Povestea de film a unui film de Cannes
http://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-de-film-a-unui-film-de-cannes/

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi…” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

Un articol de Ionuţ Mareş|15 Octombrie 2016

Valeriu Jereghi s-a născut în 1948 în Republica Moldova. Este scenarist şi regizor de film. Mulţi îl consideră cel mai important cineast basarabean în viaţă. A studiat regia la Moscova, la celebra şcoală VGIK (1969-1975). A realizat filme în principal în Republica Moldova, dar şi în Rusia sau alte ţări. În prezent este directorul nou-înfiinţatului Centru Naţional al Cinematografiei (CNC) de la Chişinău.

În 1991, disperat de situaţia dezastruoasă care exista într-o URSS ce era pe punctul de a se prăbuşi, vine de la Moscova în România şi, în coproducţie cu muribundul Studio Buftea, realizează un film, „Şi va fi…”, având-o în rolul principal pe actriţa Maria Ploae.

Lungmetrajul a fost premiat cu marele premiu la Costineşti în 1992, cel mai important festival de film din România la acel moment, iar în 1993 a fost selectat în secţiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes.

Un film-parabolă, fără dialoguri, doar cu o femeie şi un copil. O lume postapocaliptică, o metaforă a haosului care domina atunci nu doar colosul sovietic în prag de implozie, ci inclusiv România imediat după Revoluţie.

Filmul este prezentat acum din nou la Bucureşti, după 25 de ani de la realizare, în cadrul unei proiecţii cu intrare liberă, duminică, 16 octombrie, ora 14.00, în sala de cinema „Horia Bernea” a Muzeului Ţăranului, în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest. Echipa va fi prezentă la proiecţie.

Valeriu Jereghi este unul dintre invitaţii Les Films de Cannes a Bucarest. Regizorul ne-a spus povestea demnă de un film a acestui film de Cannes care nu a fost nicăieri şi niciodată distribuit în cinematografe.

Ionuţ Mareş: Filmul a fost turnat în 1991. Dumneavoastră locuiaţi la Moscova atunci. Este o coproducție Rusia-România. Cum ați ajuns să-l filmați în România?

Valeriu Jereghi: Destrămarea imperiului sovietic și haosul care era atunci făceau ca nimic să nu fie organizat. Iar haosul năștea un alt haos, tot mai adânc. Eu mi-am dat seama atunci că această cetățenie a Uniunii Sovietice trece într-un alt sistem. Un sistem de supraviețuire obligatorie. Erai obligat să supraviețuiești, pentru că tu ai venit în acest sistem, în acest conglomerat de țări, adus cu de-a sila. Trebuia să te întorci acasă și trebuia să îți începi viaţa de la început.

De câți ani erați la Moscova?

Eram de vreo 15 ani. Ideea filmului a venit din frică. Trebuia să îmi cresc copilul, care avea un an de zile. El cerea de la tine, în mod organic, să îl ocrotești. Însă când îți dai seama că nu ai de unde aduce o sticluță de lapte, te întrebi ce se întâmplă. Zile și nopți umblam prin toată Moscova și căutam lapte uscat în cutii, pe care îl aduceau de prin Israel sau Germania, lapte vechi, care a stat cu anii prin depozite. Era bătaie pentru o cutiuță de lapte care îmi ajungea pentru trei zile.

Când se întâmpla asta?

În 1990. Mai mult, atunci când te duceai spre casă cu acea cutie de lapte, uneori se pornea o mașină după tine și îți făcea semn cu farurile ca să te oprești și îți dădeai seama că cineva vine să ți-l ia. Înțelegi? Erau diferite naționalități flămânde acolo. Și trebuia să ajungi acasă cu acea cutie de lapte. Era o tensiune, o nervozitate. Toate liniile de desen s-au îngroșat. Din acel haos, din acea frică, eu mi-am pus următoarea întrebare: se distruge lumea, civilizația, și atunci ce fac eu cu un nou-născut? Pentru că eu răspundeam de el, era copilul meu.

De aici a venit ideea filmului. În ultima perioadă umblam prin casă ca un urs. Nu puteam să-mi găsesc locul. Nu puteam face nimic. Dar simțeam că va veni o clipă când voi răzbucni.

