetiții, atât cât repet, cu implicare 300%, înseamnă emailuri pentru evenimente, bătut la uși, pregătirea asta e constanta vieții. Nu există ”poimâine” fără acest ”mâine”.