Profesorul Miklós Bács: „Se poate trăi fără artiști. Problema e până când, și cum”  
http://www.ziarulmetropolis.ro/profesorul-miklos-bacs-se-poate-trai-fara-artisti-problema-e-pana-cand-si-cum/

Școala de teatru e doar un punct de plecare care face tranziţia de la o existenţă civilă la una profesională.

Un articol de Cristina Enescu|10 Iunie 2017

Actorul Miklós Bács iubește pătimaș teatrul, însă pedagogul din el arde și mai puternic împreună cu și pentru studenții lui de la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Ne-am întâlnit cu ocazia GALACTORIA 2017, gala absolvenților de teatru din Cluj, o săptămână în care cei 15 proaspeți actori de la Cluj, împreună cu colegii lor de la regie de teatru, au avut primul lor mare tur de forță actoricesc dar și de organizare.

Pentru actori și oameni de teatru, precum și pentru noi toți, iubitorii de teatru – o discuție fluidă și consistentă despre planeta Teatru și noile generații care o populează. Și despre ”de ce avem nevoie de teatru”, deci și de noii tineri actori, în acest caz de la Cluj.

Sunteți inițiatorul și organizatorul Festivalului absolvenților de teatru de la Cluj din 2004, cum a început povestea GALACTORIA?

Din disperarea că absolvenții de teatru nu aveau unde să lucreze. În 2004 posturile din teatre erau blocate, cam trei sferturi din acea generație de actori s-a pierdut, așa că trebuia făcut ceva ca să se poată integra în sistem, mai ales că pe atunci teatrul independent era foarte la început. Acum există gale ale absolvenților cam la toate facultățile de teatru, dar Galactoria are un anumit specific: nu are niciun fel de suport structural din partea facultății, care nu are condiții precum facultatea de la Tg. Mureș, unde există o sală studio separată, cu muncitori de scenă etc. Asta înseamnă că tinerii  absolvenți de teatru de la Cluj trebuie să facă tot, de la realizarea costumelor, a decorurilor, uneori și regia, până la PR și primirea oaspeților – și, evident, trebuie să și joace.

Așadar un tur de forță dar și lecție în plus pentru ei.

Absolut. E un efort imens care îi duce uneori la limite umane și profesionale, dar e o bună piatră de încercare. De aceea sper că următoarele generații vor continua Galactoria. Tinerii ăștia au o energie incredibilă, e o vârstă a creației care nu o să mai revină, e o crimă să nu te folosești de ea!

De când decide să dea la teatru, viitorul actor tot aude că i se spune că va fi muritor de foame, că nu e o meserie sigură, și totuși în fiecare an sunt câteva sute de absolvenți de teatru în România.

Înainte de 1989 erau două facultăți, noi eram 3 oameni care terminau la Tg. Mureș și 13 cu totul în țară, aveai un post și o garsonieră asigurate, deci și o liniște sufletească. Contextul de acum e firesc, e o luptă dură, dar e peste tot la fel. În străinătate există un sistem de sponsorizare mai eficient decât la noi, care le permite absolvenților să nu fie neapărat obligați să intre în sistemul teatrului oficial. Eu încă consider că la noi absolvenții au nevoie să intre mai întâi în sistem și apoi să își aleagă o cale. Cine își asumă riscul teatrului independent trebuie să aibă un crez artistic foarte clar, nu să devină independent numai pentru că nu are acces la sistem, cum am impresia că o fac mulți dintre ei. Studenților mei le spun că atunci când simt nevoia unei afirmări foarte puternice a personalității lor artistice și cred în independență chiar dacă ar avea un contract de mii de euro la un teatru de stat, abia atunci pot fi independenți. Altfel, cred că primul pas bun e să intri în sistem, să joci, indiferent unde, să folosești această oportunitate pe care la noi statul încă o dă, finanțând multe teatre, în orașe mari și mici. Slavă Domnului, sistemul ăsta, așa cum e el închistat și osificat, încă este cel puțin un bun început. Calea teatrului independent e poate mult mai de respectat, zic eu, doar că cei care o aleg trebuie să fie foarte conștienți că e vorba de multă luptă pe o piață tot mai puternică. Probabil că acesta va fi viitorul, teatrul independent, dar până atunci mai durează.

Sunt pregătiți absolvenții de teatru și regie să fie actori și regizori după terminarea celor 3 ani de facultate?