Făcuserăți câteva filme înainte.

Da, sigur. Aveam filme, premii.

Unde fuseseră făcute?

La Moldova-Film. La Moscova am făcut filme documentare de lungmetraj. Dar nu numai în Rusia, ci și în Germania sau Franța.

Simțeam că o să fie un fel de descărcare electrică. Și s-a întâmplat. Într-o noapte, am pus foaia în mașina de scris și știam că nu trebuie să mă opresc. Aveam emoții și nu știam cum să încep. Am pus un punct și apoi, ca să nu mă opresc, alt punct și încă unul și pe urmă am scris: „Și apoi au rămas în viață un copil și o femeie și au găsit o vacă și încep viața de la început”. Fraza asta mi-a deschis totul. S-a luminat în casă.

Scenariul era o propunere de a ieși din situația în care mă aflam. Era o contracarare a fricii pe care o aveam. Era un cuvânt de autor: că trebuie să începem viața ca atare, de la început, și să o luăm în mâinile noastre. Era o metaforă a sistemului care se prăbușea. Și înțelegeam că trebuie să mă întorc acasă.

Ce înțelegeați prin acasă?

În Moldova. Asta a dat o încărcătură foarte mare scrisului, pentru că mi-am dat seama pentru că nu mai am dreptul să fiu obosit. Nu mai am dreptul să fiu neorganizat, nu mai am dreptul să fiu pierdut. Mi-am dat seama că am forță și mi s-a deschis această lumină. Și am înțeles că și lumina este un personaj din acest film.

Prin urmare, paralela pe care o sugerează filmul între lumea postapocaliptică de pe ecran și prăbușirea Uniunii Sovietice este intenționată.

Da.

Dar cum ați ajuns efectiv la București?

Până dimineață am făcut prima variantă de scenariu. Iar dimineață devreme am mers imediat la Uniunea Cineaștilor de la Moscova și am întâlnit un producător care tocmai ieșea pe ușă. Iar el, știind că eu scriu, m-a întrebat dacă nu am nimic nou. I-am zis că am și i-am dat noul scenariu. El l-a citit pe loc, l-a dus în studio și a cerut să semnez contract pe scenariu şi pe regie. M-a întrebat unde vreau să filmez. I-am spus că în România. A aprobat deplasare în România, pașaport străin. Totul s-a întâmplat într-un sfert de oră.

Faptul că eu intuitiv, genetic, eram atras spre casă m-a făcut să aleg România. Ştiam că situația cinematografiei din România este tot dezastruoasă, dar zone precum Vulcanii Noroioși erau foarte bune pentru acest film.

Acolo ați filmat?

Acolo am făcut o bună parte din film. Am ales România și nu am greșit deloc. Pentru acest scenariu am obținut niște bani foarte mulți pe atunci.

Din Rusia.

Da, de la Moscova. După destrămarea băncilor internaționale odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, au rămas bani, iar ei îi strângeau de peste tot și se dădeau în stânga și în dreapta. Eu nu am programat acest lucru, nu cunoașteam filiera asta. Pur și simplu, acest scenariu și-a găsit banii şi drumul. Aveam și alte posibilități, să filmez de exemplu în Cehia sau în Ungaria, unde lucrurile erau mai organizate.

Am ales însă România, pentru că am vrut ca aici să înceapă această viață nouă. Era un fel de ambiție patriotică. Să începem o viaţă nouă în România. Când am venit aici, am venit nu ca un regizor care își formează o echipă de filmare. Am venit într-un rol pe care nu l-am pronunțat niciodată, un rol simbolic: hai să ne unim şi să începem viața de la început. Asta îmi spuneam permanent, zi și noapte. Asta mă ținea pe mine.

Însă dezastrul pe care l-am cunoscut în Rusia venise și în România. Acest film a fost ultima producție a studioului Buftea. Cu acest film s-a închis Buftea. Dar am avut posibilitatea să avem cei mai buni tehnicieni și una dintre cele mai bune actriţe din România, Maria Ploae.

