Povestea lui Antonio Vivaldi din Veneția, orașul de pe apă cu decor de teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-lui-antonio-vivaldi-din-venetia-orasul-de-pe-apa-cu-decor-de-teatru/

Povestea violonistul italian Antonio Vivaldi care s-a născut cu un veac înainte de Niccolò Paganini şi Franz Liszt, care a fost contemporan cu lutierii Antonio Stradivari şi Giuseppe Guarneri şi a scris muzică pentru teatrul de operă.

Un articol de Monica Andrei|6 decembrie 2016

În orașul cosmopolit al Italiei, ce arată ca o scenă pe apă cu decor de teatru, trăia o familie de burghezi înstăriți. Erau părinții lui Antonio Lucio Vivaldi. Viitorul compozitor s-a născut într-o zi de primăvară, pe la 1698, însă din cercetările și documentele muzicologilor aflăm că nu se cunoaște cu exactitate data nașterii, ci numai a morții. Copilăria singuratică a fost marcată de lecțiile de vioară ale tatălui său și briza mării ce pătrundea optimist în obscuritatea camerei. Băiatul suferea de o strâmtime a pieptului”, adică astm, boală care l-a determinat la izolare toată viața, dar care nu l-a împiedicat să compună muzică pentru teatru de operă și cele mai frumoase piese muzicale dedicate anotimpurilor, mult iubite și ascultate de către toată lumea și azi.

Ne aflăm în veacul când lui Marosini i se acorda titlul de doge. Toată Veneția era în sărbătoare. La finalul serviciului religios, în timp ce se trăgeau salve de tun, ducele, îmbrăcat în mantie de purpură şi aur, iese din biserică și se îndreaptă spre mare, îşi aruncă inelul din deget, în timp ce rosteşte în limba latină: Mă căsătoresc cu tine, mare, în semn de adevărată şi perpetuă stăpânire”. După încheierea ritualului, la rugămintea aristocratului Vivaldi, dogele generos îl admite ca violonist, la capela ducală din San Marco, pe Antonio. Băiatul urmează în același timp seminarul teologic pentru a deveni preot catolic, studiind în paralel şi muzica. Învaţă să cânte la orgă, îşi ia gradele preoţeşti și este hirotonisit. Din cauza părului roşcat, buclat, căzut pe umeri i se spune „preotul roşu”. Tânărul cu nas acvilin și curios, e conștient că drumul lui spre glorie e muzica, iar superiorii prelaţi îl pun într-o lumină defăimătoare. Prietenului său, marchizul Guido Bentivoglio, i se confesează într-o scrisoare: „din cauza unei suferinţe care îmi îngreunează respiraţia [astm], am oficiat un an, apoi am părăsit altarul fără să fi terminat slujba. Am fost trei sezoane la carnaval la Roma, pentru operă și am cântat în teatru cu vioara”.

Pentru fapta comisă, i se interzice să mai slujească în biserică, iar ca să aibă o pâine, violonistul se angajează la Seminarul muzical, unde predă cursuri și compune în același timp muzică pentru orgă.

Primul teatru de operă din lume și politica senatului venețian

Prin secolul al XVIII-lea, în lumina soarelui şi adierea vântului, Veneţia arăta ca un oraş unde localnicii făceau din orice zi din calendar prilej de distracţie. Numai în somptuoasele palate unde se desfășura viața plină de fast a aristocrației italiene domneau umbrele singurătăţii și tristeții. Un călător francez, în al său jurnal, pomenea că, pe atunci, poporul împreună cu nobilii se aflau într-o veselie generală. Cu măști pe față, făceau pozne inocente și glume cu haz ce stârneau râsul, pe la tot pasul prin oraș. A distra poporul făcea parte din politica senatului veneţian, iar arta era creată pentru a plăcea. Distracția era remediul împotriva suferinţelor, iar venețienii adunau prin carnavalul lor toată Europa în orașul lor unde totul devenea sărbătoare.