Niciodată nu termini să înveți să fii actor. Școala de teatru nici nu e menită să le ofere cheia succesului, secretul meseriei, pe care de fapt nu-l știe nimeni. Școala trebuie să le ofere unele informații legat de această meserie, un context în care căutările lor pot fi organice, le dă posibilitatea să încerce genuri de teatru foarte diferite, pe care apoi probabil nu le vor mai întâlni. Școala de teatru e, deci, doar un punct de plecare care face tranziția de la o existență civilă la una profesională. Greutatea de a îi converti pe tinerii actori la patima meseriei, din perspectiva profesorului e tot mai mare.

Entuziasm probabil au, atunci ce le lipsește pentru asta?

Cred că viața cotidiană impune un ritm îngrozitor de alert, creierul uman trebuie să se miște tot mai repede, însă fundamentul meseriei de actor e totuși un organism uman, cu anumite date biologice. Am impresia că tinerilor absolvenți de teatru le lipsește uneori răbdarea necesară pentru ”a deveni” actori. Mulți vor totul foarte repede, superficial, cu rezultate imediate – așa cum societatea din jurul lor le-o cere, dar asta nu se pupă nicicum cu viața în artă. N-ai cum. Ființa umană are o organicitate în creștere, iar arta ține cont de asta.

Cum e să fii student la actori/regie versus proaspăt absolvent? Șoc și groază?

Când dau la facultate, marea majoritate habar nu au la ce se înhamă sau despre ce e vorba. Probabil și noi am făcut-o la fel. Te atrage inițial boemia, renumele potențial, sensibilitatea, apoi la școală vezi că nu chiar așa. George Constantin care spunea că actoria e poate cea mai cumplită meserie. Nu e o viață ușoară, trebuie să fii convins că asta îți e calea. Nu văd nicio diferență între un muzician sau un dansator și un actor, care au enorm de muncit de mici, doar că cu actoria e bine să începi mai târziu, când personalitatea e întrucâtva structurată. Însă în actorie e cel puțin la fel de mult chin ca și în celelalte arte. De aceea, studenții au un mare șoc după ce intră la teatru. Urmează 3 ani în care unii renunță iar alții merg mai departe, sperând să devină artiști autentici.

Spuneați într-un interviu că nu există actori buni și proști ci doar actori sau nu actori.

Da, pentru că simplitatea este complicațiunea perfectă. Nu simplism.

Cum e Actorul, cel pe care noi îl numim ”bun”?

Actorul bun e cel care acționează. De multe ori, la începutul cursurilor, prima mea întrebare e ”credeți că aveți o meserie prin teatru sau nu?”. E o atitudine esențială. Pentru muzician, obiectul meseriei lui sunt sunetele, pentru plastician – formele și culorile, etc. Tu, ca actor, ce ai? Atunci încep veșnicele discursuri găunoase, alea cu sufletul, existența, iubirea de oameni, corpul…. Se dau sute de răspunsuri, iar la final ajungem la concluzia că nu prea știm dacă avem o meserie. Sigur, e o mândrie să spunem că noi actorii ”avem har!” și cu asta terminăm, pentru că harul e un miracol pe care nu-l poți explica. Eu încerc să le explic că avem totuși ceva esențial cu care lucrăm, ceea ce dă și numele meseriei de act-or, anume acțiunea adevărată, existența unui fenomen dinamic. Mișcarea e viață. Nașterea unei adevărate acțiuni într-o realitate scenică este foarte dificilă, dar publicul percepe asta imediat, chiar dacă habar nu are de aceste teorii! E mai mult decât simpla acțiune fizică de pe scenă, e un fenomenon pe care nu poți să îl definești ci trebuie să îl experimentezi – dar poți să înțelegi ce îl face să se producă. Asta încercăm să descoperim în cei 3 ani de facultate de teatru, ce face posibilă această acțiune interioară. Până când actorul nu înțelege acest concept de acțiune, nu va ști ce să caute. Același lucru pentru domnii critici – un critic adevărat ar trebui să știe ce să urmărească într-un spectacol în afara elementelor estetice și a cheilor în care spectacolul este creat. De-asta spuneam că nu există actor bun sau rău; acțiunea există, se întâmplă, sau nu.

Dar cum ajunge actorul de la această mișcare interioară la emoția pe care o percepe publicul?