Filmul a mai avut o misiune: de a încerca să întrețină Buftea pentru încă o răsuflare. Maria Ploae, ca atriță în rolul central, m-a ajutat foarte mult cu simplețea, bunătatea, inteligența ei, pe care nu trebuie să le joace. Sunt naturale. Am format o echipă destul de mare. Am ales două locuri de filmare: Vulcanii Noroioși și undeva în Munții Buzăului, unde am găsit o piatră mare (ca o peşteră – n.r.) în care în urmă cu patru-cinci secole trăise un călugăr. Am găsit-o cu ajutorul operatorului Vivi Drăgan Vasile. Acolo se ajungea doar cu elicopterul. Nu mai fusese pus picior de om acolo de sute de ani. Și am spus că vreau ca primul cadru să fie cu această piatră în care se refugiază femeia cu copilul.

Un alt factor care m-a convins că am avut dreptate când am ales intuitiv să filmez în România a fost întâlnirea cu oamenii concreți. Cu Vivi Drăgan Vasile, cu scenograful Daniel Răduță, cu Emil Slotea, regizor secund, cu Nita Chivulescu la montaj, cu Mona Nedelcu, asistenta, cu Maria Ploae. Ei mi-au dat speranța deplină că suntem pe calea corectă, pe cale de a realiza un film deosebit. Mă simțeam foarte bine în această echipă, pentru că toți aveau încredere în mine. Venisem și eu cu o școală bună de la Moscova, academia VGIK, având și filme înainte de asta la care am fost autor de scenarii și regizor. Am intrat într-un contact colegial foarte bun, iar ei erau oameni foarte buni.

Dar nu mai lucraserăţi în România până atunci, nu?

Nu, niciodată.

În afară de dvs., toată chipa era de aici? 

Toți. Numai eu eram venit de la Moscova, dar eram basarabean.

Dar atunci nu locuiați în Moldova, ci la Moscova?

Da, la Moscova.

Apoi v-ați întors la Moscova sau în Republica Moldova?

M-am întors la Moscova, pentru că aveam copil mic acolo. Filmul a fost invitat la Cannes în secţiunea Un Certain Regard. Sincer să fiu, m-am așteptat că va avea o deschidere. Nu știam că o să fie chiar Cannes, dar intuiam că, dintr-odată, va fi văzut. Dar știam totodată că acolo unde eram eu, în Rusia, nu o să aibă succes, deoarece anii `90 nu erau pentru astfel de filme. Anii `90 însemnau o luptă pentru fiecare metru pătrat din cinematografe, să își facă cineva magazin de mobilă, sex shop sau sală de jocuri de noroc.

Ca și aici.

Acolo sunt mai răi. Acolo sunt cu automatele (râde – n.r.).  Dacă situaţia ar fi fost alta, acest film ar fi avut o altă soartă în Rusia.

si-va-fi-foto

Ce s-a întâmplat cu el? Fusese la Costinești, unde a luat premiul cel mare și premiul de interpretare pentru Maria Ploae. Dar filmul a fost distribuit în România?

Nu.

Dar bănuiesc că a fost totuși proiectat o dată la Bucureşti.

A fost premiera la Casa Cineaștilor. A fost o premieră foarte frumoasă.

Nu a fost în cinematografe nici în Rusia?

Nici în Rusia.

Iar în Moldova nici atât.

Nici atât.

Deci filmul nu a fost distribuit nicăieri.

Nicăieri. Numai în Franța, dar nu în sistemul de difuzare, cu contracte, ci pe ici-colo, la câte un festival

Dar ați fost la Cannes atunci?

Da. Am fost invitat oficial. Am prezentat filmul în sala mare de la Cannes. Covorul roșu. Dar eram un regizor necunoscut. România nu avea atunci poziția pe care o are astăzi. Rusia, la fel. În acel an, la Cannes, din partea întregii Rusii a fost ales acest film. Selecționerul de la Cannes a văzut 11 filme pe care le-a propus Comitetul rus de cinema, iar el a ales numai acest film. Nu le-a plăcut multora că a fost ales filmul meu. Din partea României, în acel an, nu a fost selectat niciun film.