În 1637, la Veneţia se inaugurează primul teatru de operă din lume. Sala de spectacol era compusă din parter şi loji, luminată doar cu un felinar, care dispărea la ridicarea cortinei. Două rânduri de lampioane străluceau pe laturile scenei și multe lumânări pe pupitrele membrilor orchestrei. Lojile erau doar ale aristocraţilor. La parter, fotoliile erau ocupate de către oamenii de rând și servitorii stăpânilor. Înainte de spectacol, o persoană cu o lumânare în mână și o mască pe față, trecea printre rânduri, încasând taxa. Spectacolul avea 10 numere muzicale, iar în timpul reprezentaţiei, nobilii comentau zgomotos scenele, la parter se glumea, numai servitorii urmăreau totul umili și tăcuți. Pe scenă cântăreții trebuiau să se facă auziţi. În timp, s-au construit și alte teatre de operă, în Veneția, apoi în Italia, pe unde au trecut însemnaţi creatori. Ariile lor prindeau viață și în sezonul carnavalului, alături de măşti, costume, astrologi, păpuşari, muzicanţi ambulanţi, în spectacolul fascinant al străzii.

Întâlnirea, prietenia și colaborarea cu dramaturgul Carlo Goldoni

În epoca de amurg a barocului, tot la Veneția se naște în 25 februarie 1707, Carlo Goldoni. Bunicul său era atât de bogat, încât își construise o casă cu o sală de teatru unde se jucau spectacole de commedia dellarte. Ca să-și distreze nepotul, îi construiește un teatru de păpuşi. Goldoni joacă teatru în copilărie, mai târziu scrie comedii de moravuri. Autorul comediei Teatrului Comic”, își trage seva din „Cele două cărţi asupra cărora am cugetat cel mai mult şi de care nicicând nu mă voi căi că m-am slujit, au fost Lumea şi Teatrul. Prima dintre ele îmi înfăţişează numeroase şi felurite caractere de oameni, mi le zugrăveşte atât de firesc, încât par făcute anume spre a-mi aduce din belşug subiecte pentru comedii plăcute şi instructive: îmi înfăţişează semnele, puterea, efectele tuturor pasiunilor omeneşti; îmi furnizează întâmplări ciudate; îmi aduce la cunoştinţă moravurile zilei; îmi arată păcatele şi cusururile cele mai obişnuite ale veacului nostru şi ale neamului nostru, cărora li se cuvine oprobriul sau batjocura înţelepţilor; îmi dezvăluie totodată la vreo persoană virtuoasă mijloacele prin care virtutea se opune acestor corupţii, drept care eu culeg din această carte, tot răsfoind-o sau cugetând asupra ei, în orice împrejurare sau îndeletnicire a vieţii m-aş afla, tot ce este absolut trebuincios să cunoască cel care vrea să exercite cu oarecare merit această profesiune a mea”.

Contemporani fiind, Carlo Goldoni și Antonio Vivaldi se întâlnesc acasă la muzician pentru a stabili detaliile unei colaborări, despre care dramaturgul își va aminti peste ani: „Abatele îmi întinde drama, râzând de mine, îmi dă hârtie şi un birou, îşi reia breviarul plimbându-se prin cameră, recită psalmi şi imnuri. Eu recitesc scena, mă gândesc la ce îmi cere muzicianul şi în mai puţin de un sfert de oră aştern pe hârtie o arie de opt versuri în două părţi, îl chem pe abate şi i-o arăt. Vivaldi le citeşte, încreţeşte fruntea, reciteşte, înăbuşă strigăte de bucurie, aruncă breviarul, cheamă pe Ana Giraud.” Erau aproape să se certe, însă, după acest moment se leagă o prietenie şi o colaborare de lungă durată. „Bunul violonist și mediocrul compozitor”, cum îl numea pe Vivaldi autorul „Bădăranilor”, a compus muzica celui care a scris comedii.

Călătoriile în Europa, faima din Italia, un teatru salvat de la faliment

Autorul celebrelor piese muzicale dedicate anotimpurilor, care imită murmurul izvorului, şuieratul vântului, ciripitul păsărilor, din cauza astmului călătorește prin Europa. Călătorind muzicianul cunoaște multă lume, are onoarea să corespondeze cu prinții și prințesele din alte țări, ceea ce-l bucură. În 1715, îl vizitează acasă pe Jacques Offenbach, inventatorul german al operetei, care-l întâmpină cu vin. „De aproape am admirat şi mai mult arta sa, mi-am dat seama că el execută lucrări grele, variate, într-o manieră nici plăcută, nici confortabilă – notează în al său jurnal Johann Sebastian Bach.

Schimbând clima, starea sănătății lui se îmbunătățește, dar se întoarce mereu în orașul natal, face crize, se izolează în apartament și iese rar din casă, circulând doar cu trăsura sau gondola.