Trebuie să știi să naști o acțiune în teatru dar să o și conduci, pe toată durata spectacolului. Când calci pe scenă și nu știi ce și cum să faci cu ”sfânta emoție”, dacă știi că emoția e de fapt un rezultat al unei mișcări a spiritului, e rezultatul palpabil al acțiunii sufletului uman – vorba lui Jean Louis Barrault, nu poți să transpiri dacă stai, ca să transpiri trebuie să alergi-, deci dacă sufletul tău va avea o anumită mișcare, rezultatul inerent va fi o anumită emoție scenică. Scopul teatrului, ca în orice altă artă, este să poată mișca pe cel care primește această artă, dar și pe cel care o face.

De unde până unde are loc această mișcare sufletească?

Nu contează. Important e să fim mișcați, atunci înseamnă că suntem vii în interior. Sufletul poate muri și cât încă trăiești, se poate închista, pietrifica. De aceea avem nevoie de artiști, acești visători profesioniști, care în ciuda a tot ce ne împinge spre animalizare, sistematizare și consumerism, să ne facă să nu uităm de unde venim și care este esența vieții noastre, că există totuși și o lume spirituală. Toate compozițiile muzicale există undeva, ele nu sunt create din nimic ci sunt aduse de compozitori din acea lume a spiritului. Noi, oamenii de teatru, facem același lucru cu acțiunea teatrală. Facem vizibile oamenilor niște mișcări ale spiritului.

De ce e nevoie de noi absolvenți de teatru și de actori și regizori în general ca să ne miște, de vreme ce în jurul nostru este atâta agitată mișcare?

Eu vorbesc de o adevărată mișcare, nu de imitații. Trăim într-o lume plină de fake-uri, în care devine greu să distingi originalul de kitsch și copie. Adevărata mișcare nu se poate defini, dar se simte. Pot să vă spun ce sigur nu este: agitație. Avea Vasiliev o vorbă: tot ce e teatru e pe scenă, dar nu tot ce e pe scenă e teatru. Le spun studenților, uitați, de exemplu, cum oamenilor le e frică de liniște. Dacă o să tăcem 5 minute, brusc o să ne năpădească inconfortul, cineva va râde, altcineva se va scărpina, va vorbi despre vreme… De ce? Pentru că în acea tăcere, de foarte multe ori, există o mișcare adevărată a sufletului. Asta nu ne e mereu comfortabil să vedem. Amintiți-vă de marile spectacole pe care le-ați văzut, care au reverberat în Dv o viață întreagă. Acolo a fost o mișcare reală, ceva s-a mișcat și a fost perceput. E valabil pentru toate artele, ele sunt făcute ca să nu uiți de o altă lume ideală, din care venim și în care am speranța că ne vom întoarce cândva.

De ce să se bucure țara și lumea de această nouă generație de actori? Nu sunt prea mulți, de fapt?

Pentru că avem nevoie de ei. Să ne ferească Dumnezeu să nu simțim nevoia de ei. Sigur că au fost perioade fără teatru în lume. Prin secolul XVII au fost câteva decenii în care în Anglia s-a interzis teatrul. Și vă asigur că nu le-a fost bine. Jocul în sine s-a născut în Lidia, vorba lui Herodot, în timpul unei foamete cumplite, când singura posibilitate de a supraviețui era că într-o zi cetățenii se jucau, orice, iar a doua zi mâncau. Asta înseamnă de fapt panem et circem, pâine și circ. Jocul are capacitatea de a te ridica deasupra chiar și a necesităților umane, uiți pentru o vreme de toate.

Nu putem fi toți actori geniali, majoritatea suntem niște mediocri – și asta e un lucru bun. Problema nu e numărul mare de actori, ci că nu mulți nu se specializează. Nu toți absolvenții de teatru trebuie să ajungă pe scenă, nu toți au harul să nască adevărata acțiune. Chiar dacă o experimentează uneori. Nu toți au autenticitatea adevăratului artist. Asta e esențială. Apoi, teatrul e o echipă, forțele trebuie să se armonizeze.

Ce este un tânăr actor autentic, deși încă nu copt?

Este unul care își cunoaște profesia, arta actorului, care poate naște acțiunea și care nu își dezminte sâmburele de autenticitate. De aici vine povestea lui Stanislavski despre munca actorului cu sine însuși. Nouă tuturor ne e foarte greu să lucrăm cu noi înșine, în viața de zi cu zi, să căutăm autenticul din noi, ne înspăimântă. De-asta, artiștii au fost mereu cumva în afara vieții civile, pentru că sperie prin căutările lor.