Eu, având deja marele premiu de la Costinești, am fost anunțat la Cannes ca regizor cu film românesc.  La conferința de presă, sunt întrebat din două părți, de jurnaliștii ruși și de jurnaliștii români, al cui sunt. Românii spuneau că sunt al lor, că am filmat în România. Ruși spuneau că sunt al lor, că ei au dat banii. Și a început o nebunie la conferința de presă. Dar fără jigniri.

Fiecare vă revendica.

Era şi aspectul politic. Eu eram încă cetățean al Uniunii Sovietice. Nu puteam să spun că sunt nici așa, nici așa. Era film românesc. Era făcut de un  regizor din Moldova, cu echipă românească, dar cu bani din Rusia. Însă filmul era deasupra politicii.

Cum realizaserăţi înainte filme în URSS?

Eram cetățean al URSS. Făceam filme în Moldova, comandate de la Moscova, banii erau de la Moscova. Lucram pentru Moldova Film, cu banii din Rusia, ca și toți ceilalți. Și Emil Loteanu făcea așa.

Unde locuiaţi în anii `80?

Atunci locuiam în Moldova.

După ce ați studiat la Moscova, v-ați întors în Moldova.

Da, iar în 1990 m-am dus înapoi în Moscova. După filmul „Disidentul” (1990). După acel film m-am căsătorit cu fata care juca în el și s-a născut Cristian, fiul meu. Ea era moscovită. Mama fiului meu m-a dus la Moscova. Încă exista Uniunea Sovietică.

Încă nu se destrămase oficial.

Eu aveam un statut. Filmele mele „Ar fi avut o altă soartă” (1983), „Iona” (1987), „Disidentul” (1990) au fost văzute, distribuite.

Deci erau cunoscute.

Filmul „Ar fi avut o altă soartă” era cu cea mai mare actriță rusă, Margarita Terehova, care jucase la Tarkovski, cu Gheorghe Grâu, debutantul nostru, care a fost numit primul sex-simbol din toată URSS. Filmul a avut aproape 12 milioane de spectatori. Pe urmă, filmul „Iona” a venit odată cu pereistroka. Congresul Uniunii Cineaștilor de la Mosocva s-a deschis cu aplauze la filmul „Iona”, care a fost unul din primele două-trei filme care au pronunțat că a început pereistroka în Uniunea Sovietică.

În ce an se întâmpla?

În 1987. De aceea numele meu era bine-cunoscut.

Însă cu întoarcerea de la Cannes este o poveste. Au fost Cannes-ul, covorul roșu, sala mare. Eu întotdeauna stau în picioare în sală, în spate, ca să văd reacțiile spectatorilor. Sunt cu ei într-o emoție. Nu sunt spectator la filmul propriu, că m-am săturat de el. Dar sunt împreună cu ei. De cinci ori au fost aplauze în sală, la momente la care nici nu m-am așteptat. Mi-am dat seama că a fost intuit, însă nici până acum nu pot să formulez cum s-a întâmplat asta. Un public cu multe naționalități și de diferite ranguri. Sala era plină.

Am ieșit de acolo și mi-am dat seama că urma să mă întorc la Mosocva şi mă întrebam ce o să se întâmple, dată fiind situaţia din Rusia. Mie îmi trebuia să duc acest duh de pe scena de la Cannes. Unde să mă duc? Din România ieșisem. În România nu îmi luaseră anterior filmul în difuzare. Mi-au spus să plătesc eu cinematograful, după marele premiu de la Costinești. Mi-au cerut bani ca să fie distribuit în cinematografe, după ce le dusesem trei devize de cheltuieli pentru film: „Nu vă ajung banii să plătiți cinematograful?” M-am supărat foarte tare atunci.

Acesta era un aspect. Apoi, la Costinești, marele premiu consta în două foi turistice pentru niște insule și 500 de dolari. Însă când filmul meu a câştigat, nimeni nu mi-a înmânat 500 de dolari și cele două foi turistice.

Nu vi le-au mai dat.