Muzica lui este cerută, căutată, ascultată peste tot în țările din Europa. Acasă, este una dintre cele mai interesante persoane din Veneţia și chiar din Italia, compune librete pentru teatrul de operă. „E plin de spirit, un foc nesfârşit, un colorit strălucitor şi o viteză surprinzătoare – își amintește Abatele Conti. Vivaldi a compus trei opere în mai puţin de trei luni, două pentru Veneţia şi a treia pentru Florenţa; ultima a restabilit starea financiară a teatrului din acest oraş şi i-a adus mulţi bani.” Teatro degli Immobili, care trecea printr-o criză financiară, este salvat. Datorită muzicii lui, sălile lui au fost arhipline multă vreme, iar biletele se epuizau cu mult timp înaintea reprezentației.

În 1727, compozitorul dirijează în concertul de la Teatrul Reggio Emilia. În urma succesului răsunător, e sărbătorit de întreaga Italie. Totuși, prelații bisericii sunt împotriva muzicii lui. În 1738, se împlineau 100 de ani de la înfiinţarea teatrului din Amsterdam. Se decisese ca orchestra evenimentului solemn să fie dirijată de un nume cu notorietate europeană. Dintre marii compozitori și muzicologi ai vremii, Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Jean-Philippe Rameau a fost ales Antonio Vivaldi.

Doi lutieri celebri și momente din istoria unui instrument

Antonio Vivaldi se născuse cu mult timp înainte de Paganini și Liszt, era contemporan cu doi lutieri celebri, avusese succese răsunătoare în Italia și Europa, însă, ca şi compozitor nu a inventat noi efecte sonore ale viorii și n-a trecut de pragul unde ajunsese Arcangelo Corelli. În timpul vieții, a publicat 40 de culegeri de sonate și concerte. În opera sa, sub masca unor sunete ce păreau a exprima veselia, „preotul roșu” își ascundea tristețea și boala, redând sufletul neliniştit și mintea agitată a epocii. La un sfert de veac de la decesul său, muzicologul englez Charles Burney susţinea că ar fi creat poziţia a doua la vioară, numai că inovaţia i-a fost atribuită și lui Nicola Matteis.

Trecuse un secol şi jumătate de când Antonio Stradivari și Giuseppe Guarneri construiseră în forme diferite și îmbunătățite vioara, dar muzicienii nu-i descoperiseră încă potențialitatea. Abia peste alt secol, Niccolò Paganini, prin geniul său, scoatea dintr-o „Guarneri” tot ce-i mai suav ca sunet, rămânând unic în istoria muzicii universale prin creațiile sale. Așa cum spunea Theophile Gautier, era „un diavol şi un înger al viorii, acuzat că închisese sufletul amantei sale în sicriul sonor al instrumentului său. Era un inimitabil şi fantastic virtuoz, care face să se creadă în puterea vrăjilor”.

O unică iubire, un sfârșit în singurătate

Antonio Vivaldi a iubit vioara și pe Ana Giraud, fiica unui peruchier francez din oraş, o soprană pe care o cunoscuse la Moscova. Singura femeie de care s-a îndrăgostit n-a excelat vreodată în frumusețe, dar avea un corp grațios, ochii frumoși, păr bogat și o voce încântătoare. Era fidelă. Nu se ştie prin ce împrejurări, după ce s-au cunoscut i-a devenit elevă mai întâi, apoi iubită. Au trăit în aceeași casă, nedespărțiți, dar nu s-au căsătorit, iar Ana l-a îngrijit ca o soţie devotată. Pe scenă, i-a interpretat multe multe din operele compuse. Nu se cunosc motivele pentru care dirijorul și compozitorul s-a retras discret din lumea muzicii, a plecat din Veneția şi a fost uitat. Abia în 1938 s-a aflat, că ar fi decedat în singurătate, la Viena, şi a fost îngropat în cimitirul pentru săraci, în 17 iulie 1741. Astăzi cimitirul nu mai există, pe locul său se află o universitate. (Sursa: Ion Ianegic – Antonio Vivaldi)

Muzica lui este cerută, căutată, ascultată peste tot în țările din Europa. Acasă, este una dintre cele mai interesante persoane din Veneţia și chiar din Italia, compune librete pentru teatrul de operă.



21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.