Barometrul Cultural 2016 arată că în România consumul de cultură și de teatru este destul de mic. Cu alte cuvinte o bună parte din România spune că nu are nevoie de teatru.

Nu cred că e numai la noi. Sincer, v-am spus teorii frumoase, dar realitatea ne mănâncă. Artele sunt un segment minor dintr-o societate. Dacă e nevoie, pentru un timp, poți închide teatrele, filarmonicile, muzeele, poți arde bibliotecile. Fără mâncare nu se poate trăi, fără artiști da. Problema e până când, și cum.

Și mai e ceva. Dăm mereu vina pe societate, pe România, că nu are nevoie de cultură, de teatru. Dar noi, cei din teatru, ce facem ca să educăm un public pentru această artă? E nevoie de un minim bagaj de cunoștințe pentru ca publicul să poată accesa arta, teatrul. Cum ridicăm nivelul de cunoaștere a publicului? E groaznic să vezi cum publicul se ridică în picioare și aplaudă la orice spectacol îngrozitor! Dar nu e vina lor, noi, breasla, n-am făcut nimic pentru ei, pentru că nu facem nici pentru noi de multe ori.

Noile generații de actori, precum cei de la Galactoria 2017, sunt deci și o șansă pentru societate, de a învăța?

Sigur că da. E foarte important ca acești tineri să realizeze această responsabilitate profesională, această atitudine față de meseria de actor și de propria lor vocație. E singurul lucru pe care o școală de teatru îl poate crea, de fapt. Așa avem șansa ca breasla teatrală să se înnoiască și să devină puternică, iar prin asta să influențăm pozitiv și societatea în care trăim.



12
/06
/17

În a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10 iunie) a fost prezentat spectacolul de dans aerian ”TANGO LA ALTITUDINE II”, semnat de coregrafa argentiniană Brenda Angiel, continuarea unui spectacol prezentat anterior tot la FITS de aceeași companie. Un performance în aer, în lumini, umbre și fum, într-un spațiu care nu mai e spațiu definit de limite ci e libertate și respirație largă.

09
/06
/17

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.

08
/06
/17

Între 20-27 mai, Buzăul a devenit scena Festivalului ”Buzău Iubește Teatrul”, un ”nou festival vechi” împrospătat cu un nume și un concept de organizare nou. Spectacole dintre cele mai noi și apreciate din București, dar și două spectacole din Piatra Neamț și Suceava, o secțiune pentru studenți și alta pentru copii, spectacole de stradă și conferințe. L-am prins pe foarte activul director Adrian Găzdaru în mijlocul festivalului și l-am rugat să-și tragă puțin sufletul și să ne povestească despre FBIT.

05
/06
/17

Dramaturgul Saviana Stănescu, născută în România și stabilită în Statele Unite ale Americii, a fost invitată recent să țină, alături de Matei Vișniec, un workshop de scriere dramatică în cadrul programului POINT New Writing, desfășurat la festCO 2017. Despre întâlnirea sa cu tinerii dramaturgi de la noi, dar și despre cum se scrie teatru azi, în rândurile care urmează...

02
/06
/17

"Limitările financiare pot fi luate ca un imbold creativ, dar numai dacă integrezi constrângerile bugetare de la început în procesul creativ", afirmă Antoine Le Bos, consultant de scenariu în cadrul "Less is More", o platformă europeană de dezvoltare a filmelor cu buget limitat, care va desfăşura la TIFF un workshop.

30
/05
/17

Diana Cavallioti (31 de ani), rolul principal feminin din filmul românesc de mare succes „Ana, mon amour”, are, mai ales, o frumoasă carieră în teatru. În linii mari, toate acestea se cunosc. Din interviul care urmează veți afla detaliile. Cine, ce, de ce, unde, când, cum. Ca la Ziar.

29
/05
/17

INTERVIU „Secondo Me” a fost prezentat în 2016 la Locarno. În iunie, documentarul, care are în centru doi garderobieri (de la Viena şi Milano) şi o garderobieră (de la Odessa), va putea fi văzut la TIFF. Regizorul Pavel Cuzuioc, născut în Republica Moldova şi stabilit în Austria, vorbeşte despre film şi despre cum a ajuns cineast.

Page 1 of 2612345...1020...Last »