Nu. Având încă aici nişte bani în bancă după film, care se devalorizau în fiecare zi, chiar acolo la Costinești m-am dus să-i scot. Am luat toți banii care mai rămăseseră de la film și am făcut o beție în acea noapte, cu toți de la festival. În toate cele 3-4 restaurante care erau acolo. Câștigasem marele premiu. În orice sală intram, lumea ovaționa și aplauda. Era o emoție.

A doua zi dimineaţă, mă trezesc că mă lovește cineva în coaste. Văd că era coada mopului femeii care făcea curăţenie şi care îmi spune să mă scol și să mă duc acasă, că s-a terminat tot festivalul. Văd că nu mai e nimeni. Mă ridic cu greu, cobor. Afară, pustiu. Toți plecaseră. Era ora 11 sau 12 ziua. Iar eu umblam și nu era nimeni.Toți plecaseră și nimeni nu mă trezise. Nu aveam niciun leu în buzunar. Mă apropii de mașina mea și când bag cheia în contact văd că nu mai aveam niciun strop de benzină. S-a oprit mașina acolo. Stăteam acolo fără să știu ce să fac. Văd că trece un bărbat, care avea doi bodyguarzi în spatele său. Și îmi spune: „Tot respectul, domnule regizor. Ce faceți?”

Eu eram cu ușile deschise la mașină, în acea stare proastă, după beție. „Ce faceți? Vă mulțumesc pentru film”. „Ce să fac. Cei de la festival nu mi-au dat premiul, au fugit toți. Nu am niciun strop de benzină. Nu pot pleca de aici”. Iar el se întoarce spre cei doi bărbați și le spune: „Faceți-i plinul domnului Jereghi”. Cei doi pleacă, aduc o mașină, scot benzină, toarnă în rezervorul meu. Când mă apropii din nou de mașina mea, văd pe banchetă un teanc de lei. Mă uit la el  și îl întreb cine este. Iar el îmi spune: „Nu vă faceți griji. Filmul dvs. este mai presus decât orice”. Și pleacă.

Nu știți cine a fost?

Nu, nu știu. Și uite așa am plecat, datorită unui spectator. Cred că era bogat, cu poziție, avea bodyguarzi. Cred că era cineva.

Nu a vrut să vă spună cine era.

Nu. Probabil era unul dintre cei mari. Și așa am plecat din România. Dar trebuie spus că atunci, la Costineşti, Cristian Mungiu, care cred că era tânăr jurnalist, a văzut filmul şi i-a plăcut foarte mult. Mi-a şi trimis apoi o scrisoare foarte frumoasă. Eu nu ştiam cine e şi nu ştiam cine va ajunge. Datorită lui filmul este prezentat acum la Bucureşti, la 25 de ani după ce a fost realizat. Îi sunt foarte recunoscător.

Asta fusese în România. Aşa că, după Cannes, îmi aleg a treia cale – nici la Moscova, nici la București, ci la Chișinău.

Când am terminat Cannes-ul, aveam bilet spre Moscova. A fost o situație unică. Schimb biletul, pierd mulți bani. Iau bilet până la Chișinău, cu escală. Dau o telegramă ministrului culturii din Moldova: „De la Cannes. De la Un Certain Regard. Am schimbat biletul. Pornesc spre Chișinău. O să fiu 2-3 zile. Poate organizează Ministerul Culturii o proiecție pentru cineaști”. Eu eram cu pelicula la mine, în două cutii. Eram entuziasmat. Eram convins că mă vor aștepta la aeroport, pentru că veneam acasă. Nimeni. Ies, iau un taxi, nu m-am dus la mama acasă, ci direct la cinematograf ca să las filmul.

Ajung la cinematograful Uniunii Cineaștilor. Ies din taxi. Cobor, mă apropii de ușă și văd că este închisă. Era doar cu puțin timp înainte de când ar fi trebuit să fie proiecția. Bat. A apărut o femeie care m-a întrebat ce vreau. „Am venit cu filmul”. „Ce film?”. „De la Cannes”. „De unde? Și ce vreţi?”. „Era programată o proiecție”. „Nu știu. O sun pe Zina”. „Sunați-o”. Dar nu îmi deschide ușa. Vorbește la telefon. Apoi deschide ușa și îmi spune că mă cheamă Zina la telefon. Mă apropii și iau telefonul. „Sunt Zina. Noi nu știm nimic despre proiecție”, îmi spune la telefon. „Cum nu știți nimic?! Telefonați la ministrul culturii”. „Mai bine îl căutăm mai târziu pe ministrul culturii. Dar haideți să nu facem din acest lucru scandal. Eu nu știu cum să sun. Sună tu la ministrul culturii și spune-i că a venit Jereghi cu filmul de la Cannes”. Sun. Mi se spune că nu e, că are o întrevedere cu preoții și încă nu s-a întors. „Dar el a anunțat acolo despre proiecţie?” „Nimeni nu știe nimic”, mi se spune de la minister. Apoi sun la Uniunea Scriitorilor: „Ați avut vreo înștiințare despre proiecție?” „Nu am avut o înștiințare, a sunat cineva și a spus că o să fie, dar apoi nu a mai confirmat”. Sun la niște prieteni, cineaști: „Voi știți că azi e filmul ăsta?”. „Azi? Nu știm. Azi nu mai venim. Altădată”.

Iar femeia de acolo tot ascultă și dintr-o dată mă întreabă: „Dar dvs. chiar din Paris ați venit cu filmul?”. „Da”. „Și ce faceți?”. A văzut că m-am evervat. Am spus că plec la Moscova. Iar ea îmi spune: „Stai şi nu te enerva. Noi azi am spălat podelele în sala cea mare, am făcut curat. Nouă ne-au spus să facem curat, dar nu știam că facem curat pentru dvs. Dar cum să pleci și să nu vedem noi filmul!”. „Păi cum, dacă nu e nimeni?”. „Păi suntem eu și Veruța. Am spălat podelele. Hai, omul lui Dumnezeu, să vedem și noi filmul!”. „Cum pot eu, dacă nu e nimeni?” A tot insistat. M-a luat o bucurie. Iau filmul, îl duc la cabină, îl dau proiecționistului, iar eu cu Veruța și colega ei am văzut filmul (râde – n.r.)

V-ați uitat la film…

Da, filmul tocmai întors de la Cannes (râde – n.r.). Au plâns femeile! Apoi mi-am chemat un taxi, m-am dus la aeroport și am plecat la Moscova. Și am zis că nu mă întorc nici în Moldova! Dar mi-am făcut datoria: am arătat filmul celor două femei!

Când am ajuns la Moscova, era și mai mare dezastrul. Înţelegeam că filmul o să se piardă. Tocmai făcusem înainte un film pentru Germania, un documentar de lungmetraj, și mi-au venit de acolo niște bani. Aşa că celor care închideau studiourile, le desființau, le-am dat bani, iar ei mi-au dat filmul, toate drepturile. Și era al meu. Însă când am plecat acasă (în R. Moldova – n.r.) nu am putut să îl scot din țară. Spuneau că e al lor. Iar acum e al nimănui. Aceste cutii au rămas într-un pod.

Când v-ați întors definitiv la Chișinău?

În 2006. Acum cu atât mai mult nu pot să îl aduc din Rusia, pentru că mai este o problemă. Băiatul meu, Cristian, e în Ucraina. Filmează pe front.

E regizor de documentare.

Asta mi-a îngreunat situația. Acum eu am probleme să mă duc și la Moscova, și în Transnistria din cauza asta. Și filmul a rămas în Rusia, la vreo 2-3 kilometri de Moscova, la un prieten pictor, în pod, într-o casă de lemn, într-o pădure. Îți închipui? Ciuperci, iepuri, lupi, iar lângă ei – filmul. Au rămas acolo cutiile și nu le mai pot aduce acasă.

Deci acum nu mai aveți practic filmul.

Nu. Mai are doar Vivi Drăgan Vasile aici, în România.

Iar copia sa, restaurată, este cea proiectată la Les Films de Cannes a Bucarest.

Da.

01
/06
/17

PREVIEW Începe a 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (2-11 iunie). Pentru că la un eveniment cinematografic atât de mare este esenţial să ştii ce filme vrei să vezi sau merită văzute, Ziarul Metropolis vă propune un ghid.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

Page 1 of 3123